miercuri, ianuarie 24, 2018

Proiectul masonic "România"

Theodor Aman - "Unirea Principatelor"

Preambul

Se spune că, în timp ce masonii fac politică, Francmasoneria este un loc al lepădării de patimi şi de interese, în care oamenii liberi şi de bune moravuri pot să se cunoască şi să se perfecţioneze. E perfect adevărat, dacă ne raportăm la esenţa iniţiatică a Ordinului. Totuşi, realitatea nu operează cu esenţe. De la înfiinţarea masoneriei speculative încoace, Loji întregi şi chiar Obedienţe au funcţionat mult mai profan, sprijinind puterea politică sau împotrivindu-i-se, născînd partide şi reţele internaţionale, punînd la cale experimente sociale pentru modelarea viitorului. Cum să fi fost altfel, cînd Francmasoneria a strîns în Templele ei minţile cele mai luminate ? Cine să fi făcut politică, dacă nu elitele? Totuşi, pentru asta, Ordinul a plătit un preţ greu. Inevitabil, intrînd în arena patimilor lumeşti, oricît ar fi fost de bine intenţionaţi, francmasonii au făcut şi greşeli. Fraţii s-au învrăjbit cu Fraţii. Iar profanii au rămas cu ideea că Oculta conduce lumea. În acest vacarm, omul de astăzi este obligat să cunoască istoria, înainte s-o judece. 

Primăvara popoarelor

Istoria europeană contemporană începe cu Revoluţia Franceză de la 1789, ai cărei conducători (cu excepţia lui Robespierre) au fost francmasoni. Se inaugura atunci un nou curent de gîndire şi acţiune politică, numit iluminism, care contesta ordinea imperială, bazată pe dreptul divin, înlocuind-o cu drepturile omului şi ale naţiunii, cu recursul la raţiune şi umanism. Vectorii Iluminismului au fost iniţiaţii din Anglia şi Franţa, unii din familiile domnitoare europene, alţii din rîndurile burgheziei. Circa 47 de rituri funcţionau pe teritoriul european, din Scandinavia pînă în Transilvania, dar climatul politic, dominat de Marile Puteri, tulburat de războaiele napoleoniene, n-a permis înfăptuirea unei ample construcţii masonice. În schimb, peste Atlantic, coloniştii englezi, conduşi de masonii George Washington, Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin, ridică Statele Unite ale Americii, o extraordinară democraţie creştină. 


Anul 1848 este momentul „Primăverii popoarelor”, atunci cînd o serie de revoluţii naţionale, dirijate din Lojele masonice franceze, au zguduit imperiile europene. Refugiaţi la Paris, o serie de tineri intelectuali români se formează în cea mai republicană Lojă a a Marelui Orient al Franţei. Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion Ghica, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu şi Nicolae Bălcescu învaţă masonerie, istorie şi politică de la celebrii Lamartine şi Jules Michelet. Mai mult, Bălcescu ia parte la atacul mulţimii asupra palatului Tuileries, alături de prietenul său Adolphe Cremieux, avocat evreu, cel care va deveni, mai tîrziu, preşedintele Alianţei Israelite Universale. Se spune că Bălcescu va păstra mereu asupra sa o bucată de catifea, smulsă din tronul Burbonilor. 


Urmînd planul carbonarului italian Giuseppe Mazzini, care credea în misiunea divină a naţiunilor, revoluţia masonică este exportată în toate capitalele europene, cu excepţia Londrei şi a Moscovei. Reacţia imperială este însă pe măsură, revoltele sînt înăbuşite, iar statele naţionale mai au de aşteptat. În Moldova, revoluţia a durat două zile, în Muntenia – trei luni, în Transilvania – peste un an. Învinşi, masonii paşoptişti din Principate se refugiază, din nou, la Paris, unde încep o propagandă susţinută pentru înfiinţarea statului român. Sînt folosite toate mijloacele posibile – se reactivează vechile contacte din Loji, se utilizează bani puşi la dispoziţie de bancherii evrei, se publică articole entuziaste în gazetele controlate de masoni. Propaganda va da roade opt ani mai tîrziu.


