vineri, iulie 29, 2011

Bestia blondă

# Duminică, 24 iulie. Un norvegian a masacrat zeci de persoane, la o şcoală de vară a Partidului Laburist. Sceleratul, adept al ideilor extremei drepte, se prezenta pe internet drept cavaler templier şi mason, luptător împotriva „islamizării Europei”. Deghizat în poliţist, ascultînd muzică la căşti, a împuşcat la întîmplare copii şi adolescenţi, într-o sinistră vînătoare care a durat mai bine de o oră. Înainte de aceasta, aruncase în aer un imobil din Oslo, cu o bombă confecţionată artizanal. În faţa abominaţiei, Norvegia este în stare de şoc. Oamenii se strîng în pieţe, plîng, aprind lumînări. La rîndul lor, mass media întorc evenimentul pe toate feţele, în căutare de explicaţii. Sînt încercate mai multe variante. Adepţii stîngii tind să dea vina, ca de obicei, pe sistem, care (nu-i aşa?) abuzează individul. Numai că ucigaşul avusese o copilărie normală, chit că părinţii săi divorţaseră, şi cîştiga destui bani ca să-şi facă diverse operaţii estetice. Adepţii dreptei (stînjeniţi, totuşi, de amintirea bestiilor blonde din Waffen SS) vorbesc despre şocul cultural adus de islamici, într-o ţară nordică precum Norvegia, care nu are experienţa asimilării imigranţilor. Mai direct sau mai voalat, sînt puse în discuţie chiar principiile după care a fost construită Uniunea Europeană – toleranţa, multiculturalismul, libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor. În toată gălăgia, mi se pare că nimeni nu recunoaşte evidenţa. Aşa cum există sfinţi, aşa există şi monştri. Sînt extremele condiţiei umane. Este inutil să-i judeci după criterii raţionale. Ei acţionează ca nişte stihii, ca nişte cataclisme. Şi, la fel ca în cazul stihiilor, poţi doar să-ţi iei măsuri de siguranţă, nu să împiedici formarea lor. Educaţia şi inteligenţa nu sînt suficiente – ucigaşul din Oslo o dovedeşte. El este fratele blond al lui Bin Laden, „cruciatul” în luptă cu „hashisinul”, ca în Evul Mediu. Dacă acceptăm eliminarea lui Bin Laden, logica ne obligă să cerem acelaşi lucru în ce-l priveşte pe acest Anders Behring Breivik, fie-i numele acoperit de uitare!


# Luni, 25 iulie. Recitesc „Regele Lear”, ca pe o fişă clinică a degradării umane. Renunţînd la tron, în favoarea celor două fiice, regele Britaniei îşi pierde nu numai averea ci şi identitatea. De ce? Pentru că omul este ţesut, în mare măsură, pe războiul relaţiilor sale sociale. Pierzîndu-şi locul în societate, el începe să se destrame. Dacă vrea să oprească procesul, are nevoie să facă un nod – să se agaţe de ceva. Să ia un nou chip, să joace un nou rol. La limită, să îşi închipuiască. Lear, părăsit de toţi, rătăceşte în pustiu, unde se încornonează cu buruieni. Din Regele Britaniei, devine Jack cel Verde, Regele Naturii. O nebunie, desigur, dar una care-l ţine în viaţă. La fel va proceda nobilul Edgar, renegat de contele de Gloucester, tatăl său. Din trufaş cavaler, se va transforma în Sărmanul Tom, fugar din ospiciu, vulnerabil şi vorbind în dodii. Cel de-al treilea proscris al piesei, Nebunul, pare cel mai bine adaptat la furtunile vieţii. De fapt, el nici nu trece dintr-o stare în alta – egal cu sine însuşi, cu o inimă mare, îi aduce cu picioarele pe pămînt pe cei ce bat cîmpii. Cînd Lear îşi sfîşie hainele, în furtună, el îi spune: „Te rog, unchieşe, potoleşte-te. Noaptea asta nu-i bună de scăldat. Acuma, un locşor pe cîmp ar fi întocmai cu o inimă de crai bătrîn: o scînteie, şi restul trupului, apă rece”.

