luni, mai 29, 2017

Pe colina Capitoliului


Monumentul Victor Emmanuel II

După-amiază, a venit momentul să urc pe Capitoliu – cea mai cunoscută colină romană, locul unde, altădată, se găsea Templul lui Jupiter, scena celor mai sacre ceremonii religioase și politice. Această alăturare îi miră doar pe oamenii moderni, care cred că una e una și alta e alta – de fapt, puterea temporală s-a desprins abia recent, la scară istorică, de sub autoritatea spirituală, iar consecințele au fost, mai degrabă, dezastruoase. Regele romanilor era și Pontifex Maximus, cel mai mare din colegiul preoților – periodic, el urca pe Capitoliu, oficia ceremoniile și ghicea viitorul după zborul păsărilor. Astăzi, ar fi greu s-o mai facă – nu numai că au dispărut vulturii (văzduhul fiind plin de pescăruși) dar pînă și Capitoliul a dispărut, în spatele unui monument imens.

Statuia lui Cola di Rienzo

Il Vittoriano”, cum îi spun localnicii, a fost ridicat la începutul secolului al XX-lea, în onoarea lui Victor Emmanuel al II-lea, regele din Casa de Savoia sub care s-a înfăptuit unificarea Italiei. Seamănă un pic cu o mașină de scris sau cu un tort pentru uriași, dar e din marmură albă de Brescia și are în centru statuia ecvestră a Regelui. Pe treptele monumentului, mulțimi de turiști fac fotografii, se odihnesc sau discută, furnici în mușuroi. Îi ocolesc cu dificultate și iată-mă  la poalele unei scări care urcă, în pantă lină, către Piazza del Campidoglio – este celebra „Cordonata”, desenată de însuși Michelangelo – de-o parte și de alta, statuile imense ale lui Castor și Pollux te invită, parcă, la ascensiune. Este una dintre cele mai frumoase priveliști romane. Pe dreapta, printre flori, o statuie mai mică amintește de Cola di Rienzo, tribun al poporului. N-am timp de el – mă grăbesc să ajung sus, în Piazza del Campidoglio. Michelangelo și-a făcut bine treaba. Piața este ca o scenă de teatru trapezoidală, închisă pe trei părți de fațadele unor clădiri monumentale („Palazzo dei Conservatori”, „Palazzo Senatorio” și „Palazzo Nuovo”), și are în centru statuia ecvestră a Împăratului Marcus Aureliu. Aici îi primeau papii pe regii jefuitori ai Franței, ca să le amintească de măreția Imperiului Roman.

Palazzo dei Conservatori

Piazza del Campidoglio

Fluviul Nil

Vedere de pe Capitoliu

Doi giganți culcați împodobesc, de asemenea, scările de la „Palazzo Senatorio” – sînt fluviile Tibru și Nil, purtînd fiecare un corn al abundenței. Ei încadrează o statuie a Minervei, plasată într-o nișă centrală. Clădirea, sediu al Senatului Romei din secolul al XII-lea, nu se vizitează. În schimb, celelalte două, numite Muzeele Capitoline, sînt deschise publicului și cuprind colecții de artă spectaculoase. În Palazzo dei Conservatori, mă plimb îndelung printre sculpturi din Antichitatea greco-romană. Aici se află grațiosul Spinario”, un bronz din secolul I Î.Hr, înfățișînd un băiețel ocupat să-și scoată un spin din picior, dar și resturi ale unei statui colosale, înfățișîndu-l pe Constantin cel Mare (s-au păstrat capul, piciorul și mîna). Statuia era din bronz, doar membrele și capul erau din marmură. Cei vechi excelau în astfel de tehnici – existau statui criselefantine, din fildeș și aur, dar și altele, din mai multe feluri de marmură. Văd și celebra Lupa capitolina”, cu tot cu gemenii Romulus și Remus, efigia latinității. De fapt, lupoaica e un bronz etrusc, cei doi copii au fost adăugați abia în secolul al XV-lea. La etaj, într-un spațiu generos, luminat formidabil, se află originalul statuii  împăratului Marc Aureliu, singura statuie ecvestră păstrată din antichitate (cea din piață e o copie). Superb executată, din bronz aurit, îi izbește pe vizitatori prin forță și masivitate. În Evul Mediu circula chiar o legendă – se spunea că opera de artă se acoperă singură cu o foiță de aur, iar cînd treaba va fi completă, lumea se va sfîrși. Alături, este expusă o altă capodoperă – un leu care mușcă și îngenunchează un cal.

