marți, mai 31, 2011

Abecedarul Stambulului (III)

K de la kilim. De sute de ani, musulmanul are o biserică la purtător – kilimul. Cînd vine ora rugăciunii (şi vine de cinci ori pe zi), covoraşul este desfăşurat şi orientat spre Mecca, iar posesorul său îngenunchează şi se prosternează în faţa lui Allah. La Istanbul am intrat în cîteva magazine de covoare, de unde am plecat bolnav. Bolnav de culori, de motive decorative, de frumuseţe. Dacă vreţi să vă cumpăraţi un kilim, căutaţi-le pe cele din mătase (de la 70-100 de euro în sus), cu motivul „Pomului vieţii” sau cu „Cele trei lumini”. Dacă buzunarul e mai subţire, merge şi un covoraş din lînă – sînt la fel de frumoase. Ca să verificaţi dacă a fost lucrat manual, întoarceţi-l pe dos şi trageţi de fire – la cele lucrate de mînă se vede baza nodurilor şi firele nu ies, oricît aţi trage!
Intrarea în Palatul Dolmabahce

L de la Lux. Luxul turcesc se măsoară în tone. Tone de aur, tone de cristal. Le găsiţi pe toate în incinta palatului Dolmabahce, reşedinţa de secol XIX a sultanilor. Plictisit de pavilioanele Topkapi-ului, pe care le considera prea modeste, sultanul Abdul Medjid a angajat doi arhitecţi armeni, ca să-i ridice un nou Versailles, pe malul Bosforului. Cum Imperiul nu mai era ce fusese odinioară, construcţia a fost finanţată cu împrumuturi uriaşe de la bănci străine. Chiar şi aşa, nu s-a făcut economie la nimic – marmură, cristal de stîncă, aur, lemn nobil. În 1856, palatul era gata, iar sultanul îi primea pe ambasadorii occidentali uimiţi într-o enormă sală de ceremonii. Curios cum funcţionează mecanismele psihologice ale compensării – cu cît slăbeşte puterea unui suveran, cu atît e mai somptuos bîrlogul său! În ce mă priveşte, vizita la Dolmabahce mă lasă rece. Nu mi-a plăcut niciodată stilul baroc, dar barocul otoman e şi mai rău – unde occidentalul pune o pasăre, turcul pune două, să fie simetrie. Unde occidentalul varsă un corn al abundenţei, turcul răstoarnă o basculantă cu fructe şi flori. Urc celebra „Scară de cristal”, lucrată în rocă de Baccarat şi alamă, cu balustrade de mahon lustruit. Deasupra, un candelabru de patruzeci de tone revarsă o lumină solară. Pe pereţi, pictori modeste – marine, tabere de noapte. Tavanele, bogat decorate, sînt pictate în „trompe d’œil” – n-or mai fi ajuns banii pentru lambriuri.


Biserica Mîntuitorului din Chora şi superbele sale mozaicuri

M de la mozaicuri. Nu poţi înţelege Bizanţul şi arta creştină din mozaicurile rămase în Sfînta Sofia. Noroc că există Chora! Biserica Mîntuitorului din Chora, datînd din secolul al XI-lea, se ridică pe o colină din nordul Istanbulului, între Edirnekapi şi Cornul de Aur. Aici se păstrează unele dintre cele mai frumoase fresce şi mozaicuri bizantine. Chora este opera lui Theodor Metochides, teolog şi filosof, care a trăit în secolul al XIV-lea. Membru al elitei vremii sale, demnitar al Palatului, Metochides a refăcut şi a mărit edificiul, după invazia latină. Sub turci, Biserica a avut aceeaşi soartă ca a altor lăcaşe de cult imperiale – a fost transformată în moschee. Poate c-a fost bine, întrucît, sub straturile de var aplicate de otomani, mozaicurile s-au păstrat în condiţii relativ bune. Din 1948 încoace, arheologii de la Institutul American Bizantin le-au curăţit şi reparat, redîndu-le publicului. Sub privirea tristă a Mîntuitorului, scăldat de lumina ce se revarsă de sus, mă simt cu adevărat emoţionat şi nu-mi găsesc cuvintele.