# Marţi, 26 iulie. Mă mustră un prieten că iau lucrurile în uşor, că relativizez, că n-am nimica sfînt. Eşti un şmecheraş dezrădăcinat, îmi spune el, trăieşti prin stil. Tot ce se poate. Mai bine aşa decît încrîncenat şi tragic, revendicîndu-mă dintr-un şir lung de martiri, închipuindu-mi că aud mereu cum geme neamul, sub bocancul năvălitorilor. Mai bine un Sancho Panza jovial decît un Don Quijote răzbunători şi paranoic.

# Miercuri, 27 iulie. În adolescenţă, obişnuiam să citesc „Lumea”, singura revistă de politică externă care apărea în România. Dincolo de paginile propagandistice, închinate lui Ceauşescu, găseam în această publicaţie destulă informaţie „la zi”, ceea ce era mare lucru pentru un cititor din lagărul comunist. În plus, dacă ştiai să pui cîţiva bemoli în partitura citită, înţelegeai că, departe de-a fi un rai, capitalismul oferă omului o viaţă mai normală decît gulagul nostru. Existau dosare tematice, traduceri din presa străină şi chiar cărţi publicate în serial, bănuiesc că fără copyright, dar care îţi deschideau mintea. Una dintre aceste lucrări era „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri”, semnată de profesorul american Paul Kennedy. Ţin minte că m-a fascinat prin privirea de ansamblu asupra istoriei moderne, prin conexiunile făcute între politică, economie şi cultură, care duceau la o singură concluzie – orice imperiu începe să decadă atunci cînd costurile întreţinerii depăşesc veniturile aduse ! Cît de bine suna asta în urechile unui puşti din zona controlată de URSS! După 25 de ani, cartea lui Kennedy se află în librăriile româneşti, în traducere la „Polirom”. Am cumpărat-o pe nerăsuflate, dar ezit s-o deschid – dacă n-o să-mi mai placă?

# Joi, 28 iulie. Vara este anotimpul în care nu se întîmplă nimic? Greşit. Dacă este să ne luăm după ştirişti, acum au loc cele mai groaznice accidente de circulaţie, cele mai îndrăcite bătăi cu săbii şi cele mai fierbinţi petreceri nocturne. O să spuneţi că astea nu sînt ştiri? Păi da, dar ziarul trebuie să apară şi în august...

marți, iulie 26, 2011

Aventuri la Marea Neagră

# Duminică, 17 iulie. Plec pe litoral, la un curs de specializare. Statutul funcționarului public te obligă periodic la astfel de experiențe. La început, eram sceptic, amintindu-mi de reciclările comuniste, despre care se spunea că sunt ca lumînările la capul mortului – te luminează dar nu te deșteaptă. Treptat-treptat, mi-am dat seama că marele cîștig al acestor cursuri nu este, neapărat, ce ți se predă ci, mai ales, schimbul de experiență cu ceilalți… școlari adulți. Socializare, schimb de perspectivă și de experiență de viață. Pe A2 se circulă impecabil, după Fetești se aglomerează. Mă uit la indicator și mă apucă rîsul, amintindu-mi că, odinioară, locului i se spunea Futești, dar comuniștii, mai pudici, au schimbat o literă. Dacă răsfoiești „Proverbele” lui Zane, descoperi și alte toponime fantastice, de genul Pulilești… Pînă și amărîtul de sat Ciumești, din Argeș, a fost rebotezat Argeșelu!

Mamaia - Hotel Gociman, liniştit şi cochet

Gata de luptă...

