joi, aprilie 24, 2008

Guvernul lui Vodă


24 aprilie 1434 – Prima atestare documentară a funcţiei de spătar la Curtea Moldovei – funcţie de înalt demnitar, care purta, la festivităţi, sabia şi buzduganul domnului

Evul mediu românesc, cu toate particularităţile sale, aşa cum subliniază istoricul Neagu Djuvara, îi are ca actori pe marii boieri, tovarăşii Domnului în sfatul ţării, în treburile păcii şi ale războiului, aidoma miniştrilor de astăzi. Stăpîni de pămînturi, putînd să ridice oaste proprie, puţini la număr dar extrem de importanţi, ei s-au format ca o clasă stăpînitoare distinctă încă din secolul al IX-lea, cu o caracteristică etnică îndeosebi slavă şi turanică, amestecîndu-se apoi cu elementul valah. Dar vorbeam despre Guvernul lui Vodă... Şi, chiar dacă respectivul „cabinet” era mai simplu ca structură decît guvernele de astăzi, numele dregătoriilor merită a fi ţinute minte. Spătarul (de la spată sau spadă) era comandantul oştirii, vistierul (de la latinescul vestiarius) ţinea cheia visteriei domneşti. Logofătul, şeful cancelariei, era păstrătorul legilor, paharnicul gusta vinul din cupa lui Vodă, ca să nu fie otrăvit. Vornicul era ministrul de interne, stolnicul pregătea ospeţele domneşti iar postelnicul se ocupa cu relaţiile cu străinii. La graniţă veghea pîrcălabul, comandantul de cetate. În fine, să-l mai amintim pe Marele Ban al Craiovei, dregătorie specifică Olteniei medievale. Cu trecerea timpului, unele dintre aceste denumiri s-au transformat în toponime sau, pur şi simplu, în nume de familie...

miercuri, aprilie 23, 2008

O lume ciudată


23 aprilie 1858 – S-a născut fizicianul Max Planck, întemeietorul Institutului de Fizică Teoretică, laureat al Premiului Nobel în 1918.

La începutul secolului al XX-lea, lumea liniştită a fizicii a fost răscolită de două revoluţii. Primul turbulent pătruns în cetate a fost un funcţionar de la Oficiul elveţian pentru Patente, din Berna, un individ cu părul vîlvoi, care a demonstrat că spaţiul şi timpul nu sînt constante universale, ca în fizica newtoniană.. Numele său era Albert Einstein iar teoria relativităţii înfăţişa un Univers straniu, ca o masă de biliard elastică, deformată de greutatea bilelor ce se mişcă pe ea. În lumea lui Einstein sînt multe minuni - lumina poate să cadă în capcane gravitaţionale, din care să nu mai iasă niciodată iar pasagerii unei nave cosmice deplasîndu-se cu viteză mare sînt abonaţi la nemurire, în comparaţie cu noi, cei rămaşi acasă ! Abia ieşiţi din perplexitate, fizicienii au avut parte de al doilea şoc – un domn cam chel dar cu mustaţă, Max Planck, le arăta un microscop şi le zicea: „Nici universul mic nu e cum aţi crezut !”. Închipuiţi-vă că particulele subatomice nu sînt ca o pisică neagră, despre care putem spune cu certitudine că e în cameră cu noi sau nu ! Ele s-ar putea să fie, s-ar putea să nu fie, e vorba despre probabilitate ! Iar observatorul care se „uită” la ele o să le schimbe, cu siguranţă, poziţia... În lumea lui Planck, particulele au „felii” de energie, numite cuante, şi se comportă uneori ca o undă, alteori ca un corpuscul ! Spuneţi şi voi – nu trăim într-o realitate ciudată ?

marți, aprilie 22, 2008

Eliade, om de dreapta ?


22 aprilie 1986 – A murit marele cărturar Mircea Eliade, romancier, eseist, filosof, istoric al religiilor (n. 9.03.1907)

Moda intelectuală occidentală (Modă – vorba vine ! Ţine de vreo 20 de ani...) cere ca să iei distanţă faţă de intelectualii „de dreapta”. Ei trebuie priviţi cu suspiciune, verificaţi la sînge şi înfieraţi, dacă n-au fost în tinereţe corecţi politic ! Cioran şi Noica s-au „bucurat” de acest tratament, mai nou şi Eugen Ionescu a trecut „pe la cadre”, ca să i se întocmească dosarul. Despre Eliade ce să mai vorbim ! Acuzat de simpatii legionare, suspect pentru că l-a tradus pe Julius Evola în italiană, dubios ca prieten al lui Ernst Junger, Eliade a fost primit cu răceală în mediul ştiinţific al lumii libere ! Asta în timp ce, în ţară, era idolatrizat de opozanţii guvernului comunist, care vedeau în el un fel de Zalmoxes, păstrător al ştiinţei interbelice pierdute ! A fost Eliade un om „de dreapta”, un mistic al religiei, un adept al eticii ortodoxe ? Cred că răspunsul cel mai bun îl dă Ioan Petru Culianu, discipolul său, în monografia ce i-a consacrat-o. Eliade a fost un mistagog, un maestru al ambiguităţii, pe care a învăţat-o de la Nae Ionescu, omul ce putea să pară şi filo- şi anti-semit, în acelaşi articol de gazetă ! Eliade l-a admirat pe Salazar, dictatorul Portugaliei, însă nu a admirat şi dreapta extremă. Eliade a scris în revistele legionare ale vremii ca un profet al românismului, nu ca un călău fanatic. Eliade a crezut în puterea mitului ce înglobează puterea politicului, fagocitînd-o, anihilîndu-i otrava, cam ca personajul povestitor din nuvela sa „Pe strada Mîntuleasa”. Cărturarul scapă categoriilor înguste ale Occidentului, uimind, provocînd, nedumerind, ca un maestru Zen, capabil să plîngă la moartea celui mai aprig duşman şi să se bucure atunci cînd rămîne fără prieteni...