În Marele Bazar
N de la negocieri. Lustragiul m-a urmărit prin mulţime şi n-am putut să scap de el. Desigur, văzuse că mă călcase cineva pe pantof şi acum îmi arăta insistent urma. Am cedat. În cîteva secunde, am ajuns în mijlocul unui vîrtej de unsori, cîrpe şi perii, apoi a urmat strălucirea. Voiam să-i dau două lire, cam patru lei, dar l-am văzut cum se schimbă la faţă. Amabilitatea s-a topit într-o mască a furiei, aşa că n-am scăpat fără cinci lire. Zece lei, pentru 20 de secunde de muncă. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească! Aviz amatorilor de cumpărături şi servicii la Stambul. Aici, preţurile nu sînt afişate, aici totul se negociază. În Marele Bazar, o nebunie de sunete, culori şi mirosuri, turcul te trage de mînă în prăvălie, îţi dă ceai, îţi vorbeşte în toate limbile pămîntului, îţi scoate banul din buzunar ca David Copperfield! Preţul lui trebuie împărţit la doi, cu neruşinare, şi nici atunci nu ştii dacă ai făcut o afacere. Ca în orice război psihologic, funcţionează linguşirea, tehnica „piciorului în prag”, descurajarea. Dacă n-ai nervii tari, mai bine nu te bagi. Am vrut să-mi cumpăr o cutie de table. Primul vînzător mi-a arătat una, bătută în sidef, la 250 de euro. Apoi, după ce m-a umilit, a încercat să-mi vîndă alta, din placaj. Al doilea, mai omenos, mi-a făcut un preţ bun pentru nişte table cît cutia de chibrituri. Abia cu al treilea am reuşit să negociez ceva convenabil, primind şi un cadou pe deasupra. Nu e exclus ca toţi trei să fi lucrat în echipă... În Bazarul de Mirodenii, te iau de cap aromele, parfumurile, feromonii. Dacă nu cumperi, eşti taxat automat de sărăntoc – „No money? No country! He, he, he!”. Dacă eşti vanitos – eşti pierdut. În Taksim, Lipscaniul este ridicat la puterea a treia. Bazar occidental, cu toate brandurile pămîntului. La ora 15.00, pe acolo mişunau mii de oameni, se frecau de tine, vorbeau tare. Cred că am făcut un atac de panică şi m-am retras în primul magazin. Acolo, ce să vezi? Era un mall, pe cinci etaje, de la nivelul străzii ÎN JOS!

O de la ospătării. În Stambulul turiştilor, mîncarea e scumpă. Cam de două ori mai scumpă ca la noi. Un pahar de bere Efes îţi scoate din buzunar 4,5 euro, o masă în doi – cam 25. Servirea e promptă, amabilă. Dar există şi ospătăriile. Cea mai bună mîncare o găseşti tocmai la ospătării, la „împinge tava”. Vinete umplute, frigărui de miel, legume gratinate, ciorbe şi baclavale, toate sînt proaspete. Iar preţurile coboară la jumătate.

P de la pisici. Pentru că Profetul iubea pisicile, otomanii le ocrotesc şi astăzi, aşa că le vezi oriunde în spaţiul public – alergînd prin grădinile moscheelor, frecîndu-se de picioarele muşteriilor din cafenele, dormind la umbra zidurilor milenare. Lumea le hrăneşte cu drag, iar ele fac ce ştiu mai bine – ziua se pisicesc iar noaptea poartă cruntul război cu legiunile şoarecilor. Pentru unul ca mine, care are pisici acasă, chestia asta a fost chiar o încîntare.