Wireless la ghiol

Piaţa Ovidiu sau moartea patrimoniului

# Luni, 18 iunie. În Constanța, toate vechi și nouă toate. Trafic aglomerat, clădiri noi, mai ales sedii de bănci, hoteluri și mall-uri. Cobor spre Cazinou, în zona istorică a Pieței Ovidiu. Casele vechi stau să cadă, ici-acolo a apărut cîte o terasă. În balcoanele ruginite, rufe la uscat. Tencuială căzută, culori violente, națiunea înlocuitoare în păr. Pînă și Cazinoul arată jalnic, iar presa locală scrie că bogații Constanței nu se înghesuie să investească. Mazăre ar zice da, dar să-l ia Primăria. Asta e tragedia patrimoniului național – ba nu se știe cine e proprietar, ba nu sunt bani pentru refacere. Bugetul Ministerului Culturii ar trebui să fie de zece ori pe-atît, dacă vrem să mai salvăm ceva.
# Marți, 19 iulie. Contraste, contraste… La Mamaia, pe plaja Playboy, intrarea e 80 de lei, fără consumație, dacă vrei să stai lîngă Irinel Columbeanu. Alături, în parcarea de la Hotel Flora, o familie de gorjeni mănîncă brînză cu roșii de pe porbagajul Daciei. Bragă și șampanie, covrigi și caviar. Terase pentru toate buzunarele și limuzine. Cluburi de house și manele. O Românie în miniatură.

Alge pe toată plaja

La răsărit


# Miercuri, 20 iulie. Mamaia, bunica litoralului nostru, şi-a făcut face-lift. Multe hoteluri sunt renovate, plajele au umbreluţe şi şezlonguri, telegondola se fîţîie de colo-colo. Dar bolile i-au rămas – marea este plină de alge putrezite, prin care nimeni nu se încumetă să treacă fără cizme de cauciuc şi mască respiratorie. Administratorii plajelor, de fapt nişte mucoşi care ştiu numai să-ţi scoată banul din buzunar, ridică fatalist din umeri: „Asta e natura, șefule, n-avem ce-i face! Doriți un șezlong?”. Aș dori un tsunami de la natură. Să ne curețe. Apoi, după ce ai găsit o plajă mai curată și te întinzi, cu ochii-nchiși la soare, îți dai seama că tot e ceva în neregulă. Din difuzoare cocoțate pe stîlpi, urlă un post de radio. Copii despuiați țipă după mă-sa (sau după tac-su, de la caz la caz). Părinții îi ignoră suveran, apoi se răstesc și ei. Vînzători tuciurii trec printre șezlonguri, strigîndu-și marfa: nămol, scoici, porumb, zmeură și căcat de urs. Trec cu o frecvență de două ori pe minut. Între vizitele lor, ca să nu te plictisești, ești îndemnat de unii cu porta-voci să te pupe Jean, în spectacol la Mamaia. Dintre valuri, apare ambarcațiunea „Ioana”, iar echipajul zbiară și el să te urci la bord, să te plimbi cu yola ca să vezi telegondola. Singurul gentleman de pe plajă e macacul Biță, cumpărat din Maroc de un pozar – la 40 de grade, tremură ca băgat în priză dar nu scoate un sunet. Maimuțele umane îi ignoră pilda. Doamne, de ce ne-ai lăsat pe pămînt, de ce nu ne-ai luat graiul, să fim singura nație de surdo-muți de pe planetă? Atunci să vezi turism! Cu timpanele franjuri, îmi jur cumplit în barbă să-mi fac, de acum încolo, toate concediile la Marea Nordului, să se audă numai fîlfîitul pinguinului și țipătul de dragoste al balenei albastre.


# Joi, 21 iulie. Dumnezeu nu doarme, azi noapte a venit tornada! Toate algele au dispărut, vînzătorii gălăgioși – așișderea! Plouă în rafale, așa că nu e vreme de plajă. Atunci, să ne ocupăm de cultură ! Mă sui în Skodiță și dau o fugă pînă la Muzeul de Artă din Constanța. Nu l-am mai văzut din studenție, cînd m-au impresionat „Himerele” lui Paciurea și ochii din tablourile lui Țuculescu. Acum descopăr cu delicii colecția sa de impresioniști, de la G.D. Mirea la Lucian Grigorescu, și de la Tonitza la Vasile Popescu. E și un portret teribil al Cellei Serghi, semnat de Mariana Rădulescu – frumoasă femeie, scriitoarea, avea ceva din înfățișarea unei dansatoare de flamenco. La etajul doi al Muzeului sunt grupate pînzele cu subiecte marine, cu peisajele fabuloase ale Golfului de Argint, cu minaretele Balcicului. E colecția salvată după pierderea Cadrilaterului, adusă aventuros în țară. Mă gîndesc că, dacă vrea și el un loc pe harta colecțiilor românești, Piteștiul ar trebui să promoveze ce are mai bun ce are mai bun – probabil cu o galerie dedicată exclusiv lui Schweitzer-Cumpăna și una pentru artă naivă – n-om fi noi atît de tari în domeniu ca sîrbii, dar tot avem vînă.