luni, aprilie 21, 2008

Distrugerea oraşului Groznîi

21 aprilie 1996 – A murit primul preşedinte al Republicii Cecenia, Djohar Dudaev

În 1991, pe fondul agoniei Uniunii Sovietice, Cecenia, o mică republică din Caucaz îşi proclama autonomia. Imediat, oficialii de la Kremlin refuzau să-i recunoască independenţa şi anunţau că nu vor mai investi în regiune. Alarma de la Moscova era justificată – prin Cecenia trecea cel mai important oleoduct, care lega portul Novorossiysk, de la Marea Neagră, cu cîmpurile petroliere din zona Caspicii. În plus, se descoperiseră zăcăminte importante de gaz şi petrol în jurul oraşului Groznîi. Ca să-şi recupereze investiţiile, peste trei ani, ruşii vor porni un război necruţător împotriva rebelilor, în care vor muri peste 40.000 de oameni, sute de mii vor fi dislocaţi iar oraşul Groznîi aproape va fi ras de pe faţa pămîntului. Djohar Dudaev, preşedintele ales în 1991, va fi omorît de o rachetă, ghidată, se pare, de undele elecromagnetice ale telefonului său mobil. Măcelul din Cecenia va revolta opinia publică internaţională, însă, din raţiuni legate de echilibrul planetar, marile puteri vor accepta punctul de vedere al Moscovei, care susţinea că acest conflict este „o problemă internă”. Dar războiul n-a rezolvat problema – cecenii, musulmani sunniţi, priviţi cu ostilitate încă din vremea lui Stalin, care i-a acuzat de colaborare cu naziştii, vor adopta tehnica luptei de gherilă, organizînd atentate în lanţ, culminînd cu o luare de ostatici într-un teatru moscovit...

duminică, aprilie 20, 2008

Lionel


20 aprilie 1908 – Se năştea muzicianul de jazz Lionel Hampton.

Cînd se vorbeşte despre segregare rasială, toată lumea se gîndeşte la albul care strîmbă din nas, văzînd în apropiere un negru. Puţini ştiu că, în felul lor, şi negrii îi trînteau uşa în nas albiciosului care voia să facă lucruri „specifice” persoanelor de culoare – de exemplu, să cînte jazz! Povestea de astăzi este tocmai despre un mare muzician de culoare care a avut curajul să încalce această lege nescrisă. Lionel Hampton s-a născut în Louisville, a copilărit în Chicago şi a învăţat să cînte în Los Angeles. Un virtuos al percuţiei dar şi al pianului, jazzmanul l-a acompaniat pe legendarul Louis Armstrong şi a lucrat apoi cu Duke Ellington, Quincy Jones şi Charlie Mingus. Specialitatea sa a fost vibrafonul, un fel de pian modificat ca să sune precum un xilofon. În culmea gloriei, a susţinut concerte în cinstea unor preşedinţi americani ca Richard Nixon şi Ronald Reagan şi a înregistrat numeroase albume. Adeptul orchestrelor mari, Lionel a captivat publicul prin energia sa şi prin arta improvizaţiei. Ca o recunoaştere a întregii cariere, muzicianul a fost desemnat, în 1985, „ambasador al muzicii Statelor Unite” iar la moartea sa, în 2002, criticii muzicali au spus că s-a încheiat o pagină glorioasă a jazz-ului american. Lumea tolerantă a secolului al XXI-lea a uitat însă că, în anii 50, în plină segregare rasială, Lionel Hampton a avut curajul să invite în grupul său un solist alb, cu care a dat concerte în tot Sudul american.

sâmbătă, aprilie 19, 2008

Cantafabule


19 aprilie 1947 – S-a născut Nicu Covaci, liderul grupului rock Phoenix

Supunîndu-se unei interdicţii stupide a regimului Ceauşescu, care voia ca rock-ul să se inspire din folclor, Covaci şi compania dau lovitura, descoperind un filon de aur – mitologia românească ! Retraşi pe Semenic, folosind textele geniale ale lui Ştefan Foarţă şi Andrei Ujică, băieţii de la Phoenix concep „Cantafabule”, indiscutabil cel mai elaborat album al lor, comparabil cu ce au scos mai bun Jethro Tull sau Deep Purple. Şi ce bestiariu se ridică din valurile muzicii ! Dulful, delfinul Mării Negre, frate întru peşti, cel ce-i salvează pe naufragiaţi, purtîndu-i la ţărmul ostrovului primitor... Pasărea Calandrinon, cu ochii de rubin, doctor fără arginţi (ca sfinţii Chir şi Ioan), cea care vine la bolnav şi, dintr-o privire, îl vindecă... Şarpele casei, alb, sorbind lapte alături de meseni, din olul său, chezaş al norocului, pe care-l vedem figurat cu cap de berbec în figurina celebră de la Adamclisi... Vasiliscul, pui de balaur, scos din ou de un solomonar, gata să se ascundă în fîntîni şi să deoache privitorul imprudent... Cucuveaua, ţinută la mare cinste de aromâni... Cerbul sur, vînat de Filip, poate un Cervus megacerus, relicvă din neolitic, găsit în nămolul Tisei, mort în picioare... Toate sub protecţia păsării Phoenix, aceea care se hrăneşte cu ambrozie, în vîrf de cedru, iar cînd îi vine sorocul de moarte se furişează în altarul unei biserici, ca să ardă pe jertfelnic şi să învie, la răsăritul Soarelui...