În 1856 se încheie Războiul Crimeii, acţiune militară de proporţii (cuprinzînd o alianţă anglo-francezo-otomană) pentru stăvilirea înaintării spre sud a Rusiei, în calea slavilor balcanici şi a grecilor, urmărind controlului Dunării şi al Mediteranei. În Lojile Marelui Orient al Franţei se discută „chestiunea românească”. Prea Puternicii Fraţi se lasă convinşi că „Principatele dunărene” pot fi o barieră naturală şi decisivă între Rusia şi Turcia, dacă li se recunoaşte românilor naţionalitatea şi li se permite înfiinţarea unui stat naţional. De menţionat că situaţia „de pe teren” fusese analizată de diverşi „călători” francezi, la prima vedere interesaţi de peisaje şi aventuri orientale. Sprijinind noul stat-client, Franţa şi-ar fi atins trei obiective cruciale – oprirea Rusiei, scoaterea Dunării de sub control austriac şi lovirea decisivă a Imperiului Otoman. Cu ajutor francez, făcînd „balet diplomatic” între Marile Puteri, francmasonii români reuşesc unirea Principatelor, cu artificiul juridic al alegerii aceluiaşi domn în Moldova şi în Muntenia.

Cuza, binecuvîntare şi blestem

În 1859 începe domnia de şapte ani a militarului Alexandru Ioan Cuza, în fapt, instalarea unui regim cvasi-republican şi laic, după modelul stîngii revoluţionare franceze. Înconjurat de francmasoni, care preluaseră funcţiile de miniştri, domnitorul trece la implantarea instituţiilor democratice occidentale peste o societate arhaică, agrară, nepregătită pentru asta. Procesul de modernizare este foarte rapid, are loc o adevărată ardere a etapelor, mai ales în ce priveşte agricultura Principatelor. Oraşele asistă la dezvoltarea burgheziei depinzînd de stat – creşte corpul de funcţionari, armata, profesiile liberale. Are loc împroprietărirea ţăranilor – o victorie de imagine, un eşec economic, prin fărîmiţarea marilor proprietăţi. Are loc exproprierea averilor mănăstireşti, învăţămîntul se laicizează, se introduc unităţile de măsură europene. Benefic în esenţă, regimul lui Cuza trece, în ultimii săi ani, către o formă de cezarism, un regim de putere personală, cu tendinţa de a ignora Parlamentul. Domnul foloseşte mijlocul consultării populare (plebiscitul) pentru a-şi justifica acţiunile, partidele abia formate sînt învrăjbite. Camarila din jurul lui Cuza devine coruptă, urmărind obţinerea de proprietăţi şi sume enorme de bani, din vinderea activelor statului, „naţionalizate” imediat după Unire. Armata este dezorganizată şi sărăcită (conform teoriei că, sub protecţia Marilor Puteri, nu mai avem nevoie de apărare naţională). Constatînd aceste derapaje, la care se adăuga şi evidenta imoralitate familială a domnitorului, Francmasonii reacţionează, distanţîndu-se de abuzurile lui Cuza.

Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, componenţa lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, care aduna lideri liberali radicali şi moderaţi şi lideri conservatori, precum şi cei mai importanţi bancheri evrei implicaţi în finanţarea dezvoltării economice a tânărului stat, Hilel Monoah, Sabatay Halfon şi Jacques Cohen, ar fi reprezentat nucleul de influenţă al aşa-numitei „monstruoase coaliţii” anti-Cuza. Domnitorul va trece la represalii, inspirînd incendierea templului lojei, de către agenţi ai poliţiei, în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864. Dar era prea tîrziu. În perioada 1864-1865, loja „Înţelepţii din Heliopolis” a atras tot mai mulţi ofiţeri din cadrul armatei, ca aspect secret şi strategic pentru planul de îndepărtare al domnitorului şi pregătirea unui corp ofiţeresc care să pună în aplicare planul. Toţi ofiţerii care l-au arestat pe Cuza, silindu-l să demisioneze au fost francmasoni, membri ai aceleiaşi loji.

“Actorul principal din această perioadă devine loja „Înţelepţii din Heliopolis”. Era o lojă extraordinar de puternică, avea o activitate socială cu totul remarcabilă care nu a fost egalată nici pînă în ziua de astăzi: menţinea aşezăminte de caritate, şcoli, spitale, sponsoriza. De pildă, a sponsorizat cărţile lui Haşdeu, sponsoriza cultura română. Printre membrii ei au fost oameni celebri precum Carol Davila, sau unul dintre căpitanii care îi detronaseră pe Cuza şi anume Anton Costiescu, care devine unul dintre personajele de prim rang ale masoneriei române. Acesta, împreună cu Costache Moroiu şi Ştefan Şoimescu, toţi trei militari, sînt triada care va construi masoneria română.”, scria istoricul Radu Comănescu.