# Vineri, 22 iulie. Abia astăzi, la spartul tîrgului, începe să-mi placă starea de plajă, cînd te îngropi în nisipul cald, ca un animal preistoric, suspendînd tot ce înseamnă rezervă, lăsînd soarele să-ți ardă toate angoasele, toate complexele. Parcă și sîngele se subțiază și se încălzește, marea și cerul îți demonstrează cum s-a născut geometria euclidiană, pescărușii, reduși la esența zborului, au cuib în Lumea Ideilor, iar umbra și lumina se joacă de-a logica aristotelică. Fericite popoarele mării, cu lipsa lor de îndoieli cu tot! Ia nu mai aruncați cu pietre în greci, voi, locuitori ai pădurilor germane! În fața splendorii apolinicului, ce mai contează economicul!
Sfîrşit de curs...

duminică, iulie 10, 2011

Profesori şi elevi în Era Incertitudinii

Pornind de la rezultatele la Bac...


# Luni, 4 iulie. Stupoare! S-au afişat rezultatele examenului de bacalaureat. Procentul naţional al celor promovaţi abia atinge 45%. În Argeş este şi mai rău - doi elevi din trei au picat. Există licee unde nimeni n-a luat notă de trecere. Comparativ cu anul trecut, promovabilitatea a scăzut cu zece procente. Dezmeticindu-se, televiziunile de opoziţie transmit în direct plînsetele celor picaţi şi arată cu degetul spre Ministerul Educaţiei. Se spune că elevii au fost stresaţi de supravegherea video, invenţia ministrului Funeriu. În replică, pupinii regimului jubilează, considerînd că s-a împărţit, în sfîrşit, grîul de neghină. Prea mulţi imbecili cu diplomă, scrie unul. Altul e mîndru că el a luat Bac-ul, pe timpul comuniştilor, ba chiar a făcut o facultate. Contraatacul continuă pe linie administrativă - inspectoratele şcolare descoperă zeci de lucrări identice şi ameninţă profesorii supraveghetori cu anchete penale. Sindicatele dascălilor mîrîie, apoi latră de-a binelea, de se aude pînă la Palatul Victoria. Ministrul Funeriu face o conferinţă de presă. Zîmbind mînzeşte, citeşte de-a valma numele celor 60 de elevi care au luat nota zece. Apoi se dă la fund. A demonstrat ceea ce era de demonstrat – adică nu e atît de rău, există supravieţuitori ai Bac-ului. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că tot sistemul educaţional a intrat în faliment, alături de alte servicii ale statului – apărarea, sănătatea, asigurările sociale. Un faliment în care fiecare are partea sa de vină. Elevii – pentru că nu învaţă, lăsîndu-se prea lesne atraşi de tentaţiile distracţiei, ale traiului de azi pe mîine, ale corupţiei. Aveau trac de la camerele video? Haida, de! Dar cînd pierd timpul prin malluri şi cluburi, unde e plin de mijloace de supraveghere, nu au avut trac? De fapt, n-au mai putut să copieze, aşa cum auziseră că se face, de la colegii mai mari. Profesorii sînt vinovaţi, la rîndul lor. Depăşiţi de creşterea exponenţială a cunoştiinţelor, deprofesionalizaţi şi corupţi, s-au transformat în samsari de note, maeştii ai micii înţelegeri, intriganţi de cancelarie, nemulţumiţi de profesie. Puţini mai ţin sus steagul demnităţii de dascăl, şi mai puţini au vocaţie pedagogică. La rîndul lor, părinţii sînt la fel de vinovaţi. În definitiv, un copil stă la şcoală doar şase ore pe zi. Unii au plecat în străinătate, lăsîndu-şi odraslele în grija cine ştie cui. Alţii îşi evită de-a dreptul copiii, pe care nu-i mai înţeleg şi de care le e frică, sub pretextul că au de lucru. Cu toţii uită că banii nu pot ţine locul mamei sau al tatălui. Cadourile nu răscumpără lipsa unei relaţii familiale de calitate. În fine, iată şi păcatele demnitarilor – au păstrat programele de studiu extrem de încărcate, examenul nu s-a dat diferenţiat, funcţie de profil, şi n-au o viziune de ansamblu asupra domeniului. Mai presus de orice, şi-au bătut joc de oamenii din subordine, au călcat în picioare demnitatea profesorilor şi a elevilor, au văduvit domeniul de o speranţă pentru viitor.