Statuia ecvestră a lui Marcus Aureliu

Leu devorînd un cal

Faunul roșu

Un cal troian...

Trec repede pe lîngă un cap de Meduză, operă a lui Bernini, ca și prin pinacoteca de la etajul doi (unde e expus un senzual Sf. Ioan Botezătorul”, semnat Caravaggio), ca să vizitez și „Palazzo Nuovo”, cu bogata sa colecție de sculpturi. Vedetele sînt Venus Capitolina”, copie romană după originalul lui Praxitele, un Gal murind”, un „Discobol” și un expresiv “Faun roșu”, care i-a bucurat privirile împăratului Hadrian. Sînt uimitor de frumoase, ca și mozaicurile extrase din vila împăratului, de la Tivoli, înfățișînd scene domestice, păsări și animale. La sfîrșit, obosit, mă odihnesc puțin pe marginea bazinului în care un alt zeu fluvial își varsă unda de răcoare. Apa susură încetișor, cu un efect relaxant, pe care doar un bărbat obosit îl poate aprecia pe deplin – în consecință, hotărăsc să numesc această divinitate Zeul Prostatei și să-i aduc ofranda de la sine înțeleasă!

Spinario

Capul lui Constantin

Cu Zeul Prostatei...

Din Piazza del Campidoglio se ajunge ușor la una din bisericile interesante ale Romei – Santa Maria in Aracoeli” (cea cu Altarul în Cer, cum ar veni). Ridicată în secolul al VI-lea, pe locul fostului Templu al Junonei, basilica refolosește materiale mai vechi, una dintre coloane fiind inscripționată ca provenind “a cubiculo Augustorum”, adică din dormitorul împăraților romani. Tavanul casetat, împodobit cu aur și motive navale, celebrează victoria Creștinătății împotriva Otomanilor, în marea bătălie navală de la Lepanto. Și tot de aici, turiștii ajung ușor la Stînca Tarpeiană, un loc de care se leagă o legendă atroce, povestită de Plutarh. Cînd Sabinii au venit cu armata împotriva Romei, ca pedeapsă pentru fiicele, surorile și soțiile răpite, pe Capitoliu era o fortăreață greu de cucerit. Titus Tatius, regele sabinilor, și-a dat seama că nu o poate lua cu asalt. Dar Tarpeia, fiica șefului garnizoanei din Capitoliu, veni la el și îi spuse că le va deschide poarta, dacă războinicii îi vor da tot ce au pe brațul stîng (referindu-se la brățările de aur ale sabinilor). Regele se învoi. Noaptea, Tarpeia deschise una dintre porțile fortăreței și sabinii puseră stăpînire pe Capitoliu. Cînd trădătoarea veni să-și ceară simbria, Tatius, care o disprețuia, ordonă soldaților să se țină de cuvînt. Astfel, Tarpeia muri strivită de scuturile grele de bronz, care și ele tot pe brațul stîng se purtau, victimă a lăcomiei și a impreciziei lexicale! Asta e o pildă bună pentru toți mînuitorii de cuvinte! Mai tîrziu, stînca va purta numele nefericitei iar romanii o vor folosi pentru a-i arunca în prăpastie pe cei condamnați la moarte.

Cordonata

(va urma)


marți, mai 23, 2017

Roma, caput mundi (II) Profeția Venerabilului Beda

Dimineaţa, Roma este încă somnoroasă, cu obloane trase şi trotuare pustii. Dar liniştea nu durează prea mult. Negustorii de mărunţişuri încep să-şi pregătească tarabele, maşini de aprovizionare intră pe străduţe, lumea se grăbeşte către metrou. Oraşul Etern are două linii principale, iar la a treia se lucrează de mulţi ani – cum subsolul e plin de relicve, mai mult se face cercetare arheologică decît se sapă! Mă îndrept către Colosseum fără mare tragere de inimă – poate că am prejudecăţi, dar arena în care a curs atîta sînge mi se pare un loc blestemat. Aşa credeau şi romanii, cel puţin pînă la Benvenuto Cellini, care povesteşte despre o noapte cu demoni petrecută pe-aici. 