Emanciparea de sub obedienţele străine

După detronarea principelui Alexandru Ioan Cuza în 1866, detronare la care francmasoneria îşi spusese cuvîntul decisiv, pe tronul României a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O nouă eră de prosperitate, de data aceasta, începea pentru România. Domnia lui Carol, cea mai fructuoasă de pînă atunci, a însemnat un nou început şi pentru masonerie ale cărei aspiraţii se orientează acum către emanciparea de sub obedienţele străine şi către formarea unei Mari Loji Naţionale. După sosirea lui Carol şi după ce Germania iese învingătoare împotriva Franţei în războiul din 1870-1871, mişcarea de emancipare a masoneriei române de sub obedienţele franceză şi italiană se accelerează. Între 1871 şi 1877, lojile române testează reacţia Marelui Orient al Franţei, şi a Marelui Orient al Romei, ulterior Marele Orient al Italiei, la tendinţele de separatism. Reacţia Puterilor Masonice străine este vehementă. Negustorul francez Auguste Carence, unul din membrii fondatori ai Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, se opune cu înverşunare constituirii unei loji naţionale române. În 1874, Carence îl denunţă pe Anton Costiescu Marelui Orient al Franţei pentru iniţierile de români în masonerie. De asemenea, se înregistrează un alt fenomen care merită atenţie – unele loji cu componenţă predominant străină fac un lobby susţinut pentru cauza sionistă. Să explicăm.

Chestiunea evreiască

„Primăvara popoarelor” însufleţise cauzele naţionale în întreaga Europă, dar lăsese nerezolvată problema poporului evreu. Aflaţi în diaspora de 1800 de ani, evreii constituiau corpuri etnice distincte în interiorul imperiilor, păstrîndu-şi caracteristicile culturale, religioase şi promovîndu-şi interesele economice. În momentul în care popoarele est-europene îşi înfiinţează state naţionale, ele moştenesc aceste comunităţi etnice. Mai mult, secolul al XIX-lea cunoaşte un aflux de refugiaţi evrei, alungaţi de prigoana din Imperiul Ţarist. În Principatele Unite, evreii vin îndeosebi din Galiţia şi Ucraina, şi se stabilesc în Bucovina şi în Moldova. Foarte curînd, ei intră în conflict cu noua burghezie naţională, aflată în creştere, atît pe piaţa profesiilor liberale, cît, mai ales, în domenii-cheie – finanţe, arendă, comerţ cu tutun şi spirtoase. Mai mult – însufleţiţi de ideile propagate de Alianţa Israelită Universală, înfiinţată în 1860 şi condusă de vechiul tovarăş de luptă al lui Bălcescu, Adolphe Cremieux, evreii din Principate refuză integrarea în noul stat român, aşteptînd exodul către Palestina. Exod care se va petrece abia în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, pentru că Imperiul britanic avea interese economice în zonă şi nu încuraja crearea unui stat evreiesc în apropierea marilor rezerve de petrol din Orientul Apropiat. De aici se naşte acea „chestiune evreiască”, sămînţă de conflicte pentru aproape o sută de ani. Educaţi, inteligenţi şi dispunînd de resurse financiare considerabile, Iniţiaţii evrei încep să exercite presiuni politice în Principate. În timpul domniei lui Cuza, bancherii evrei iniţiază proiectul unei Bănci Naţionale, cu fonduri israelite. După abdicarea domnitorului român, Alianţa Israelită Universală se implică în susţinerea candidaturii lui Filip de Flandra, francmason care le era favorabil. În 1866, Adolphe Cremieux soseşte la Bucureşti şi îi cere Fratelui Manolache Costache Epureanu, preşedintele Adunării deputaţilor, să modifice noua Constituţie română, în sensul acordării cetăţeniei refugiaţilor evrei. Mai mult, Iorgu Şuţu, Venerabilul Lojii „Steaua României” de la Iaşi, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, favorabil cauzei evreieşti, îi propune principelul Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei române. Carol, catolic practicant şi rezervat în ce priveşte lobby-ul evreiesc, îl informează despre aceste presiuni pe primul ministru Ion C. Brătianu. El însuşi francmason, Ilustrul Frate Brătianu începe să se distanţeze de Centrul de influenţă socialist, revoluţionar şi sionist de la Paris. Întîi, prin măsuri administrative şi economice protecţioniste, apoi prin încurajarea naşterii unei Francmasonerii naţionale. Iar personajele acestei opere nu vor întîrzia să apară, din rîndurile Armatei Române.

Războiul din 1877-1878, care va aduce independenţa României, va opri, pentru moment, emanciparea masoneriei naţionale. Istoricul Radu Comănescu explică:

“În 1877, cînd începe războiul de independenţă, toate lojile române intră în adormire şi-şi donează fondurile Crucii Roşii. Ele vor fi reactivate imediat, în 1878, cînd România devenise stat independent, şi acum începea opera de edificare a unei masonerii de sine stătătoare. Această operă a avut binecuvîntarea regelui pentru că ea merge nu numai către constituirea unei suveranităţi naţionale masonice, ci merge hotărît împotriva obedienţei franceze, ceea ce traducea foarte clar interesul regal. În 1883, Carol I reuşea să aducă România în tratatul Puterilor Centrale, rupînd-o de alianţa tradiţională cu Franţa. Această lucrare se desfăşura şi pe scene masonice.”