... într-o societate „cu fundul în sus”...


# Marţi, 5 iulie. Criza sistemului românesc de învăţămînt are şi alte dimensiuni. În primul rînd, una care ţine de valori. Operînd într-o societate „cu fundul în sus”, care se închină la un singur idol, banul, şcoala noastră s-a contaminat de ciuma generală, a abdicat de la vocaţia formatoare şi de la mîndria cunoaşterii. Virusul operează insidios, la toate nivelurile. Între elevi, competiţia a căpătat accente sălbatice, prieteniile au murit, sufocate de diferenţele materiale, iar modelele s-au pervertit. Dacă repetentul clasei vine la şcoală cu maşina cumpărată de tăticul iar golanul care vinde etnobotanice se bucură de succes la fete, atunci cum să-ţi mai vină să înveţi? Pentru ce? Pentru un carton, numit diplomă? Îţi deschide diploma calea către o carieră, într-o ţară a naşilor şi a finilor? Ce să mai spere un premiant român de la ţara lui? Evident că acest copil vrea să plece în străinătate cît mai repede, cu disperarea celui care se sufocă într-o casă cuprinsă de flăcări. Între profesori s-a cuibărit disperarea. Ca şi ceilalţi bugetari, stau la mîna unor şefi numiţi politic, de cele mai multe ori nişte lichele obediente. Valoarea profesională nu mai contează, cîtă vreme reducerile de salarii operează nediferenţiat. Gradele didactice şi titlurile se iau cum se iau, dar sacoşa e la fel de goală iar costumul n-a mai fost schimbat de cîţiva ani. Dacă eşti profesor, cercetător sau funcţionar public, treci pe lîngă un restaurant şi înghiţi în sec. Dacă eşti intelectual, te calcă pe cap, cu jeepul, toţi aroganţii. Atunci, cum să nu-ţi vină s-o laşi dracului de profesie şi să pleci în ţările calde, ca să ştergi la fund toţi muribunzii Occidentului ? Măcar acolo o faci pe bani mai buni. Şi nici nu te freacă la cap directorul şi generalul...

... observăm criza canonului vestic...