Colosseumul

În Antichitate, „monstrul” se numea Amfiteatrul Flavio, fiind început de Vespasian, din ginta Flavia, şi inaugurat de fiul său, Titus, în primăvara anului 80 d.Hr. Mă plimb pe sub arcade – sînt 80, permiţînd accesul uşor al celor circa 55 de mii de spectatori care încăpeau în tribune. Pentru structurile de rezistenţă, romanii foloseau betonul, completînd restul cu zidărie. Rezultatul, extrem de rezistent, uluieşte şi astăzi. Desigur, văd loja imperială şi “vomitoria”, culoarele prin care spectatorii ajungeau la locurile lor din tribune (şi nu nişte conducte de vomitat, cum îşi închipuie mulţi). Romanii, aceşti americani ai antichităţii, erau bine organizaţi – s-au găsit biletele de intrare în Colosseum, nişte tăbliţe ceramice, purtînd secţiunea şi rîndul!  Construcţia îşi expune azi măruntaiele – reţeaua de camere subpămîntene. De acolo erau scoase, cu scripeţi, cuştile fiarelor, pentru intrări spectaculoase în arenă. Îmi închipui mulţimea pestriţă fremătînd, urlînd, discutînd, mîncînd (focurile bucătarilor ardeau mereu la ultimul nivel) – jocurile durau săptămîni.

În interiorul Colosseumului

În secolul al VIII-lea, Beda Venerabilul, un călugăr benedictin din Anglia, a făcut o profeţie rămasă celebră: „Cît timp va exista Colosseumul, va exista şi Roma. Cînd va cădea Colosseumul, va cădea şi Roma. Cînd va cădea Roma, lumea întreagă va cădea”. Nu cred că vom avea prea curînd ocazia să verificăm – de două mii de ani, clădirea stă în picioare, în ciuda elementelor naturii şi în ciuda jafului uman. Nici cutremurele de la începutul anului (care au întrerupt pentru cîteva ore circulaţia metroului din Roma) nu l-au impresionat.

Arcul lui Constantin


Statui de daci pe Arcul lui Constantin

Lîngă arenă, îmi atrage atenţia Arcul lui Constantin. E cel mai mare arc triumfal din Roma şi a fost ridicat în cinstea victoriei lui Constantin asupra lui Maxenţiu, la Ponte Milvio. Este celebra bătălie în care, se spune, Constantin a zărit pe cer o cruce, avînd revelaţia “In hoc signo vinces”. Mă impresionează mai ales statuile dacilor, „împrumutate” din Forul lui Traian şi medalioanele din epoca lui Marc Aureliu. Împăraţii nu se sfiau să ia – ce să facă şi ei dacă orice piatră din Roma era o operă de artă!? Mă uit la daci şi nu mă mai satur. Te-ai aștepta să vezi figurile unor prizonieri, disperați pentru viața lor, implorînd mila învingătorilor. Și găsești chipurile unor bărbați nobili, contemplativi, senini, de-o vîrstă cu veșnicia! Ce i-a îndemnat pe romani, îndeosebi batjocoritori și cruzi, să-și respecte într-atît adversarii încît să-i sculpteze la dimensiuni monumentale și în cele mai bune materiale? Desigur, anumiţi împăraţi romani au fost din neamul tracilor sau al ilirilor, nu e un secret că însuşi Constantin se trăgea dintr-un neam de iliri, fiind născut în Moesia Superior, la Naissus, actualul oraş Niş, din Serbia. Dar nu cred să fie numai respectul pentru spiţa strămoşilor. Postura aceasta a mîinilor ce se odihnesc una peste alta, privirea pierdută în depărtare, demnitatea trăsăturilor - toate sugerează un secret pe care aş vrea să-l înţeleg.

Forumul

Ruinele Templului lui Saturn

Cu biletul cumpărat la Colosseum, am acces şi în Forum, de fapt o succesiune de pieţe publice şi ruine de edificii, inima Romei antice. Locul s-a transformat într-un parc imens şi liniştit, în mijlocul agitaţiei oraşului contemporan, unde vizitatori din toată lumea (dar şi şcolari, aduşi cu clasa) vin să simtă măreţia trecutului imperial. Şi chiar o simţi – e suficient să priveşti ruinele gigantice ale  Basilicii lui Constantin şi Maxenţiu, eleganţa templului lui Antoninus şi Flavia sau masivitatea brutală a Arcului lui Titus (cu basoreliefuri care îi fac pe evrei să plîngă şi astăzi, pentru că înfăţişează jaful Templului). Mă aşez pe o lespede milenară, la umbră, şi scot din geantă „Portretele” lui Plutarh. Să citeşti Plutarh pe Via Sacra? Asta înseamnă să fii mafiot! Mă amuz cu portretul de tinereţe al lui Cezar, care a făcut atît de bine pe filfizonul, ascunzîndu-şi ambiţiile, încît Cicero a exclamat: “Cine ar fi crezut asta din partea unuia care se scărpina în cap cu un singur deget, ca să nu-şi strice freza?”. Pe lîngă mine, turiştii trec domol, vorbind în toate limbile pămîntului.