R de la rugăciuni. De cîteva ori pe zi, turcul este chemat la rugăciune, prin vocea muezinului. Din toate minaretele Moscheii Albastre (şi har lui Allah, are şase, ceea ce, în epocă, a fost privită ca o sfidare la adresa Meccăi) se revarsă o cîntare tristă – cerul îşi cere drepturile. Sigur, puţini mai sînt cei care se opresc şi îngenunchează. Totuşi, respectul faţă de locurile sacre s-a păstrat. Am intrat în trei moschei şi, în fiecare, am găsit curăţenie, linişte şi evlavie. Credinciosul vine, se spală în curtea interioară, se împrospătează, îşi scoate pantofii, intră în moschee şi se reculege. Apoi viaţa îşi reia cursul. Pînă şi turiştii par a se linişti, în contact cu eternitatea.



Sfînta Sofia

S de la „Sfînta Sofia”. Cea mai mare biserică a creştinătăţii, timp de 1000 de ani, „Sfînta Sofia” sau „Biserica sfintei înţelepciuni” se găseşte în piaţa Sultanahmet, faţă în faţă cu Moscheea Albastră. Ridicată în timpul împăratului Justinian, pe la anul 500, a fost considerată o minune a lumii bizantine. Legenda spune că Justinian ar fi exclamat, văzînd lucrările terminate: „Te-am întrecut, Solomoane!”, cu referire directă la Templul regelui iudeilor. Cred că e numai o legendă, însă Templul din Ierusalim ar încăpea lejer sub uluitoarea cupolă a bazilicii. Iubitorii celor ezoterice spun că „Sfînta Sofia” este o creaţie gnostică, un monument ridicat în cinstea atributelor feminine ale Divinităţii. Spiritul blînd se simte de cum intri – departe de rigoarea bolţilor gotice, „Sfînta Sofia” te cucereşte prin armonie, eşti ocrotit, parcă te-ai fi reîntors în copilărie, în braţele mamei. În zona nordică a edificiului, turiştii se înghesuie să vadă „Coloana Umedă”, un copac de marmură parcă transpirată. Aici şi-a rezemat capul Justinian, chinuit de-o migrenă cumplită, găsindu-şi pe loc vindecarea.

Seraiul sultanilor

T de la Topkapi. Seraiul sultanilor este o imensă grădină cu arbori seculari. Din loc în loc se ridică pavilioane de marmură şi lemn, bogat ornamentate. Nimic ostentativ, nimic înălţat – parcă este tabăra de corturi a unor nomazi care s-au oprit în stepă. Din loc în loc, fîntîni ornamentale înviorează aerul. Aici au venit domnii Balcanilor să-şi negocieze tronul, aici s-au perindat ambasadorii, aici se găseau comorile adunate din toată lumea. Diamante cît oul de porumbel, hangere împodobite cu smaralde, cutii de fildeş, vase, divane de aur. Într-o încăpere climatizată se păstrează sabia şi arcul Profetului, precum şi mîna lui Ioan Botezătorul, moaşte învelite în veşmînt de argint. În faţa acestor comori, te simţi deodată mic şi înţelegi cu cine s-au luptat strămoşii tăi. Un război asimetric, de cinci sute de ani, în care am pierdut mult mai mult decît sabia lui Ştefan cel Mare – am pierdut o bună parte din norocul acestui neam.

P.S. Şi asta, pentru prietenii din Pipa Club Bucureşti!

miercuri, mai 25, 2011

Abecedarul Stambulului (II)