vineri, aprilie 18, 2008

Lumea hyperboreenilor


18 aprilie 1846 – S-a născut Nicolae Densusianu, autorul lucrării “Dacia preistorică” (m. 25.03.1911)

Prima ediţie a „Daciei preistorice” a apărut la Bucureşti, în 1913 şi numaidecît a creat scandal, întrucît tezele lui Densusianu erau atît de extravagante încît istoricii „serioşi” au refuzat să le discute. Autorul susţinea că, în neolitic, o mare migraţie umană, din teritoriul asiatic, s-a revărsat peste Europa, iar populaţia respectivă, numită pelasgă, ar fi constituit în jurul Dunării un vast imperiu. Interpretînd izvoarele mitologice indiene, egiptene şi greceşti, apelînd la folclorul românesc, Densusianu ajunge la concluzia că imperiul pelasg era condus de „zeii” panteonului grec, de fapt nişte personaje în carne şi oase. Uran bătrînul şi fiul său, Saturn, sînt regi pelasgi, sub care imperiul se întinde în Vest, peste Europa, şi în sud, peste toată peninsula balcanică, pînă în Egipt. Saturn a avut doi fii, din mame diferite – primul, Typhon, cel de-al doilea, Osiris. Între cei doi fraţi se dă o luptă care marchează apusul marelui regat preistoric, luptă rămasă în memoria popoarelor sub formă de mit. Pentru a convinge cititorul, Densusianu analizează relicve arheologice, compară artefacte, scutură vechile balade de praf, căutînd înţelesuri noi, face analize etimologice ale diverselor toponime din vechime. Indiferent dacă-l crezi sau nu, autorul te vrăjeşte cu erudiţia sa, te uluieşte cu concluziile, te emoţionează, vorbindu-ţi despre „biserica cea mare cu nouă altare”, templul lui Achile din Insula Albă, actuala Insulă a Şerpilor... În paginile „Daciei preistorice”, lumea hyperboreenilor se trezeşte la viaţă, în toată splendoarea sa, iar cititorul priveşte cu alţi ochi pietrele misterioase ale Sfinxului şi Babelor din Bucegi.

joi, aprilie 17, 2008

Operaţiuni speculative


17 aprilie 1880 – S-a înfiinţat Banca Naţională a României

În iunie 1884, de la Londra, Ion Ghica îi scria lui Alecsandri o misivă explozivă intitulată “Ovreii”, prin care îşi atenţiona prietenul asupra anumitor operaţiuni speculative ale marii finanţe, care slăbeau puterea financiară a Statului Român. Ghica era un tip luminat, în 1848, alături de ceilalţi revoluţionari, luptase sub deviza “Dreptate şi Frăţie”, aşa că nu putea fi bănuit de antisemitism visceral. Însă, la Londra, în capitala banilor şi politicii, ochii i se deschid asupra unei probleme ce lipsea din agenda publică a Principatelor – împrumuturile statului. Ghica rememorează datele împrumutului Stern (opt milioane de franci – dobînda în buzunarul creditorului), ale împrumutului Oppenheim (zece milioane de franci – cîştigul bancherului !), încheind cu afacerea Strussberg, construcţia căilor ferate de către un consorţiu german, şi concesionarea exploatării acestora pe 90 de ani, în condiţii “total dezavantajoase părţii române”. Concluzia scrisorii e limpede, Ghica observînd capacitatea bancherilor evrei de a cumpăra ieftin şi de a vinde scump, îmbogăţindu-se din operaţiuni speculative. România intra în jocul financiar globalizat, unde capitalurile nu mai însemnau mare lucru, importantă fiind abilitatea de a folosi regulile pieţei. Unde e locul Băncii Naţionale în toată povestea ? Cam nicăieri… Înfiinţată în 1880, sub cel de-al treilea guvern I.C. Brătianu, ca societate pe acţiuni, din care statul deţinea o treime, Banca nu putea juca un rol important. Nu avea suficiente resurse. Azi, lucrurile s-au mai schimbat...

miercuri, aprilie 16, 2008

Cabaret Voltaire


16 aprilie 1896 – S-a născut scriitorul Tristan Tzara, unul dintre iniţiatorii mişcării dadaiste, (“Omul aproximativ”, “Trandafirul şi câinele”) (m. 25.12.1963)

Dacă un elveţian cuminte din Zürich-ul anilor 1916 ar fi riscat să intre într-o locantă nou-deschisă, pe numele său Cabaret Voltaire, cu siguranţă s-ar fi luat cu mîinile de cap ! În spatele uşilor de sticlă era un pandemonium total – oameni agitaţi, vorbind de-a valma, fără să asculte, ţipete, chiuituri ! Într-un colţ, cineva „cînta” la o vioară imaginară, într-altul – un poet îşi povestea visul de azi-noapte. Peste toţi trona un domn tinerel, care încerca din cînd în cînd să le arate privitorilor cum sînt dansurile populare... româneşti ! Domnul respectiv era Tristan Tzara, se născuse în România dar, speriat de război, căutase locuri mai calme şi ajunsese în Elveţia ! Înconjurat de un grup de prieteni, poeţi, cîntăreţi, dansatori, pictori, Tzara îşi instalase cartierul general la Cabaret Voltaire şi aruncase lumii o provocare – mişcarea Dada, o formă de artă ce miza pe improvizaţie, hazard şi scufundarea în inconştient. „Dada nu înseamnă nimic”, scria Tzara în manifestul mişcării. Cuvîntul fusese ales la întîmplare, dintr-un dicţionar deschis... Prea multă raţiune strică – uitaţi-vă la conflictul din Europa, rod al filosofiei raţionaliste occidentale ! Mai bine să lăsăm hazardul să compună poezii, în locul nostru. Cum ? Trăgînd cuvinte dintr-o căciulă, unde fuseseră bine amestecate dinainte ! Să ironizăm guvernele, să punem mustăţi portretelor celebre ! Să-l şocăm pe burghez ! Şi uite aşa se năştea avangarda artistică a secolului XX, în clinchetul sticlelor de bere şi în hohote de rîs. Restul nu-i tăcere ci suprarealism, pop-art, cubism.

marți, aprilie 15, 2008

Comunismul epocii de piatră


15 aprilie 1998 – A murit Pol Pot, “criminalul secolului”, responsabil pentru asasinarea, de către khmerii roşii, a două milioane de cambodgieni.