Basilica lui Constantin și Maxențiu

Jefuirea Templului din Ierusalim - scenă pe Arcul lui Titus

Forumul, urmașul Agorei! Dacă templul grecesc este construit pe o înălțime, uimind călătorul prin apariția sa luminoasă în mijlocul naturii, Forumul roman face loc, în mijlocul orașului, pentru aceeași întîlnire cu sacrul. Coloane și statui ritmează mersul celui care se apropie de Templu, înlocuind natura cu arhitectura. Mă conving, încă o dată, că în civilizațiile tradiționale, nimic nu este întîmplător. Ca intersecție a celor două axe principale ale orașului (Cardo și Decumanus), Forumul este un Buric al Pămîntului – de altfel, găsesc lîngă Arcul lui Septimiu Sever o clădire rotundă, înfățișată drept "Umbilicus urbis Romae". Ori, dacă Roma e capitala lumii, atunci...  Aici, Tradiția ne învață că e o trecere spre Lumea Cealaltă.



Scene de pe Columna lui Traian


La prînz, sub soarele deja dogoritor, părăsesc locul, ieșind pe Via dei Fori Imperiali. Mă îndrept spre Columna lui Traian, evitînd tot felul de comercianți stradali și „centurioni” moderni. Din păcate, nu mă pot apropia îndeajuns, ca să exclam: “Un dac a coborît de pe Columnă!”. Forumul lui Traian este la cinci metri sub nivelul străzii și e îngrădit. Mulțumesc în gînd Papei Grigore cel Mare care a protejat zona și a recuperat urna cu cenușa împăratului, ascunsă la baza Columnei. Marmura strălucește și văd, din nou, profilul strămoșilor noștri, luptînd, construind, sacrificîndu-se, în confruntarea cu un adversar superior militar. E certificatul de naștere al poporului român - și mă simt mîndru.

(va urma)

duminică, mai 21, 2017

Roma, caput mundi

Stau treaz în noaptea romană, într-un pat modest de hotel, așteptînd somnul care nu mai vine. Picioarele mă dor de drum lung iar capul mi se învîrte, plin de imagini, sunete și senzații. Cum să înțeleg un oraș bătrîn de aproape trei mii de ani și cum să-l descriu cititorului de astăzi, care îl știe din scrierile lui Tit Liviu, Stendhal sau Indro Montanelli, din ghiduri turistice sau din filme? N-am cum. Trebuie să mă mulțumesc cu niște crochiuri, cu niște schițe, în speranța că fiecare cititor le va colora după bunul plac, iar rezultatul va fi o bucățică de Roma. Și nimeni nu va greși, pentru că Roma este un tablou în mozaic, pe care doar Dumnezeu îl vede în întregime. În spațiu și în timp.

Roma - peisaj urban

Roma, 2017. Caldă, maternă, mirosind a prăjeală și a portocale putrede, în care se adună toate națiile pămîntului, ca în ochiul ciclonului globalizării. Roma, aproape ghettoizată, cu magrebini dormind în piețele lui Bernini, cu chinezi învîrtindu-și legumele în wok, sprijiniți de zidurile imperiale. În For, mulțimile pestrițe calcă peste pietrele milenare, ca marea ce încearcă, zadarnic, să tocească falezele de granit. Roma, capitala lumii – așa a fost, așa rămîne. Automobile în loc de căruțe, scutere în loc de catîri, sedii de bănci înlocuind tarabele misiților, mauretani cu selfie stick-uri, fotbaliști gladiatori excitînd mulțimile, turiste din Bretania, rîzînd tare, amețite de vin roșu.

Monumentul lui Vittorio Emanuele II, numit de romani, cu ironie, "Tortul"

Roma, cu bisericile ei baroce, risipă de marmură și aur, o plajă presărată cu cochilii sidefii, în care delicatul viețuitor numit Credință a murit demult. La Vatican, Garda elvețiană prezintă moda pentru Casa Michelangelo, carabinierii poartă bicorn cu pampon iar polițiștii de la circulație au mănuși de dantelă albă. Matroane fumează pe stradă, călugărițe se strecoară în trafic, călare pe scutere, iar domni trecuți de prima tinerețe își fac, pe seară, nostalgica passeggiata. Ici-colo, statui vivante, fachiri și mumii, înțepenesc ore în șir pentru cîțiva euro. Cete de copii cîntă în cor, îndreptîndu-se spre destinații școlare. Printre ruine, ignorînd hărmălaia, pisicile Romei își mijesc ochii de peruzea și chihlimbar, sub soarele mult.