Comerţ stradal la Istanbul

E de la economie. După indicatorii economici, Turcia n-a fost în recesiune. Dacă, în 2000, FMI o salva cu 20 de miliarde de dolari, acum ţara cunoaşte ritmuri de creştere economică spectaculoase, mai mari decît în Europa occidentală. Politicile conservatoare au încurajat exporturile, au redresat balanţa de plăţi şi au responsabilizat, cumva, o populaţie altădată obişnuită cu dulcea lenevie orientală. La Istanbul nu se cerşeşte. Toată lumea face cîte ceva. Pînă şi copiii străzii îţi oferă un pachet de şerveţele, nu-ţi cer bani pe gratis. Bulevardele sînt înţesate de vînzători ambulanţi, care te trag de mînecă, străzile laterale, coborînd către Marmara, sînt pline de prăvălii en-gros. Lumea duce sacoşe, baloturi, cărucioare. Se vinde şi se cumpără orice, dar nicăieri n-am primit bon fiscal (doar la casa de schimb). Asta nu înseamnă că evaziunea este în floare. Statul turc are altă politică fiscală, instituind impozite forfetare, funcţie de zona în care ai prăvălia, de suprafaţă, de tipul de activitate etc. Plăteşti o sumă fixă, an de an, şi nu te mai bate nimeni la cap cu controale şi şpăgi. În rest, eşti liber să te descurci, să vinzi sau nu, să prosperi sau să dai faliment. Nu există preţuri fixe, afişate, decît în puţine magazine, totul se negociază. Chestie de tradiţie... Premierul Erdogan a vrut să înăsprească fiscalitatea şi şi-a rupt dinţii. Mă întreb cum or arăta registrele fiscale turceşti. Totuşi, moneda naţională s-a stabilizat, e destul de puternică, semn că oamenii îşi plătesc contribuţiile la buget. Bazîndu-se pe forţa de muncă ieftină, Turcia s-a transformat într-o Chină a Orientului... Cît cîştigă un locuitor la Istanbul? Depinde. Contrastele sînt mari. În mediul bancar, salariul funcţionarului pleacă de la 2000 de dolari, ceea ce e bine. Seară de seară, la cîrciumi şi restaurante, poţi să-i recunoşti după costumele închise şi cravatele cu nodul lărgit. Mulţi sînt expaţi, lucrători în multinaţionale. În mediul muncitoresc, „lozul” e mai mic – o ajutoare de măcelar cîştigă 150 de dolari pe săptămînă, plus opt lire turceşti pe zi, pentru mîncare. Opt lire nu e mult – cu ei poţi bea un pahar cu bere lîngă Moscheea Albastră. Există o anumită cumpătare a consumului – din zece trecători, numai unul fumează pe stradă. De asemenea, consumul de alcool este descurajat.

Costume tradiţionale sau industrie kitsch?

F de la falsuri. Seară de seară, în faţa hotelului, venea un tip cu un balot în spate şi-l răsturna pe trotuar. Din el se revărsau zeci de genţi, iar omul striga: „Hai la Vuittoane, hai la Vuittoane! Ieftin, ieftin!”, spre bucuria trecătorilor, care şi le smulgeau din mînă. Scena se repeta la fiecare colţ, doar marfa era alta. Desigur, vorbim despre falsuri, despre replici ale mărcilor occidentale, însă multe dintre ele erau bine făcute şi din materiale de calitate. Văzînd preţurile de sute de ori mai mici decît cele ale produselor originale, te gîndeşti întîi cît de ieftină e mîna de lucru la turci şi apoi cît de snobi sîntem noi, vesticii!

Turnul Galata

G de la Galata. În secolul al XIII-lea, profitînd de slăbirea puterii bizantine, Enrico Dandolo, vicleanul duce al Veneţiei, a finanţat cruciada a patra, care a devastat Constantinopolul. Marele oraş a cunoscut jaful şi proasta guvernare, iar populaţia a migrat către satele din împrejurimi. În 1261, Constantinopolul a fost recucerit de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, cu sprijinul oraşului italian Genova, dornic să lupte împotriva rivalei sale, Veneţia. Ajutorul a cerut un preţ pe măsură – de atunci înainte, genovezii s-au aşezat la intrarea Cornului de Aur, înfiinţînd colonia Pera, iar în 1349 au ridicat un turn fortificat, înalt de 70 de metri, cu ziduri groase, imposibil de spart. Intrarea se făcea pe un pod cu lanţuri iar la etajul cinci se aflau mai multe tunuri. Astăzi, silueta inconfundabilă a Turnului Galata domină colina Beyoglu, iar turiştii sînt invitaţi la restaurantul de la etajul 8. La etajul 9 e cel mai tare club de noapte din zonă!
                                     
