sâmbătă, noiembrie 07, 2009

Războiul lui Bebe Puţaru


Fie iarnă, fie vară, cîmpia română este arsă de sete. Aici, apa nu e niciodată de ajuns. Cei vîrstnici îşi mai amintesc că, în urmă cu 20 de ani, Bărăganul era străbătut de canale de irigaţii. Cei tineri nu le-au mai prins – ei s-au obişnuit să se uite spre cer cu neîncredere, pentru că plouă tot mai rar. Sub schimbările climei, pămîntul îngheaţă şi se sfărîmă, îşi pierde esenţa vitală, moare. Unii meteorologii au îndrăznit să spună că, în 2050, dune de nisip şi vegetaţie sahariană vor cotropi pămînturile dintre Dunăre şi Carpaţi. Cine să-i asculte ? Ar fi nevoie de un efort naţional de planificare a viitorului Bărăganului – cu amenajarea cursurilor Argeşului, Oltului, cu irigaţii, cu supraveghere climatică din satelit, cu împăduriri. Vise frumoase... În războiul cu oamenii, deşertul a făcut deja primele mutări. Cine să-i stea în faţă ? Savanţii ? Politicienii ? Orăşenii, pe care-i uită Dumnezeu cu apa curgînd la chiuvetă?

A palpa venele pămîntului

Şi totuşi... Mai există şanse. În definitiv, sîntem o specie surprinzătoare, cu resurse nebănuite. La Oarja, lîngă Piteşti, trăieşte un om care se luptă cu setea, fără să facă mare caz de asta. Îl cheamă Ion Nedelea, bate la vreo 60 de ani şi are harul să simtă apa ascunsă la zeci de metri sub pămînt. Din har şi-a făcut şi o meserie – sapă şi zideşte puţuri. De aceea, lumea îi zice Bebe Puţaru. Meşteşugul l-a învăţat după Revoluţie, dar nu vorbeşte cu drag despre asta. Nu-i place să se laude. Îl caută însă oameni din tot sudul judeţului, ca să le facă fîntîni. Cu apa din pămînt nu-i de joacă. Trebuie pricepere ca s-o găseşti, trebuie meserie ca s-o scoţi la lumină. Altfel, sapi degeaba... E muncă grea, pe bani puţini. Un metru de fîntînă costă cam 800.000 de lei. De fapt, stingerea setei nu are preţ. Cum poţi plăti pe cineva care, ca un medic priceput, palpează venele pămîntului şi ştie să înfigă acul exact acolo de unde izbucneşte apa, sîngele preţios ?

Urmaşul solomonarilor

Aventura începe cu alegerea locului fîntînii. Se caută o sursă de apă subterană cît mai puternică. Sau dacă sînt mai multe izvoare, care se suprapun la adîncimi diferite, e şi mai bine. Pentru asta, în mod mormal ar fi nevoie de un studiu geologic, făcut cu mijloace moderne – ultrasunete, computere. Nea Bebe Puţaru are alte mijloace. E moştenitorul tradiţiei meşterilor solomonari din vechime, oameni care foloseau o baghetă de lemn de alun, pe care o plimbau deasupra terenului, pînă simţeau o anumită vibraţie, indusă de apa freatică. În funcţie de puterea vibraţiei, solomonarul putea indica şi cît de intens era izvorul şi la ce adîncime se ascundea. Vraja funcţionează şi astăzi, chiar dacă reţelele electrice, cablurile îngropate şi canalizările perturbă vibraţiile apei freatice. Oricum, nea Bebe Puţaru ştie să citească şi semne complementare – e foarte probabil să găseşti apă în locurile unde creşte mentă, ca şi acolo unde, în curte, cu cal sau un cîine scurmă de zor, aparent fără motiv. Animalele sînt mai sensibile decît noi în a simţi vibraţiile apei. Şi, dacă asta nu e de ajuns, atunci scoate acele. Aşa cum a făcut de atîtea ori, pe la Smeura, pe la Albota – unde a găsit apă şi la 30 de metri adîncime. Dar niciodată nu sapă fîntîna mai jos de un grajd sau decantor – acolo, pînza freatică este infestată.

Trusa cu ace

Pe nea Bebe Puţaru l-am întîlnit „la treabă”, în curtea unei familii din Oarja. Dis-de- dimineaţă identificase locul unde apa pulsa în adîncuri („E pe la vreo 16 m” - le-a zis celor din jur), ridicase o schelă şi, cu un burghiu improvizat dintr-un tub metalic, gros de vreo jumătate de metru, prevăzut cu cuţite, începuse forajul. Puţul avea deja vreo şase metri. L-am rugat să-mi arate cum a găsit locul. A scos o trusă jerpelită, în care avea două iconiţe cu Maica Domnului şi „acele”, şi mi-a arătat. Ţinînd între degetul mare şi cel arătător o sîrmă în formă de V, s-a dat aproape de puţ. Acul devia, învîrtindu-se ca un titirez iar femeile din curte îşi făceau cruci mari: „Doamne, Doamne!”. Apoi nea Bebe a verificat şi adîncimea. Pe cadran, acul s-a oprit la 16 m ! „E un dar de la Dumnezeu însă poţi să-l şi dezvolţi. Uite, eu cred că am o energie, care mă ajută... E de natură electrică – nu mă simt bine cînd tună şi fulgeră, devin foarte nervos. În rest, nimic deosebit”. Fîntînarul zîmbeşte, nu spune mai mult. Mă gîndesc la bioenergie, la curenţii electrici care circulă prin corpul organismelor vii. Îmi amintesc că radiestezia, perceperea unor cîmpuri subtile, e o meserie înregistrată în nomenclatorul Ministerului Muncii, la noi dar şi în Franţa. Presupun că organismul omenesc se poate transforma, în anumite condiţii, într-un extraordinar aparat de măsură, iar ansa radiestezistului, sîrma lui nea Bebe Puţaru e numai acul indicator. Oamenii din jurul meu nu-şi mai pun atîtea probleme – pe ei îi interesează rezultatul. Se apucă să învîrtească din nou la burghiu, cu mic cu mare, voioşi. „Hai, vere, împinge, că nu-ţi cad coaiele ! Acum dăm de piatră roşie” – zice unul. Fierul scîrţîie, fîntînarul îi supraveghează atent, un copil priveşte uimit toată scena. El nu ştie, dar pe seară părinţii lui vor avea apă în curte!