# Miercuri, 6 iulie. Altă dimensiune a crizei învăţămîntului românesc ţine de filosofie. Aici, ţara noastră nu face excepţie – boala e generalizată, canonul vestic fiind în suferinţă. Mai precis, am intrat în Epoca Incertitudinii, o zonă în care autoritatea instituţiilor statelor naţionale scade pe zi ce trece. Ce să înveţi, cînd volumul cunoştiinţelor ştiinţifice se dublează la fiecare doi ani? Cum să apreciezi rezultatele şcolare, cînd oamenii sînt atît de diferiţi? Să ne amintim că şcolarizarea în masă, apanajul secolului al XIX-lea, a fost cerută de centralizarea statală şi de revoluţia industrială. Pînă la jumătatea secolului al XX-lea, şcoala te pregătea pentru lucrul în fabrică. Îţi dădea o meserie, adică îţi asigura cunoştiinţele necesare cîştigării vieţii, te disciplina, te obişnuia cu autoritatea şi te socializa. Timpul avea răbdare cu tine. Astăzi, timpul s-a accelerat, capitalul de cunoştiinţe se depreciază mult mai repede, iar crizele economice repetate au pus sub semnul întrebării orice fel de autoritate. Omul secolului XXI observă consternat că viaţa nu e dreaptă. Statul social gîfîie, are datorii, e confiscat de grupuri de interese. Mai mult, îşi cedează din ce în ce mai multe dintre servicii către zona privată. Exemplu – sub presiunea companiilor şi a pieţei, statele vestice renunţă la ştiinţele umaniste şi la artele liberale, furnizînd aşa-numitul învăţămînt axat pe competenţe. În esenţă, renunţă la formarea cetăţenească, democratică şi liberală, pentru crearea de abilităţi cerute de angajatori. Din păstrătoare şi transmiţătoare de cunoştiinţe universale, facultăţile se transformă în prestatoare de servicii. Cercetarea fundamentală nu mai găseşte finanţare, fiind încurajată cercetarea aplicată. „Umanioarele” sînt alungate din Cetate, pentru că nu produc nimic. Sau, cum zice preşedintele Băsescu, prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari şi tinichigii. Probabil că, în viitorul apropiat, corporaţiile îşi vor asuma o bună parte din învăţămînt, iar statul se va mulţumi cu un serviciu minimal – alfabetizarea. Numai că, în aceste condiţii, o să-şi piardă şi cetăţenii. Să nu uităm că artele liberale, canonul vestic, s-au născut în Grecia lui Pericle odată cu democraţia. Prin gramatică, logică şi retorică, cetăţeanul învăţa să se exprime în spaţiul public, acolo unde se luau hotărîrile, prin etică şi politică aprecia oferta celor ce voiau să-l conducă, prin filosofie învăţa să trăiască bine, prin istorie păstra exemplele trecutului iar prin literatură dădea expresie desăvîrşită memoriei sale culturale. Ce fel de cetăţeni vor fi aceia crescuţi în afara canonului vestic? Şi către ce dictaturi ne va duce Era Incertitudinii?

... şi propunem un Joc cu Mărgele de Sticlă

# Joi, 7 iulie. În urmă cu 50 de ani, Herman Hesse punea un diagnostic exact bolii noastre. El spunea că avem de-a face cu o criză a Spiritului care, emanicipîndu-se de sub tutela autorităţii religioase, observa că nu îşi este suficient în Artă şi Literatură (fiind ameninţat cu sterilitatea), că se pierde în nimicuri (gen cultura de masă), că devine venal (vezi speculaţiile financiar-bancare) sau ucigaş de-a dreptul (în ideologiile totalitare). Ca să se însănătoşească, Spiritul trebuie să-şi regăsească legăturile fireşti cu Statul şi cu Dumnezeu. Slujitorii săi, intelectualii, trebuie să renunţe la orice dorinţă de mărire şi să aleagă o viaţă aproape monastică. Adio, scriitori de Nobel cu onorarii de milioane, adio, profesori-vedetă, adio, economişti pe ştatul de plată al Merrill Lynch! Bun-venit, satisfacţii spirituale, modestie şi slujire! Ca să depăşim Era Incetitudinii, avem nevoie de un Ordin iniţiatic, de o Castalie şi de un Joc cu Mărgele de Sticlă!

sâmbătă, iulie 09, 2011

Ucronie, utopie, distopie

Ce-ar fi fost dacă... ? Dacă un amănunt, o aruncare de zaruri, o alegere pe care nici nu am băgat-o în seamă s-ar dovedi că ne-au schimbat destinul? Iată o întrebare pe cît de simplă, pe atît de provocatoare. Am fi fost alţii dacă, în loc să ne placă tortul, ne plăcea plăcinta? Nu rîdeţi, gîndiţi-vă! Ce-ar fi fost dacă, în momentul cutare, am fi făcut altceva decît am făcut? Ce-ar fi fost dacă am fi deschis o altă uşă, am fi luat-o pe alt drum? Viaţa noastră, ca o grădină a cărărilor care se bifurcă, s-ar fi schimbat subtil. Exemple? La tot pasul. Un obscur defect genetic care ne-a predispus la diabet. O stradă aglometară care i-a convins pe părinţi să ne înscrie la şcoala X, în detrimentul şcolii Y. Un film cu maşini care ne-a influenţat profesia. Cele cinci minute de întîrziere la întîlnire care ne-au căsătorit cu altcineva.