Ca să-i înţelegem pe dictatori ar trebui să cunoaştem lucrurile pe care le-au urît, le-au interzis sau le-au distrus, aşa cum psihiatrii îşi analizează bolnavii urmărindu-le fobiile şi obiectele nevrozei. În definitiv, ce mare diferenţă este între un dictator şi un bolnav mental ? Nici unul dintre ei nu-şi recunoaşte boala, nu acceptă cu uşurinţă să fie tratat, dar tulbură lumea în care trăiesc. Shih Huang Ti, primul împărat chinez care a unificat Regatele Războinice, a ars cărţile lui Confucius şi a poruncit să fie înălţat Marele Zid Chinezesc. Simţea nevoia de protecţie... Şi Hitler a cunoascut mirosul de ars, aruncînd în cuptoare nu numai cărţi ci şi evrei, bîntuit de o ură a sîngelui. De unde monstruozitatea ideii de „rasă inferioară” ? Să fi fost un complex de inferioritate la mijloc ? Pentru maniac-depresivul criminal numit Stalin, întreaga umanitate era vinovată – cine nu-l privea în ochi avea ceva de ascuns ! Frustrările copilăriei l-au determinat, poate, pe Ceauşescu să radă satele, cu amintirea lor cu tot. Dar nebunia pură îi aparţine lui Pol Pot, stăpînul de trei ani al Cambodgiei, care începuse dărîmarea oraşelor în care nu se simţise niciodată bine, abolirea banilor – din care nu avusese niciodată de ajuns şi edificarea „comunismului epocii de piatră” !

luni, aprilie 14, 2008

Cele 1001 de minuni ale lui Lionardo


14 aprilie 1452 – Se naşte Leonardo da Vinci, pictor, sculptor, inginer şi arhitect italian renascentist (picturi: „Mona Lisa”, „Cina cea de Taină”) (m. 1519)

Din extraordinarul portret al lui Da Vinci, pe care i-l face Giorgio Vasari în “Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi”, reţinem că, de mic copil, Lionardo începuse să-I uimească pe contemporani, prin abilităţile sale la desen, retorică şi memorare. Scria cu mîna stîngă şi de-a-ndăratelea, ca să nu fie înţeles decît de cei ce foloseau o oglindă. Avea o răbdare inumană în înfăţişarea detaliilor. Iubea caii, compunînd un tratat despre anatomia lor. Era fascinat de chipurile umane deosebite, încît se ţinea pe stradă după unii oameni, iar apoi le reproducea fizionomia, amănunţit, din memorie. Cînta la liră, cîştigînd concursuri cu un instrument confecţionat de el din argint, în formă de ţeastă de cal. Cînd i s-a cerut să picteze un scut, a adunat într-o cameră în care nu intra decît el tot felul de lilieci, şerpi şi broaşte, de la care a luat cîte ceva şi a închipuit o fiinţă teribilă, un monstru ce sufla venin şi pară. Scutul i-a înfricoşat pe privitori… A jupuit cu mîna sa cadavre, ca să descifreze cum se leagă oasele, muşchii şi nervii. A turnat în bronz un cal gigantic. Făcea din argilă figurine subţiri, pe care le umplea cu aer şi care pluteau, în vîntul serii ! Picturile sale păreau vii, personajele trăiau, chipurile lor trezeau emoţii puternice. Inventa mijloace de străpungere a munţilor, de schimbare a cursurilor rîurilor, proiecta aparate de zbor. Îmblînzise o şopîrlă neobişnuită, pe care o împodobise cu barbă şi aripi, lipite cu argint-viu, cu care-şi speria prietenii ! Elibera păsările din colivii şi refuza banii mărunţi, spunînd: “Eu nu sînt pictor de mărunţişuri!”. Era prieten cu alchimişti şi fiziologi, cunoştea astrologie şi arhitectură. Şi-a dat sufletul la 74 de ani, în braţele unui rege. În urma sa rămîn 1001 de minuni ale geniului.

duminică, aprilie 13, 2008

La rădăcinile angoasei


13 aprilie 1906 – S–a născut dramaturgul Samuel Beckett, unul dintre reprezentanţii “teatrului absurd”, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1969 (m. 22.12.1989).