                                                            Vedere din Hipodrom

H de la Hipodrom. Mă plimb prin Hipodrom, vechiul loc al curselor de cai din Noua Romă. Pe vremea lui Constantin, aici se afla un stadion gigantic, de 100 000 de locuri, unde se celebrau jocurile publice. Din strălucirea imperială de-odinioară n-a mai rămas decît numele – Piaţa Cailor. Şi trei monumente – obeliscul egiptean, adus de la Luxor, din care se păstrează circa o treime, Coloana Şerpilor, mutată de la Delphi, în stare jalnică, şi Coloana lui Constantin Porfirogenetul. Străluceşte prin absenţă Coloana Cailor, care avea în vîrf patru armăsari de bronz. Aceştia au fost furaţi de veneţieni, în timpul cruciadei a patra, şi împodobesc astăzi Piaţa San Marco. Aşadar, romanii au luat de la egipteni şi de la greci, bizantinii – de la romani, veneţienii – de la bizantini. Şi turcii de la toţi. În timp ce turiştii se uită la frescele de la baza coloanei egiptene, înfăţişîndu-l pe împăratul Teodosius I, vînzătorii ambulanţi îi pîndesc de-aproape. Ţi-ar vinde orice – pînă şi Hipodromul, dacă l-ai cere.
Muzeul de Arheologie din Istanbul

Marsyas...

... şi inamicul său divin, Apollo

Sarcofagul lui Alexandru cel Mare

Doi stoici - împăratul Marc Aureliu şi subsemnatul...

I de la istorie. Bună potriveală! Istanbulul sărbătoreşte Noaptea Albă a Muzeelor, aşa că mergem glonţ la Muzeul de Arheologie şi Istorie, de lîngă Palatul Topkapi. Fondat în secolul al XIX-lea, muzeul cuprinde una dintre cele mai bogate şi spectaculoase colecţii de artefacte din lume, adunată de guvernatorii provinciali din toate părţile Imperiului Otoman. Ora 20.00. Curtea interioară este aproape pustie, aşa că mă pot uita în tihnă la sarcofagele de porfir ale primilor împăraţi bizantini. Ca la Luvru, aleg o singură colecţie, antichitatea greco-romană, favorita mea. Şi nu regret – de la bustul satirului Marsyas, pedepsit cumplit de zeul Apollo pentru c-a îndrăznit să cînte mai frumos ca olimpianul, pînă la statuia stoicului Marc Aureliu, piatra s-a transformat în carne. Triumful formei asupra materiei. În fine, mă odihnesc în faţa Sarcofagului lui Alexandru, piesa de rezistenţă a colecţiei. Ghidul spune că fabulosul mormînt a fost construit, de fapt, pentru regele Sidonului, în secolul al IV-lea î.Hr., însă friza îl înfăţişează pe Alexandru cel Mare. E fabulos. În plus, alături, privitorii pot vedea mumia regelui Abdalonymos al Sidonului, veche de 24 de secole!

Capul Meduzei, în Bazilica cisternă

J de la Justinian. Maxima dezvoltare a Imperiului Bizantin este legată de numele împăratului Justinian (secolul al VI-lea). Atunci, vulturul imperial îşi arunca umbra peste Siria, Palestina, Asia Mică, Grecia, Balcani, Italia şi nordul Africii. Despre Justinian şi Teodora, soţia sa, fostă curtezană, ca şi despre generalul lor, tracul Belizarie, s-au scris biblioteci întregi. Astăzi, numele lui Justinian se rosteşte mai ales cînd intri în Sfînta Sofia şi în bazilica Sf. Irina, ctitoriile sale. Eu îl pomenesc coborînd treptele Bazilicii cisternă, vast rezervor subteran ce se întinde pe sub parcul din vecinătatea Sfintei Sofia. Tavanul cisternei, lucrat în cărămidă, este susţinut de 336 de coloane, fiecare de peste 8 metri înălţime. Jos, stratul de apă are o jumătate de metru şi peştii înoată nestingheriţi. E răcoare, se aud picăturile şi fondul sonor – muzică clasică. Rezervorul alimenta Palatul imperial al lui Justinian. Se spune că, după un mileniu, turcii l-au descoperit întîmplător, observînd că localnicii săpaseră gropi în pivniţe, de unde scoteau apă. Caut coloanele cu capete de meduză, pe care bizantinii le-au luat dintr-un „nymphaeum”, un altar roman închinat nimfelor apei. Sînt la locul lor, de 1500 de ani!