În 1879, un ofiţer de roşiori, Costache Moroiu va aduce pe teritoriul României obedienţa portugheză, Marele Orient Lusitan, în mod strategic, pentru a ieşi de sub tutela franceză mai întîi, şi apoi de sub cea italiană şi de a obţine patenta de funcţionare pentru nou reînfiinţata Lojă „Steaua Dunării”. Membru fondator încă din 1859 al Marii Loji „Steaua Dunării”, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, Moroiu provenea dintr-o veche familie de masoni, tatăl său, profesor de ştiinţe juridice la colegiul „Sfîntu Sava” din Bucureşti fiind iniţiat în Italia. S-au păstrat puţine documente masonice despre aceste evenimente dar intenţia e clară. Crearea Comitetului Central masonic în 1878 avea să fie mişcarea finală de emancipare a masoneriei române. În 1879 s-a creat loja Marelui Orient după model francez, iar după un an, în 1880, se formează Marea Lojă Naţională Română. Radu Comănescu descrie atmosfera fierbinte în care s-a născut aceasta: 


“Este un fel de clocot al unei faceri care s-a rezolvat oarecum straniu prin apariţia unui personaj, pînă atunci mai puţin ieşit în prim-plan, un militar, Costache Moroiu. Intrase în atenţia publică în timpul războiului de independenţă unde a luptat cu mare vitejie. Era un naţionalist chiar şi este interesant de văzut că masoneria română are ca întemeietor putem chiar să spunem pe un ultranaţionalist, membru al Alianţei Anti-Israelite, organizator al unui congres antievreiesc în 1886 la Bucureşti. Pentru cei care denumesc masoneria ca iudeo-masonerie se poate vedea cine întemeiează Marea Lojă Naţională Română.” 


Primul mare maestru comandor al Marii Loji Naţionale va deveni astfel Costache Moroiu. Printr-o activitate susţinută, acest personaj va reuşi să crească numărul lojilor, atît în ţară cît şi în străinătate, printr-o diplomaţie entuziastă – va obţine sprijin internaţional. Vor fi decoraţi cu medalii ale francmasoneriei române masoni cu influenţă din Europa şi America. Se vor stabili garanţi de amiciţie şi se vor obţine recunoaşteri internaţionale, în ciuda opoziţiei Marelui Orient al Franţei şi Marelui Orient al Italiei, care vor ceda, în cele din urmă, asiduităţii Marelui Maestru român. Avînd toate gradele masonice ale riturilor practicate în România, decorat de francmasoneria italiană cu medalia „Marea Stea Sirius”, membru de onoare în loji străine, Prea Puternicului Frate Costache Moroiu va desăvîrşi lucrarea naţională pînă în 1916. Dar personalitatea sa va da naştere la multe controverse. Proiectul masonic al statului naţional se completa astfel cu o francmasonerie pe potrivă - întemeiată de militari, Marea Lojă devine naţionalistă, creştină, adeptă a regalităţii şi rezervată în privinţa lobby-ului sionist, mai apropiată de spiritul masonic britanic decît de cel republican, francez, dominant în Europa. Ce se va întîmpla însă după Primul Război Mondial cu statul român şi cu masoneria naţională – asta e o altă poveste.


Concluzie



Proiectul masonic „România”, desfăşurat de-a lungul secolului al XIX-lea şi desăvîrşit în secolul al XX-lea, a constat în unirea românilor, înfiinţarea statului naţional, emanciparea poporului moldo-vlah la starea de naţiune, constituirea mitologiei naţionale (inclusiv prin alegerea numelui "România", pentru noul stat, denumire care să ateste latinitatea şi dăinuirea poporului nostru pe teritoriul fostei Dacii), precum şi implementarea modernităţii de tip occidental. Proiectul s-a desfăşurat pe etape, cu Lumini şi Umbre, fiind opera unor elite de iniţiaţi, de-a lungul a trei generaţii. Fiecare etapă istorică a prezentat trăsături particulare şi s-a făcut cu sprijinul sau împotriva unor Centre francmasonice de Influenţă. De asemenea, mijloacele de acţiune şi ideologia s-au schimbat, funcţie de împrejurări, evoluînd de la tehnici revoluţionare conspirative pînă la politici protecţioniste şi guvernări de mînă forte. În acest context, înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România se constituie drept act final al acestei aventuri politice şi spirituale.

Bibliografie:
1. Alex Mihai Stoenescu, "Istoria loviturilor de stat în România",  vol. 1, Editura Rao, București, 2000
2. Revista "Historia"