Din ce în ce mai abstract, teatrul secolului trecut a spart convenţionala unitate de loc, timp şi acţiune, transportîndu-i pe spectatori în spaţii stranii, neliniştitoare. Fără să dispună de resursele cinematografului, dramaturgii au căutat o altfel de teroare, abolind logica aristotelică a limbajului. La Eugen Ionescu, personajele dialoghează, însă publicul nu înţelege. Atunci, îşi închipuie. Caută disperat sensuri, ca într-o ghicitoare zen. Beckett face un pas mai departe. El ascunde personajul principal. Toţi vorbesc despre el, toţi îşi pun speranţele în el, încît spectatorii pot să jure că individul va intra pe scenă din secundă în secundă. Nu se întîmplă aşa. Piesa se termină şi rămîne aşteptarea. Aşteptîndu-l pe Godot. O stare nelămurită, care e condiţia omului în lipsa unui Mîntuitor. De fapt, Samuel Beckett rescrie pentru moderni ceea ce poetul popular a spus în urmă cu 200 de ani: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme. Cu capul pe-o mănăstire şi de mine n-are ştire”.

sâmbătă, aprilie 12, 2008

Cabala buzelor rujate


12 aprilie 1962 – A murit Constantin Gane, autor al unor istorii romanţate, între care şi “Trecute vieţi de doamne şi domniţe” (n. 27.03.1885)

Păcat că lumea nu-l mai citeşte pe Gane, aşa zaharisit şi romanţat cum îl consideră unii ! Pentru publicul larg, „Doamnele şi domniţele...” ar bate orice telenovelă, atît de iscusit sînt împletite firele intrigilor, atît de scandaloase – acţiunile ! Pentru istorici, lectura ar lămuri legăturile de sînge ale marilor familii boiereşti de la noi, mai ceva decît o face Almanahul Gotha, pentru aristocraţia europeană ! Iar pentru ziarişti şi analişti politici folosul ar fi şi mai grozav – am înţelege că, în spatele personajelor ce fac istoria, stau femeile ! Ambiţioase sau zgîrcite, cu fumuri de mărire sau dulceaţă muierească, ele sînt „cauzele ascunse” ale acţiunilor domnilor politicieni ! Mai ţineţi minte cum doamna Geoană zicea în presă că 30 la sută din succesul soţului i se datorează ? Noi nu ne îndoim ! Despre doamna Băsescu ce să mai spunem ? Distinsa nu s-a încurcat în procente, nu ! Se întreţinea tete-a-tete cu George W. Bush, supermanul american, precum şi cu Putin. Iar despre doamnele Tăriceanu şi Videanu, amîndouă blonde platinate şi şuviţate, amîndouă păpuşi de porţelan de Saxa, orice cuvînt profan e de prisos. Aoleu, era să o uit pe blonda mortală a Palatului Cotroceni – Elenaaaaaaa Udrea ! Asta e, fraţilor, avem de-a face cu o cabală a buzelor rujate şi a ciorapilor de mătase ! Pentru un zîmbet fermecător, o ţară întreagă intră în NATO, pentru un dans provocator – se duce dracu’ PIB-ul, pentru o lacrimă în colţul ochiului cade Guvernul ! Ştia el Gane ce ştia...

vineri, aprilie 11, 2008

Omul din cuşca de sticlă


11 aprilie 1961 – Începe procesul Eichmann în Israel. El este unul dintre organizatorii “soluţiei finale” (omorîrea evreilor în lagărele naziste). La 31 mai 1962, Eichmann este executat

În 1961 începea primul proces din istorie transmis integral de televiziune, avîndu-l ca inculpat pe Locotenent-colonelul SS Adolf Eichmann, acuzat că a planificat, a organizat şi a supervizat deportarea, închiderea în lagăre de concentrare şi omorîrea a şase milioane de evrei din teritoriile europene ocupate de al Treilea Reich. Premierul israelian Ben Gurion dorea ca tinerele generaţii de evrei să afle mai multe despre Holocaust, iar spectaculosul proces se dorea actul final dintr-o tragedie ce însîngerase lumea. Numele lui Eichmann apăruse la suprafaţă întîi în timpul procesului de la Nuremberg, însă nu existaseră suficiente probe pentru acuzare. În 1950, Eichmann fuge în Argentina, unde încearcă să îşi piardă urma, adoptînd o nouă identitate, căsătorindu-se şi avînd trei copii. Agenţii secreţi ai Mossadului îl caută timp de zece ani, îl localizează, îl răpesc şi îl aduc în Israel, pentru proces. Între timp, procurorii strînseseră dovezi, ascultînd mii de oameni, punînd cap la cap mărturiile supravieţuitorilor din lagăre, deschizînd arhivele naziste. Împotriva lui Eichmann se constituie 15 capete de acuzare. Sute de văduve de război iau cu asalt sala tribunalului. Opinia publică este cutremurată. Zilnic, Eichmann primeşte ameninţări cu moartea. De teamă să nu fie asasinat în timpul procesului, oficialii îl închid într-o cuşcă de sticlă incasabilă. În faţa acuzaţiilor, el răspunde că a executat numai ordinele. „Nu sînt un monstru. Am fost răpit din casa mea din Buenos Aires, am fost ţinut săptămîni întregi captiv şi am fost drogat... În loc să fiu lăsat să mă apăr, voi mă consideraţi responsabil de tot ce s-a întîmplat !” Peste un an, Eichmann era condamnat la moarte prin spînzurare.

joi, aprilie 10, 2008

Rămîne pumnul strîns


10 aprilie 1970 – S-a născut boxeurul Leonard Doroftei, campion mondial la box profesionist la categoria semiuşoară , versiunea WBA