Coborîrea în adîncuri

După ce se găseşte apă, lucrul nu s-a terminat. De aici intervine partea riscantă a meseriei fîntînarului. Nea Bebe Puţaru va coborî în adînc. Cu cît e mai adînc puţul, cu atît e mai mare pericolul ca totul să se prăbuşească peste omul coborît. La adîncimi de peste zece metri, poate surveni chiar o lipsă de oxigen, cînd se lucrează pe căldură mare. E coborîtă întîi o lumînare, ca să se verifice existenţa gazelor nocive. Înainte de lucru, fîntînarii postesc, spun anumite rugăciuni. Din banii cîştigaţi se fac danii la biserici. La plecare, fîntînarul niciodată nu uită sa ceară proprietarului noii fîntîni să ofere apă celui însetat, indiferent dacă e om sau animal şi indiferent de ora la care vine şi cere. De altfel, există credinţa că acela care nu respectă legămîntul nu se va bucura de fîntînă, care fie va seca, fie se va umple cu mîl şi va deveni de nefolosit, fie se va nărui mereu şi va trebui reconstruită sau va "cere viaţă" şi în ea se va îneca un om sau un animal drag proprietarului.

Apă vie, apă moartă

Tradiţia meseriei vorbeşte şi de „apa moartă”. De obicei, oamenii se bucură de apă şi beau imediat din noua fîntînă, fără să ştie că asta e „apa moartă”, pentru că e tulbure, nu se poate folosi la spălat şi are gust de pămînt. Pentru ca „apa moartă” să se transforme în „apă vie”, fîntînarul va arunca în adîncuri un bulgăre de var nestins şi unul de sare. Mărimea bulgărilor depinde de capacitatea fîntînii. Se urmăreşte ca reacţia de purificare a apei să fie lentă şi continuă. Unii mai aruncă şi niscaiva cloramină, dar la asta fîntînarii strîmbă din nas. Apoi toată apa trebuie scoasă din puţ, de trei ori, timp de o lună, ca să se cureţe şi mîlul depus.


Cum să-ţi îngrijeşti fîntîna

Ca să aibă apă cristalină tot timpul, proprietarul trebuie să ştie cum să-şi îngrijească fîntîna. De exemplu, în Bucovina, se aruncă un păstrăv viu în fîntînă, care va consuma microorganismele şi va păstra buna calitate a apei. În alte zone, cum ar fi Argeşul, s-a păstrat secretul aruncării în fîntînă a unor bani sau bijuterii de argint, care ţin apa proaspătă (nu întîmplător vasele bisericeşti sînt din argint, puternic dezinfectant). Dacă apa capătă totuşi gust rău, fîntîna se sleieşte, adică se scoate din nou întreaga cantitate de lichid şi mîl şi se repetă procedura de limpezire. Fîntînile care au gustat carne de om sau de animal se surpă. O altă regulă nescrisă cere ca noua fîntînă să fie sfinţită de preot, iar de marginea ei să fie atîrnată o cruciuliţă.

Asta e munca de zi cu zi a lui Bebe Puţaru. Un personaj mai cunoscut în Oarja decît prefectul de Argeş. Un om simplu care face minuni.

5 comentarii:

Raluca Nicula spunea...

Dupa o carte de editoriale, poate urmeaza una de reportaje. Noi, cititorii, am avea de castigat!

Cristian Cocea spunea...

Raluca - încă mai crezi în puterea cărţii?

Anonim spunea...

Pe vremea cind eram copil, am cunoscut un fantanar.

Imi amintesc de vergelele de alun si de figura lui arsa de soare.
Mi se parea ca vine din alta lume ...

Oameni de genul acesta se gasesc cu zecile in zonele desertice din Iran. Culmea e ca tehnica de lucru e aceeasi. Nuiaua de alun !

-X-

Geocer spunea...

Foarte interesant reportajul.

Cristian Cocea spunea...

X - meşteşugul radiestezistului e străvechi şi ţine de cunoştiinţe revelate... Şamanul, druidul, vrăjitorul - fiecare era specializat într-un fel de magie: cafenie, legată de domesticirea animalelor, verde, a vindecării prin plante, albă, ceremonială.

Geocer - vecine, scuze! Nu reuşesc deloc să ajung la clubul bloggerilor, cu toate că ţi-am promis... vinerea fug de-acasă...