Roma - Tibrul

În parcul Borghese, grădinarii tund iarba, ridicînd nori de praf. Palmierii s-au uscat pe jumătate, frunzele magnoliilor gigantice sînt răsucite ca papirusurile din mormintele egiptene. E doar luna mai și uscăciunea se simte la tot pasul. Oamenii iau cu asalt fîntînile, se spală pe mîini și pe față, apoi beau cu nesaț, ca într-un ritual milenar. Din antichitate, Roma are apă rece și dulce – apeductele merg pînă în Apenini, Aqua Vergina se revărsă la Fontana di Trevi. Capacele de canal sînt inscripționate cu SPQR, Lupoaica rînjește pe bronzuri și alămuri, în fiecare piață dai peste un obelisc egiptean. La terase, lumea se închină la Sfinții Cappuccino și Cornetto.

Sînt de o săptămînă aici și parcă nu-mi vine a crede.

Luni – De ce are Moise coarne?

În mai, la Roma e cald. Mi-am pus în bagaje tricouri și cămăși cu mînecă scurtă. Dar, pentru că romanilor le place să se îmbrace bine, car după mine pantofi eleganți și sacouri, ca să nu fac notă discordantă! Avionul aterizează la Ciampino, un aeroport intern, pentru curse charter și zboruri low cost, aflat la vreo zece kilometri de centru. De aici, am două variante de transport – ori spre stația de metrou Anagnina, ori o cursă directă, spre marele nod feroviar Roma Termini, în apropierea căruia se află hotelul. Aleg cursa directă, din comoditate. După aspectul turiștilor, îmi dau seama că îmi făcusem griji degeaba în ce privește codul vestimentar – asiaticii poartă invariabil budigăi și sandale, asortate cu un Nikon cît toate zilele, africanii preferă mărgelele colorate iar europenii se remarcă prin rucsăcei așezați inevitabil în față, de frica panacotarilor. Precauție niciodată de ajuns! După 40 de minute, ajungem la Termini. Cum văzusem pe Google Street împrejurimile, sînt în elementul meu și mă îndrept glonț către hotel. Evident că, rapid, mă rătăcesc și ajung într-o zonă care îmi amintește de Maroc – sînt pe partea greșită a gării, în plin ghetou magrebin. Pe aici nu se trece, mai ales după căderea întunericului. Pînă la urmă, ajung la hotel, unde proprietăreasa, signora Danielle, mă întîmpină cu căldură și cu exclamații de uimire, auzind pe unde venisem. Apoi îmi dă o hartă a Romei, tăind energic cu pixul zonele periculoase, și un mănunchi de chei: asta e de la poartă, asta – a etajului, asta – a camerei și basta! Mă simt ca un fel de castelan sub asediu și abia mă abțin să o întreb de unde se lasă podul mobil.

Roma - Santa Maria Maggiore

După-amiază, raită prin cartier. Sînt pe colina Esquilin, una dintre cele șapte ale Romei, alături de Palatin, Capitoliu, Celio, Quirinal, Viminal și Aventin. Orașul stă sub semnul numărului magic șapte. Șapte coline, reflectare pămîntească a celor șapte stele ale Ursei Mari, șapte regi, șapte sacerdoți, șapte Coloși, statui urieșești ale zeilor (dintre care nici una nu s-a mai păstrat), șapte mari biserici (San Pietro, San Paolo, San Giovanni in Laterano, San Sebastiano, Santa Croce in Gerusalemme, San Lorenzo fuori le Mura și Santa Maria Maggiore). Mă îndrept spre aceasta din urmă – e foarte aproape. Construcție masivă, un amestec de stiluri arhitecturale, cu fațade baroce și domuri gemene, se deschide către o piață pietonală, în care papa Sixtus al V-lea a amplasat, în secolul al XVI-lea, un obelisc egiptean. Obeliscul, concentrator de energii telurice, în combinație cu fîntîna, funcționează ca un magnet, atrăgînd ființele vii. Turiștii îl înconjoară cu zecile, unii fotografiază, alții se odihnesc, mănîncă, dorm. În biserică se intră urmînd un traseu sinuos, format din garduri metalice, mobile, care te duc către detectoarele de metale. Această măsură de prevedere o poți întîlni oriunde în Roma. Mai mult, după atentatele cu mașini aruncate în mulțime de șoferi demenți, toate piețele sînt vegheate de carabinieri cu degetul pe trăgaci, lîngă Hummere” în culori de camuflaj. Nimeni nu protestează, toată lumea se conformează – Europa se află în război cu terorismul.