Dedic fila de calendar de astăzi unui erou modern – Leo Doroftei. Fără ruşine, în ciuda celor ce strîmbă din nas, văzînd în nobila artă a pugilatului doar violenţă şi sînge, o să spun că i-am admirat dintotdeauna pe boxeuri. De la campionii Greciei Antice, luptînd goi, în Arenă, la jocurile olimpice pînă la coloşii de astăzi ai categoriei grea, ei sînt idolii mei. Mă emoţionează gladiatorii romani, care purtau mănuşi de metal, lăcrimez privind fotografii de epocă ale încăierărilor dintre marinari, în ringuri improvizate pe chei, mă mîndresc cu regulile marchizului de Queensberry, îi ştiu pe John L. Sullivan, Sugar Ray Robinson şi Rocky Marciano, cel neînvins în 49 de meciuri, mi-amintesc încleştările lui Cassius Clay cu Joe Frazier şi George Foreman, urmărite cu ochi de copil, noaptea tîrziu, la televizorul “Dacia”, pîlpîind în alb şi negru, acelaşi televizor ce-mi arătase aselenizarea ! Îl simpatizez pînă şi pe nebunul de Tyson, muşcătorul de urechi, iar pe Leo Doroftei îl idolatrizez. De ce atîta pasiune? E simplu… Eu văd în boxeuri nişte mari caractere. Nu-i uşor să-ţi înfrunţi adversarul cu mîinile goale, să-ţi învingi frica, să fii pregătit mereu să dai şi să primeşti, fără să te enervezi, fără să urăşti – în ring, frica, enervarea şi ura te pun rapid la pămînt ! Iar după o viaţă de luptă, atunci cînd nu te mai ţin picioarele, să accepţi un ultim meci, pariind pe adversar, aşa, ca boxeurii lui Hemingway, spunînd “Uite, plec eu, dar rămîne pumnul strîns !”

miercuri, aprilie 09, 2008

Ce-i de corectat în democraţie


9 aprilie 1894 – S-a născut Camil Petrescu, prozator, poet, dramaturg şi filosof (m. 14.05.1957)

De la Platon încoace, gîndirea filosofică a Occidentului n-a încetat să caute guvernarea perfectă, întrebîndu-se asupra temeiurilor metafizice ale conducerii sociale. În „Republica”, Socrate rezolvă problema imaginîndu-şi o castă specializată de regi-filosofi, iubitori de adevăr şi buni mînuitori ai armelor, adevăraţi „cîini de pază” ai cetăţii. Supoziţia sa – politica e o meserie şi se învaţă – a fost îmbrăţişată, mai apoi, şi de Aristotel. Nici vorbă de democraţie – „democratica” Atenă era condusă de familii oligarhice şi lua sclavi ! De altfel, democraţia era văzută ca un rău. În spatele conducerii colective se puteau ascunde laşităţile – Socrate însuşi fiind condamnat la moarte nu de tiran ci de o Adunare Populară ! Evul Mediu şi Renaşterea nici nu auziseră de democraţie – oamenii nu erau egali nici măcar în faţa morţii, unii mergînd în Iad, alţii în Paradis ! Abia secolul al XX-lea impune votul universal, fără deosebire de avere şi de sex, considerînd că toţi alegătorii sînt egal competenţi în a alege ce-i mai bun pentru ei ! O idee pe care, la noi, Camil Petrescu a combătut-o exemplar într-un tom masiv, intitulat „Noocraţia”. Cu patos şi argumente, scriitorul se pronunţa pentru o conducere a oamenilor inteligenţi şi informaţi, a geniilor intelectuale. Teoria sa, prea devreme uitată, are însă un sîmbure dur, ce nu poate fi spart uşor – dacă ne uităm la Statele Unite ale Americii, modelul democratic al vremurilor noastre, vedem că mai important decît a alege liber e a alege bine informat ! Ce fac însă aleşii noştri cu puterea şi cum le mai putem da peste degete, în caz de greşeală, e o altă poveste...

marți, aprilie 08, 2008

Viaţă de poet (în maniera Maestrului Francois)


8 aprilie 1431 – S-a născut poetul François Villon (m. 1463)

În viaţa de poet ai două căi – de la-nceput ori lingi Puterea
Pe bucălaţi obrajii săi – şi-atuncea-i gata şi averea!
Ori o înjuri şi rabzi bătăi. Dacă n-asculţi puterii vrerea
În ocnă-ajungi, printre flăcăi. Villon a cunoscut „plăcerea” !
Că-i hoţ şi ucigaş de soi l-au acuzat. Şi nici muierea
Nu-l mai văzu venind-napoi. Cinci ani în beci şi-a vărsat fierea
În poezie, pentru noi. I-auzi cum sună tînguierea !
„Eu sînt Francois, şi-de-aia-s breaz
Fiu de Paris, lîngă Pontois
În ştreang va şti bietu-mi grumaz
Cît trage curul la necaz!”

luni, aprilie 07, 2008

Lui Ford i-ar fi plăcut Loganul!


7 aprilie 1947 – A murit industriaşul Henry Ford, fondator al industriei americane de automobile (n. 30.07.1863)

Henry Ford s-a născut în anul 1863, într-o familie de fermieri înstăriţi din Michigan. Încă de la o vîrstă fragedă şi-a arătat interesul pentru tehnică, iar obiectivul său suprem a fost să “democratizeze” automobilul. Ford considera că fiecare american trebuie să aibă propria sa maşină. Cum putea fi atins acest obiectiv? El a decis că răspunsul era să producă cel mai mare număr de maşini, cu cel mai simplu design, la cel mai mic cost posibil (aceeaşi reţetă o aplicau francezii, o sută de ani mai tîrziu, cu Loganul !). Cu ajutorul investitorilor, americanul a înfiinţat compania Ford Motor în anul 1903. Ford a scăzut dramatic costurile de producţie adaptînd transportorul cu bandă rulantă şi linia de producţie pentru a construi automobile simple, standard. Cel mai bun exemplu a fost Modelul T al firmei Ford, care s-a vîndut în peste 15 milioane de exemplare. În decurs de cinci ani, Ford a reuşit să îşi depăşească toţi competitorii şi să devină cel mai mare producător de automobile din lume. El îşi plătea angajaţii cu suma de 5 dolari pentru ziua de muncă de opt ore, ceea ce era cu mult peste preţul pieţei în epoca respectivă. De asemenea, Ford a organizat un plan de distribuire a profitului, împărţind muncitorilor săi suma de 30 milioane pe an. De ce ? Ca să-şi cumpere Ford-uri…

duminică, aprilie 06, 2008

Bunul Doctor


6 aprilie 1992 – A murit Isaac Asimov, scriitor american de origine rusă, renumit autor de romane science-fiction (ciclul “Fundaţiei”) (n. 2.01.1920).


