vineri, februarie 29, 2008

Talisman în alb şi roşu



1 martie - Românii serbează Mărţişorul

„Mărţişorul este o aţă împletită cu un fir alb şi altul roşu ce se leagă la gîtul, la mîinile copiilor, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăocheat, dă fermecat” – scria, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, boierul Iordache Golescu, într-un dicţionar. Adică este un talisman, cu rol apotropaic, de alungare a celor rele, cam ca sperietoarea din lan, bună să gonească ciuma, sau ca ABRAXAS-ul gnosticilor. Cele două fire simbolizau iarna şi vara, frigul şi căldura, ciclurile cosmice. De ele se agăţa un bănuţ de argint, metal cu puternic rol purificator – nu întîmplător vasele de cult sînt din argint iar în case cu pretenţii argintăria se transmite din generaţie în generaţie ! Bănuţul de argint folosea ca să-ţi cumperi primăvara, era plata pentru intrarea într-un nou an, aşa cum banii de pe ochii mortului reprezentau obolul dat luntraşului care te trece ”Dincolo”. Nici vorbă aşadar de potcoave, trifoi cu patru foi sau coşari ! Dar, în Kali-Yuga, Epoca de Fier în care trăim, simbolurile şi-au pierdut înţelesul, au degenerat, au nevoie de explicaţii.

joi, februarie 28, 2008


28 februarie 1953. Cercetătorii Watson şi Crick descoperă structura chimică a ADN (acidul dezoxiribonucleic).

miercuri, februarie 27, 2008

Calea de mijloc


1920 - A murit, la Bucureşti, A. D. Xenopol, istoric, sociolog, economist, filosof al istoriei, membru al Academiei Române (n. 23.03.1847).

Dacă întîmplările şi faptele oamenilor sînt irepetabile, degeaba mai studiem istoria, vorba domnului Henry Ford, nu avem ce învăţa din ea… În schimb, dacă ascultăm toţi profeţii şi credem că viitorul a fost scris deja în paginile trecutului, greşeala e la fel de gravă. În primul caz, negăm orice sens istoriei umanităţii, în cel de-al doilea o transformăm într-o ştiinţă exactă, precum marxiştii, care credeau că totul se rezumă la lupta de clasă şi că viitorul va fi al comunismului. E mai bine să ţinem calea de mijloc, alături de A.D. Xenopol, care scria undeva cam aşa: “ Istoria constată că o succesiune de fapte urmează în trecut o direcţie oarecare. Ea conchide cu temei că aceeaşi direcţiune va fi ţinută de faptele, în ele însele necunoscute, pe care viitorul le va împinge la lumina zilei. Nu aceste fapte pot fi prevăzute şi prezise de ştiinţele istorice ci numai direcţiunea în care se vor mişca aceste fapte, în ele însele necunoscute”. De aceea cărţile lui Xenopol, echilibrate şi lipsite de excesele altor istorici români, pot fi citite şi astăzi…

marți, februarie 26, 2008

Leul în iarnă


1952 - Winston Churchill anunţă că Anglia posedă bomba atomică.

În 1952, Imperiul Britanic era ca un leu în iarnă, trăindu-şi ultimele clipe ale puterii. Anunţul lui Churchill privind bomba atomică masca, de fapt, o realitate crudă – Marea Britanie pierduse rolul său de mare putere, stăpînă a mărilor, centrul unui imperiu în care soarele nu apunea niciodată. Oceanele erau brăzdate acum de portavioanele americane, iar Union Jack, drapelul britanic, nu mai flutura mîndru în colonii. India şi Pakistanul fuseseră pierdute încă din 1947, Burma şi Ceylonul un an mai tîrziu, în Africa de Sud, populaţia de culoare lupta pentru drepturi egale cu albii, sub stindardul Congresului Naţional… Imperiul Britanic se transforma într-o structură mai suplă, mai permisivă, bazată pe respectul instituţiei monarhice dar şi pe dreptul la administrarea locală a treburilor publice – Commonwealth of Nations. Şi, în ciuda mîndriei rănite a insularilor, istoria a dovedit că această soluţie a fost benefică. O naţiune trebuie să ştie cînd şi cum să se retragă din rolul de mare putere, lăsînd pe alta să-I continue mandatul. Astăzi, ataşamentul necondiţionat al britanicilor la politica externă americană poate fi înţeles ca aprobarea pe care tatăl ieşit la pensie o arată isprăvilor fiului moştenitor…

luni, februarie 25, 2008

Beatles-ul cel tăcut


1943 - S-a născut George Harrison, fost membru al formaţiei "Beatles".