sâmbătă, mai 21, 2011

Abecedarul Stambulului

- sau cum să citeşti un oraş pe litere –
Bizanţ, Constantinopol, Istanbul. Trei nume pentru un singur oraş, trei nume pe care, dacă le striveşti în cerul gurii, îţi lasă gust de măslină, scorţişoară, cafea. În această primăvară ploioasă, le-am rostit şi eu, alături de mii de alţi călători. Nici nu e departe. Drumul care, altădată, era făcut de domnii fanarioţi în zece zile, astăzi îţi ia 12 ore. Dornic să înţeleg mai bine Orientul, mi-am fumat pipa lîngă zidurile Seraiului Topkapî, am mîncat kebab la umbra Moscheii Albastre, m-am tîrguit pentru o cutie de table în Marele Bazar, în fine, m-am lăsat purtat de mulţime, căscînd gura de colo pînă colo, pe străzile în pantă ale Istambulului. Dar n-aş zice c-am reuşit să pricep mare lucru. Un oraş milenar este ca Dumnezeu – trebuie să-i spui numele pe litere şi fiecare dintre ele te va învăţa un atribut al Lui. Aşa că, vrînd-nevrînd, iată-mă scriind un Abecedar al Stambulului, ca să vă fac părtaşi la o experienţă aproape mistică.

Intrarea în Istanbul, la orele serii

Apeductul lui Valens

Înalta Poartă - intrarea în reşedinţa Marelui Vizir

A de la Arhitectură. Întins pe două continente, Istanbulul are 18 milioane de locuitori. De fapt, putem vorbi despre 27 de oraşe, legate prin reţele de transport, energie, apă şi canalizare. Provocarea ridicată în faţa edililor este evidentă. Iar ei se descurcă destul de bine. Intrarea în oraş, dinspre Edirne, se face printr-o autostradă cu opt benzi, peste care trec pasarele către cartiere, nu există intersecţii, nici semafoare, astfel că traficul este fluent chiar la orele în care lumea iese de la serviciu. Din periferie şi pînă în centru am făcut vreo 25 de minute. Şoferii conduc tare, dar sînt amabili şi te lasă să te bagi... N-am auzit claxoane, nici înjurături, nici blesteme. Transportul în comun e aglomerat, dar sînt multe maxi-taxi-uri, cărora turcul le zice „dolmuş”. În plus, în ultimii ani, s-a dat în folosinţă un metrou uşor, care, din 2012, va trece şi pe sub Bosfor, prin tunele săpate la o adîncime de 65 de metri. Oraşul este ridicat, ca Roma, pe şapte coline, astfel încît orice plimbare se lasă cu febră musculară. Se construieşte în draci, de la cartiere rezidenţiale pînă la zgîrie-nori. Pentru că stă pe o falie seismică, Istanbulul foloseşte betonul armat, spre deosebire de China, adepta clădirilor cu schelet metalic şi piele de sticlă. Multe imobile sînt goale, semn că şi aici s-a spart bula imobiliară, dar sectorul contrucţiilor a contribuit masiv la creşterea economică a Turciei. Mai ales în centru, terenul este scump. În consecinţă, casele sînt înalte şi înguste, lipite una de alta la stradă. Multe imobile sînt proprietatea cîte unei familii, care are la parter un magazin, la etajul întîi un atelier sau o făbricuţă, iar la etajele doi-trei apartamente. Din colonia grecească numită Bizanţ n-a mai rămas nimic, poate cîteva „capete de meduză”, ascunse în rezervoarele oraşului. Din construcţiile bizantine stă în picioare Sfînta Sofia, frumoasa biserică a Mîntuitorului din Chora, fragmente de zid constantinopolitan, apeductul lui Valens. Splendoarea imperială otomană se mai păstrează la Topkapî. În rest, Istanbulul de astăzi pare un oraş al negustorilor, fără un stil arhitectonic dominant. Cert e că lucrurile se schimbă cu o rapiditate uimitoare. Clădiri noi apar ca din pămînt, altele cad în paragină. Spre Taksim, frumoasele hoteluri în care a stat Nicolas Bouvier, în drum spre Samarkand, sînt în ruină. La anul, cine ştie? Între timp, pe Bosfor, vilele noilor paşale se înşiră ca mărgelele pe aţă.