“Bunul Doctor” – aşa-i spuneau milioanele de fani, care-i devoraseră cărţile. „Bun” – pentru că niciodată n-a abdicat de la credinţa în Raţiune, cu toate că ar fi avut motive destule. Copil de emigranţi, fugit din Rusia lui Lenin, a crescut în Brooklin, în plină recesiune americană, învăţînd că viaţa se cîştigă cu sudoarea frunţii. Şi „Doctor” - pentru că, de-a lungul vremii, a scris sau a editat peste 500 de cărţi (de popularizare sau science-fiction), urmărindu-şi în paralel cariera universitară, obţinînd Doctoratul în Ştiinţe, specializîndu-se în biochimie, predînd un deceniu la Universitatea din Boston. Ca şi alţi evrei geniali, Asimov a înţeles că inteligenţa este o resursă vitală şi a exploatat-o „în mod industrial”, cu metodă şi perseverenţă. A fost tolerant, întrucît vedea în război o risipă de energie, a fost umanist, închipuindu-şi migraţia speciei către stelele îndepărtate, descriind „Marea Colonizare” pînă la formarea Imperiului Omului. A fost şi un mare moralist, într-o epocă de neîncredere în ştiinţă, înscriind Cele Trei Legi Etice în creierul roboţilor săi pozitronici, ca un Moise al maşinilor. Pentru cei care i-au citit cărţile, Universul lui Asimov rămîne fascinant, în ciuda lipsei extratereştrilor şi computerelor. E un Univers al ştiinţei şi al eticii, în care tăcerea lui Dumnezeu este ceva mai suportabilă! În universul nostru, Asimov murea ilogic, infectat cu HIV, luat de la o tranfuzie sangvină...

sâmbătă, aprilie 05, 2008

De unde mai luăm un Karajan ?


5 aprilie 1908 - S-a născut, la Salzburg, Herbert von Karajan, dirijor austriac (m. 16.07.1989)

Vi-l mai aduceţi aminte pe Karajan ? Avea televiziunea română, pe vremuri, un ciclu formidabil de emisiuni, numit „Să înţelegem muzica”, unde maestrul prezenta cum funcţionează o orchestră simfonică ! Stăteam fermecat în faţa micului ecran, cu naivitatea copilului de atunci, ca să văd cum cîntă pianul, ce fac suflătorii, de cîte feluri sînt instrumentele cu coarde... La noi în casă, o casă de simpli muncitori, nu exista pian şi nici nu obişnuiam să mergem la concerte, însă vraja lui Karajan funcţiona impecabil. De la Mozart la Bach, de la Vivaldi la Beethoven, de la Brahms la Gershwin, marea creaţie simfonică devenea accesibilă, îţi plăcea, nu mai era o artă ezoterică... Şi mă gîndesc că astăzi, cînd mijloacele tehnice s-au perfecţionat ca niciodată, e nevoie de cineva care să readucă muzica simfonică la televizor şi la radio, s-o explice, s-o îndese, la nevoie, în urechile noilor generaţii, care, altfel, nici nu ştiu ce pierd ! Dar de unde mai luăm un Karajan ?

vineri, aprilie 04, 2008

Homo Faber


4 aprilie 1991 - A murit romancierul şi dramaturgul Max Frisch, unul dintre cei mai populari autori de limbă germană din perioada postbelică ("Don Juan sau Dragostea pentru geometrie", "Homo Faber") (n. 15.05.1911)

Închipuiţi-vă un vas de croazieră luxos, străbătînd Atlanticul. Populaţi-l cu lume bună şi cu aventurieri, adăugaţi personal de serviciu stilat şi discret, ofiţeri navigatori, animale de companie. Obligatoriu, amestecaţi în toate astea şi o idilă între un inginer de vîrstă mijlocie şi o tînără fată misterioasă, ca să obţineţi decorul din “Homo Faber”. Seamănă un pic cu “Titanic”-ul lui Cameron ? Seamănă, pînă aici ! Numai că urmează altceva… În loc de o previzibilă ciocnire cu gheţarul, Frisch alege alt deznodămînt – raţionalul inginer, constructor pasionat de tehnologie, un creier fără sentimente, o seduce pe misterioasa adolescentă, iar după ce actul sexual se consumă, ca o banală aventură de vacanţă, călătorii despărţindu-se la destinaţie, omul nostru descoperă că necunoscuta îi era fiică ! Melodramă neverosimilă ? Mai curînd o parabolă a condiţiei lui Homo Faber, artizanul ce a schimbat faţa lumii cu artefactele sale, pe care ajunge să le iubească în detrimentul naturii… Un incest tehnologic, aşadar, cu tot cortegiul său de remuşcări legate de poluare, dispariţia speciilor, alienarea muncii de zi cu zi ! Şi nici nu s-ar putea altfel, odată ce omul a ales calea cunoaşterii mediate de unelte, de la osul de vită, folosit de maimuţe ca să spargă nucile tari şi pînă la computerele de astăzi.

joi, aprilie 03, 2008

Ursul păcălit de vulpe


3 aprilie 1979 - Hotărîrea guvernului R. P. Chineze privind încetarea valabilităţii Tratatului de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală între URSS şi R. P. Chineză, semnat la 11.04.1950