Chestiunea devine şi mai incitantă, la scara istoriei. Ce-ar fi fost dacă Dacia n-ar fi fost cucerită de romani. Atunci n-ar mai fi existat nici limba română, nici conştiinţa naţională, nici proiectul politic numit România? Ce-ar fi fost dacă Nicolae Alexandru, urmaşul lui Basarab I, ar fi ales catolicismul în locul ortodoxiei. Am fi scris cu grafie latină încă din secolul al XIV-lea, ne-am fi închinat Papei şi am fi umplut Muntenia de catedrale? Ce-ar fi fost dacă Hitler şi aliatul său, Antonescu, ar fi cîştigat cel de-al doilea război mondial. Acum eram regiunea agricolă Donau şi am fi cules porumbul în limba germană? Ca joc intelectual fascinant, istoria „cu dacă” ne arată că trăim în una din multele lumi posibile. Şi ne mai învaţă că viitorul nu este determinat. Mai degrabă, pare o bilă ce se mişcă în mîna noastră.


Literatura, ca laborator privilegiat al scenariilor minţii, s-a ocupat îndeaproape de istoria „cu dacă”. Genul literar născut din asta se numeşte „ucronie” sau „istorie alternativă”. Ucroniile descriu cursul evenimentelor şi lumile ce s-ar fi născut dintr-un „punct de divergenţă”, acel eveniment desfăşurat altfel, cauza unui spectaculos efect de domino. Ucronia e veche de două milenii – primul scriitor care s-a dedulcit pare a fi Titus Livius, istoric respectabil, care se întreba ce s-ar fi ales de Roma dacă Alexandru Macedon şi-ar fi pornit cuceririle către vest, nu către est. În secolul al XIX-lea apare primul roman ucronic francez, semnat de Louis Napoléon Geoffroy-Château, care descrie, cum altfel, o lume cucerită de Napoleon, după victoria de la Moscova. Tot în secolul XIX, englezul Castello Holford publică „Aristopia „ – istoria „cu dacă” a coloniştilor din Virginia, care găsesc bogate zăcăminte de aur, ce le permit dezvoltarea unui stat utopic. În 1931, un colectiv de specialişti în istorie de la Oxford şi Cambridge alcătuieşte o antologie de istorii alternative, pornind de la puncte de divergenţă precum cucerirea Spaniei de către Mauri. Printre autori se numără şi viitorul prim ministru Winston Churchill, interesat de consecinţele victoriei Sudului în războiul civil american.

Maxima înflorire a Ucroniei ţine, totuşi, de peisajul literar american, fiind rodul minţii unor scriitori de science fiction precum Philip K. Dick, Poul Anderson, Stephen Baxter, William Gibson sau Bruce Sterling. De la Philip K. Dick ne-a rămas înspăimîntătoarea viziune a Americii învinse de japonezi în cel de-al doilea război mondial („Omul din castelul înalt”). Subtil, Poul Anderson a căutat punctul de divergenţă în ştiinţe – ce-ar fi fost dacă geometriile non-euclidiene ne-ar fi modelat mintea – şi a ajuns la concluzia că vrăjitoria ar fi luat locul dezvoltării tehnologice. În „Corăbiile timpului”, Stephen Baxter şi-a imaginat cum naziştii înfrînţi au căutat să modifice istoria, călătorind în timp. În fine, William Gibson şi Bruce Sterling s-au întrebat care ar fi fost consecinţele unei revoluţii informatice, pornind de la maşinile de calcul analogic apărute în Anglia Victoriană („Machina diferenţială”). Aceste romane (şi multe altele, asupra cărora nu avem nici spaţiu, nici timp să ne oprim aici) constituie provocări intelectuale remarcabile şi surse de satisfacţie pentru orice cititor suficient de pregătit să le abordeze. Mai mult, anumite cercuri occidentale de putere şi reflecţie asupra exerciţiului conducerii le-au trecut în programa şcolară obligatorie a viitorilor lideri politici.