Santa Maria Maggiore - interiorul

Santa Maria Maggiore” s-a născut dintr-un vis și o minune. În anul 356, Papa Liberius a visat-o pe Fecioară, care îi cerea să ridice o biserică, pe locul în care o să cadă o ninsoare bogată. Era în 5 august, așa că Papa s-a trezit cam sceptic. Mare i-a fost uimirea cînd, în acea dimineață, în mijlocul verii romane, a găsit pe Esquilin un loc plin de zăpadă. În amintirea acelei minuni, petale de flori albe sînt presărate din cupolă, în fiecare zi de 5 august. În interior, mi se pare că pășesc într-un salon de bal – podeaua de marmură poartă motive cosmogonice, tavanul casetat e acoperit cu aur adus de Columb din Lumea Nouă. În absida altarului, un mozaic magnific înfățișează Încoronarea Fecioarei” – îmi amintește de mozaicurile bizantine de la Chora” constantinopolitană. Casc gura la mormîntul lui Bernini și cobor în cripta cardinalului Rodriguez, împodobită cu o superbă statuie a răposatului, înfățișat rubicond și zîmbitor, îngenuncheat în rugăciune. În muzeul bisericii miroase subtil a mir – iasomie și trandafir.



Santa Maria Maggiore - mozaicuri în absida altarului

Santa Maria Maggiore - cripta cardinalului Rodriguez

În apropiere, caut o altă minune. Este ascunsă oarecum într-o biserică mult mai mică, San Pietro in Vincoli, care nu iese cu nimic în evidență pe dinafară. Ca să ajung acolo, din Via Cavour, urc o scară care, pe vremea Papei Borgia, era numită “salita scellerata”, din cauza crimelor întîmplate aici, favorizate de izolare și de bolțile întunecate care o acopereau. Astăzi, locul e mult mai pașnic – un pictor își expune creațiile, în compania nostalgică a unui pescăruș care cerșește mîncare. În San Pietro in Vincoli, Michelangelo urma să execute mormîntul Papei Iuliu al II-lea, generosul său protector. Un papă al războiului, italian din familia della Rovere, care i-a urmat lui Alexandru Borgia și a recucerit toată Italia centrală. Dar și un papă al artei și urbanismului, pentru care au lucrat Rafael și Bramante. Michelangelo proiectase un monument grandios, cu 40 de sculpturi, însă planul a rămas neterminat, artistul fiind chemat să picteze Capela sixtină. În urmă a rămas însă un Moise” magnific. Lucind stins, statuia emană forță și măreție, patriarhul poporului evreu fiind înfățișat într-un moment de furie, gata să sfărîme Tablele Legii. Abia se întorsese de la întîlnirea cu Yahwe și își găsea poporul închinîndu-se Vițelului de Aur! Nu e de mirare că ochii îi scapără și gura, întredeschisă, pare a scăpa un blestem... Michelangelo însuși, privindu-și opera, a exclamat: “De ce nu vorbești?”.

“Salita scellerata” - scara crimelor



Moise

Mă izbește și acum un amănunt pe care îl observasem de mult, în albumele de artă – Moise are coarne! După unii comentatori, explicația constă într-o traducere eronată din ebraică. În „Vulgata”, expresia ebraică pentru “pielea feței lui strălucea” (pentru că vorbise cu Domnul) este tradusă prin “cornuta esset facies sua”, de unde coarnele! În ce mă privește, explicația nu mă satisface - ține mai degrabă de modul ambiguu în care erau văzuți evreii în Creștinătate, atît ca precursori ai Domnului, cît și ca ucigași ai Săi. Sau cine știe? Oricum, figura patriarhului nu lasă pe nimeni indiferent. Se spune că, după ce a văzut-o, gonfalonierul Pier Soderini i-a spus lui Michelangelo că nasul statuii e prea mare. Imediat, artistul a lovit de cîteva ori dalta cu ciocanul, fără însă a atinge marmura. Sunetul l-a făcut pe Soderini să se declare mulțumit.



(va urma)