Poduri peste Bosfor

Ceai de la mama lui Chivas

Palatul Dolmabahce - reşedinţa de sec. XIX a sultanilor

Vilele noilor beizadele

B de la Bosfor. O croazieră obişnuită pe Bosfor durează cam o oră şi jumătate. Asta dacă nu ai propriul yaht, pe care să-l scoţi în larg şi, cînd simţi că ai ajuns la loc prielnic, să ancorezi, să cobori velele şi să deschizi sticlele cu şampanie. Pe puntea vasului aglomerat care mă duce pe mine (şi pe alte sute de turişti) nu se servesc decît ceai şi cipsuri. Îl refuz pe mustăciosul negustor ambulant, pentru că am propriul "ceai", Chivas, camuflat strategic într-o sticluţă metalică. După cîteva înghiţituri, uit de lupta de clasă şi mă bucur de privelişte. Uite, acolo stă Hagi, îmi spune un vecin de bancă, are elicopter, ajunge la club în zece minute! Să-l cred, să nu-l cred? Aşa se scriu noile „1001 de nopţi”. Trecem pe sub podurile ce leagă Europa de Asia, lucrări inginereşti extraordinare, şi panorama malului estic al Bosforului taie răsuflarea. Palate, vile ascunse printre pomi înfloriţi, terase englezeşti şi localuri cu vedere la mare.

Moscheea Suleymanyie

Palatul Topkapî - intrarea în biblioteca sultanului

C de la caligrafie. Pentru că Islamul interzice reprezentarea fiinţelor umane, otomanii au dezvoltat o subtilă artă caligrafică, transformînd numele lui Allah şi versetele coranice în ornamente. La Istanbul există un mare Muzeu al Caligrafiei, unde poţi vedea principalele stiluri de scris, precum şi instrumentele specifice. Literele se întretaie, şerpuiesc, se înalţă la cer ca fumul de tămîie. Dar este suficient să mergi şi pînă în Marele Bazar, la Poarta Cărţilor, unde prosperă o adevărată industrie a reproducerilor după caligrafii celebre. Ai de ales dintre sute de cărţi sfinte, care de care mai frumoase. Cum nu înţeleg o boabă din această scriere, mă simt ca un analfabet în bibliotecă. Totuşi, găsesc un motiv de încîntare – sînt puse la vînzare copii ale vechilor manuscrise medicale arabe, cu planşele lor cu tot! E o anatomie fascinantă, la limita suprarealismului. Aici vezi cum sînt plasate organele interne, dincoace – din ce oase e compus scheletul. E înfăţişat şi un dinte cariat, în interiorul căruia sapă carii, iar nişte omuleţi răi chinuie nervul! Dar nu merită să rîzi – pe vremea cînd Avicenna folosea bisturie de aur, europenii trăiau în păduri şi operau cu toporul.