Cum stăm cu Ucronia în ţara noastră? Luînd în calcul piaţa redusă şi dificultatea genului, răspunsul este că stăm bine. L-aş numi aici pe Florin Manolescu, critic, istoric literar şi scriitor elegant, care ne-a oferit cîteva povestiri de gen absolut remarcabile (strînse în volumele „Misterul camerei închise” şi „Mentaliştii”), oferindu-ne imaginea de neuitat a unui Bucureşti fundamentalist islamic, ca şi pe Sebastian Corn, alias doctorul Florin Chirculescu, autorul unei poveşti cu imperiul roman plus electricitate, egal „2484 QUIRINAL AVE”. Dar cea mai interesantă apariţie de gen rămîne, după gustul meu, volumul „Constanţa 1919”, al lui Liviu Radu, analizînd, în ultimele consecinţe, cum s-ar fi modificat istoria României dacă am fi optat, în punctul de divergenţă numit primul război mondial, pentru tabăra germană.



De ce am scris toate acestea? Ca să pot să vă recomand, la final, cea mai nouă carte a japonezului Haruki Murakami, intitulată, bizar, „1Q84”! O istorie alternativă a Japoniei anului 1984, o replică subtilă la celebra distopie orwelliană, dar şi un discurs sensibil asupra libertăţii creaţiei. Cartea a fost tradusă la „Polirom” şi pică numai bine, în luna concediilor. Dar despre distopii şi utopii, data viitoare!

Text pentru numărul din iulie al revistei piteştene "Opinii libere"

P.S. Oare pe cînd în limba română ucronia de mai jos?

duminică, iulie 03, 2011

Hai-hui, cu ochii la statui!

Zi petrecută hai-hui prin Bucureşti, oraşul faţă de care am dezvoltat încă din facultate un complex „dragoste-ură”. Ca şi atunci, mă plimb pe străduţele din centru, cu ochii pe sus, după cariatide şi atlanţi, atent la minunile ascunse ale arhitecturii interbelice. Populaţia de statui o duce bine, chit că s-a mai scorojit un pic, s-a mai înverzit pe ici, pe colo.

Doamnele de pe frontonul Casei Aman îmi fac cu ochiul, parcă bucuroase de revedere, în faţa Palatului Regal a apărut un gigantic Carol I, călare (în locul originalului, distrus de comunişti). Statuia a fost amplasată în decembrie 2010 şi a costat vreo două milioane de euro. Opera îi aparţine maestrului Florin Codre, despre care gurile rele spun că a copiat mult din originalul lui Ivan Meštrović, însă criticile sînt irelevante. Cu adevărat, monumentul impune – de la înălţimea de 13 m, regele priveşte aspru către urmaşii de azi. Şi un amănunt heraldic – calul are un picior ridicat, ceea ce indică faptul că regele a murit în urma unei răni căpătate în luptă sau a fost ucis mişeleşte, printr-un complot, ceea ce nu prea se potriveşte cu adevărul istoric. Doar dacă privim intrarea în război a României, de partea Antantei, ca pe o rană în inima germanului Carol 1. Mă rog.


Mai departe, la Teatrul Naţional, sculptorul Ioan Bolborea a montat o garnitură uriaşă de tren, pe care stau 16 personaje caragialiene (Trahanache, Caţavencu, Ziţa, Brânzovenescu, Farfuridi, Goe, fiecare după chipul marilor actori care i-au interpretat: Lucia Sturdza Bulandra, Dem Radulescu, Mircea Diaconu, Grigore Vasiliu Birlic etc.). Mi-e greu să-i identific, însă arta maestrului e evidentă. Un expresionism românesc, foarte potrivit spiritului dramaturgului naţional. Mă amuză teribil cele două dame grăsuţe, cu aripi şi trompete, plasate peste adunare, pe post de muze sau amoraşi, ca şi pîlnia uriaşă de gramofon, ce se ridică mîndră peste toţi, pe post de stindard! În stînga ansamblului, însuşi nenea Iancu îşi priveşte complice personajele, în timp ce trabucul i se stinge între degete. Da, e în regulă.


Aşa cum e în regulă şi noua pinacotecă a Bucureştilor, pe care Fundaţia ArtSociety a deschis-o în Palatul Cesianu-Racoviţă, pe str. C.A. Rosetti. Într-o aripă renovată cu gust, 50 de capodopere ale picturii româneşti, care altădată zăceau în depozite, au fost restaurate şi repuse în circuitul public. Clădirea în sine arată splendid, cu tavanele sale pictate şi cu lambriurile de bun-gust. Bravo, iniţiativă privată!