În ciuda faptului că s-au aflat aproape un secol de aceeaşi parte a baricadei ideologice, ruşii s-au avut cu chinezii precum ursul cu vulpea din poveste. Primii, conştienţi de puterea lor militară, au fost adepţi ai forţei aplicate necruţător, ca o lovitură de ciocan, o strategie stalinistă moştenită de pe timpul marilor bătălii din cel de-al doilea război mondial. Ceilalţi, chiar dacă erau favorizaţi de numărul impresionant al soldaţilor ce puteau fi mobilizaţi (vă mai aduceţi aminte de bancul cu familia Ţin, capabilă să apare singură frontiera ?), jucau cartea evitării conflictului, a vicleniei, a spionajului, a intimidării, a hărţuirii – război a la Sun Tze ! Ruperea relaţiilor de prietenie din 1979 era numai o filă din cartea de strategie chineză. Ca să ne fie mai clar jocul “ursul păcălit de vulpe”, iată un episod povestit într-o carte de agentul KGB Victor Şeimov, responsabil cu securitatea comunicaţiilor cifrate sovietice. În anii 80, ruşii construiseră computere de criptare extrem de sofisticate. Occidentalii, chiar dacă interceptau comunicaţiile diplomatice, nu mai erau capabili să spargă codurile. Bucuria specialiştilor de la KGB a fost însă de scurtă durată. Chinezii le aflaseră secretele ! Ambasada sovietică din Pekin a fost scotocită din pivniţă pînă în pod, în cautarea microfoanelor, dar nu s-a găsit nimic. După luni de muncă, un ofiţer isteţ a dezlegat secretul. Nu existau microfoane, pentru că nu era nevoie. Toate convorbirile din interior puteau fi ascultate, sunetele fiind captate de coşurile sobelor şi transmise printr-un sistem pur acustic într-un tunel din apropiere ! Înalta tehnologie fusese învinsă de arta spionilor imperiali, care procedau similar şi în pagodele Oraşului Interzis, de sute de ani !

miercuri, aprilie 02, 2008

Criza insulelor Falkland


2 aprilie 1982 – Trupe argentiniene debarcă în insulele Falkland, declanşînd “războiul Malvinelor”, dintre Argentina şi Marea Britanie (2.04 – 14.06.1982).

Plasat în sudul Atlanticului, la o mie de kilometri de coasta argentiniană, arhipelegul Falkland are vreo două sute de insuliţe, pe care trăiesc 1 800 de păstori şi 600 000 de oi ! Nu excelează în bogăţii ale subsolului şi nici nu controlează cine ştie ce strîmtoare strategică. Totuşi, de 150 de ani exista un diferend între Londra şi Buenos Aires, privitor la posesia insulelor, iar şeful statului argentinian, generalul Galtieri, a considerat că invadarea insulelor îi va creşte prestigiul în ochii naţiunii sale, cam dezamăgită de insuccesele economice ale juntei aflate la putere. Pe 2 aprilie, soldaţii săi debarcă la Port Stanley, capitala insulelor, şi iau controlul arhipelagului. Marea Britanie reacţionează ferm, Margaret Thatcher promite o ripostă pe măsură, Argentina e izolată la ONU, Consiliul de Securitate emite o rezoluţie care cere argentinienilor să se retragă, Statele Unite se abţin, iar războiul izbucneşte. Un distrugător şi două fregate britanice sînt scufundate de aviaţia argentiniană, dar infanteriştii Regatului nu pot fi opriţi să debarce. După două luni de lupte, cu sute de morţi de ambele părţi, insulele Falkland revin sub control britanic, chiar dacă, formal, nu s-a semnat niciodată un tratat de pace. Două luni de lupte, aşadar, pentru cîteva sute de kilometri pătraţi !

marți, aprilie 01, 2008

Ray


1 aprilie 2002 – Scriitorul american Ray Bradbury, autorul „Cronicilor marţiene” şi al multor alte romane SF, a primit cea de–a 2.193–a stea pe Walk of Fame din Hollywood („Fahrenheit 451”) (n. 22.08.1920).

Cînd Ray, copilărosul Ray, venea din ruralul său Illinois la Los Angeles, lumea citea SF apocaliptic, în aşteptarea ultimului război mondial. Nimic mai străin pentru acest iubitor de natură, veşnic visător cu o floare la rever… Aşa că nu e de mirare – primele sale povestiri n-au mişcat pe nimeni. Cînd Ray, tînărul Ray, îşi scria “Cronicile marţiene”, povestea primului contact al omului cu o inteligenţă altfel, America l-a ignorat, fiind puţin ocupată - vîna spioni comunişti. Dar scriitorul nu s-a descurajat. Dînd din umeri, şi-a văzut de treabă. Cînd Ray, maturul şi tristul Ray, compunea „Fahrenheit 451”, o parabolă despre prigonirea cărţilor, cititorii descoperiseră televiziunea. Aşa că prea puţini au făcut efortul de a citi minunatul roman. Peste un deceniu, François Truffaut ecraniza istoria pompierilor incendiatori. Abia atunci aflau şi americanii ce-au pierdut. Între timp, Ray, bătrînul înţelept Ray, mai născuse cîteva piese desăvîrşite, cartografiind sentimental un Cosmos văzut de ochii unui poet. Ia uite ce-am pierdut! – şi-au spus cu toţii şi, de atunci, gloria îl caută neîncetat pe Ray, îi oferă stele la Hollywood şi reeditări. Dar Ray, palidul Ray, nu mai răspunde la telefon. A anunţat că doreşte ca rămăşiţele corpului său pieritor să plece pe Marte, într-o capsulă. Iar NASA a zis: OK, Ray!