D de la dervişi. Dervişii rotitori, interzişi ca mişcare sectară pe vremea lui Ataturk, au revenit în actualitate. Mănăstirea lor (sau sala de dans), numită Mevlevihanesi, în Galata, atrage turişii care au auzit de Rumi, marele poet şi întemeietor al sectei. Rumi s-a născut în Afganistan, pe la 1200, şi a lăsat în urmă o operă imensă, de circa 25 de mii de distihuri, cuprinzînd învăţături şi povestiri, esenţa misticii sufite. Seamănă cumva cu parabolele hristice dar şi cu poemele haiku. Mi-am notat un vers de-al lui:

Astăzi de dimineaţă am cules în grădină
cîţiva trandafiri.
Mi-a fost teamă să nu mă vadă grădinarul.
L-am auzit spunînd uşor:
„Ce sînt florile?... Ţi-am dăruit întreaga grădină!”

La Mevlevi – linişte şi multe flori. Dervişii nu dansează decît într-o zi anume din lună, din păcate nu voi fi aici. Nu voi vedea cum apar, în linişte, purtînd lungile lor fustanele din cînepă, fesurile ţuguiate, nu voi fi martor la rotirea lor, din ce în ce mai accelerată, cu mîna dreaptă către cer, captînd fluxul de energie, cu cea stîngă către pămînt, dăruindu-l ţărînii, cu capul aplecat spre dreapta, nu voi suspina, alături de ei, cînd vor cădea la pămînt, extenuaţi. Se spune că Rumi dansa şapte zile şi şapte nopţi, ca într-o transă. Şamanism, stări alterate ale conştiinţei, călătorii către cer? Cuvinte. Simple cuvinte. Ca să înţelegi, trebuie să practici.

- va urma -

vineri, mai 20, 2011

Aventura poate să înceapă!

În curînd la editura TIPARG
„Ghidul României misterioase”
de Cristian Cocea

O carte insolită despre enigmele ţării noastre. Un îndrumar de călătorie, demn de Indiana Jones. Locuri stranii, construcţii enigmatice, poveşti istorice şi societăţi secrete, în 300 de pagini care se citesc cu sufletul la gură. Ilustraţii şi hărţi detaliate. Din sumar: # Masonii lui Brâncoveanu # A fost Jules Verne în România? # Misterele piramidei din Piteşti # Profeţia lui Sundhar Singh despre Bucureşti # Unde este mormîntul lui Dracula? # Bucovina – cărţile colorate ale creştinătăţii # Pe urmele Cavalerilor Teutoni # Călător în peştera lui Zalmoxe # Nazişti pe crestele Carpaţilor #

 „Ghidul României misterioase” – ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Aventura poate să înceapă!

 

marți, mai 10, 2011

10 mai


Cea mai importantă personalitate politică a României contemporane, pe care nu ştim s-o respectăm şi s-o repunem în drepturile cuvenite. Că nouă ne place republica de la Ploieşti...

joi, mai 05, 2011

Funeraliile lui Ernesto Sabato

Maestrul Sabato ne-a părăsit sîmbătă noapte. Martor al veacului, ne-a învăţat că Răul există şi că trebuie să i ne împotrivim. A publicat trei romane, eseuri, articole de ziar. Şi cînd a crezut că a spus destul, a ars paginile scrise. Lucid, s-a pronunţat împotriva oricăror dictaturi şi dogme. A înţeles abisul din sufletul omului dar nu şi-a permis luxul disperării. Fragil, hăituit de obsesii şi spaime, a supravieţuit 100 de ani. Acum, că ţărîna i s-a întors în ţărînă, noi, cei care l-am iubit fără să-l fi văzut vreodată, sîntem obligaţi să-l povestim şi altora...




Sursa

duminică, mai 01, 2011

Pe Taborul Argeşului

Am urcat azi, cu Mişu, la Mănăstirea Slănic - drum greu, de o oră, pe Taborul Argeşului. Efortul ne-a fost răsplătit de pădurea verde, aerul curat şi sfinţenia locului...