Cînd cineva te întreabă cum se numeau cei patru Beatles, întîi îţi vine în minte rebelul John Lennon, cu ochelarii săi rotunzi, şocant şi ironic, cel care a “trădat” grupul pentru iubire, cel care a plătit cu viaţa păcatul de a fi original ! Apoi, lîngă el îl vezi pe Paul McCartney, dulcele Paul, sensibil şi frumuşel ca o domnişoară, vocea inconfundabilă din “Yesterday”. În fine, îţi aduci aminte şi de Ringo Starr, tobarul aiurit şi cu mustăcioară, un Ţăndărică de peste Canalul Mînecii. Dar parcă lipseşte unul la apel… Mai era cineva ? Mai era… Cu greu ţi-l aminteşti pe George Harrison, chitaristul înalt şi tăcut, cel mai interiorizat Beatles. Să fi fost Harrison cel mai şters băiat din trupa de la Liverpool ? Nici vorbă… Lui I se datorează, în parte, uriaşul salt calitativ al Beatles-ilor, de la copilăroasele piese de început, precum “I Want to Hold Your Hand” sau “Can't Buy Me Love”, pînă la rafinatul album “Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band”, apărut în 1967 şi considerat de critică un moment de cotitură în muzica rock a secolului. Pe “Sgt. Pepper's…”, impresionează mai ales orchestraţiile ample, juxtapunerea unor modalităţi ritmice divergente şi exoticele sunete ale sitar-ului lui Harrison, influenţat decisiv de muzica indiană. Înregistrările, peste 700 de ore de lucru în studio, au costat o sumă astronomică pentru acele timpuri – 75.000 de dolari. În acest album arată Harrison tot ce ştie…

duminică, februarie 24, 2008

4,3,2


1984 - C.P.Ex. al CC al PCR analizează din nou problema natalităţii, cerînd "sa se pună cu desăvârşire capăt practicilor nejustificate şi abuzive privind întreruperile de sarcină" .

Despre ce a urmat, nu se poate vorbi decît cu amărăciune şi revoltă – amărăciune pentru suferinţele femeilor din România, revoltă faţă de aroganţa unor oameni care îndrăzniseră să decidă viaţa şi moartea unui popor. Primul semn – din farmacii au dispărut prezervativele. Nu că înainte se găseau din belşug, totuşi, dacă aveai relaţii, puteai obţine – erau chinezeşti, de proastă calitate, iar oamenii, deprinşi să facă haz de necaz, ziceau că vin gata găurite. Apăruseră şi bancuri pe tema asta… Al doilea semn – întreruperile de sarcină erau înregistrare în spitale, existînd un procuror care se ocupa de asta ! Nu se ştia prea clar ce păţeau nenorocitele femei, prinse într-o astfel de situaţie, oricum, nu era bine… În fine, aberaţia în toată puterea cuvîntului – se dezvoltase o piaţă neagră a avorturilor, în care operau tot felul de personaje dubioase, care “te ajutau” cu ceaiuri, băi fierbinţi şi, dacă nu se putea aşa, puneau mîna pe andrea… De aici, septicemii, hemoragii interne, perforări de uter, moartea. Dar femeile riscau, riscau mereu, pentru că nu-şi puteau permite să mai hrănească încă un membru al familiei, într-o vreme a lipsurilor extreme… Cumplite timpuri am mai trăit… Filmul "4,3,2" e o palidă imagine a lor.

sâmbătă, februarie 23, 2008

Stan şi Bran, vînzători de brazi…


1965 - A murit Stan Laurel, actor, pe numele său adevărat Arthur Stanley Jefferson; a format alături de Oliver Hardy un cuplu comic de neuitat - "Stan şi Bran"(n. 16.06.1890)

Mai ţineţi minte filmuleţul acela genial, în care Stan şi Bran sînt negustori de brazi ? Era cam aşa: în preajma Crăciunului, într-un orăşel american acoperit de ninsoare, cei doi vin cu un camion încărcat cu brazi, comis-voiajori nevinovaţi ce-şi cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii. Ei, şi uite-i coborînd în faţa casei unui domn, Bran onctuos, Stan zăpăcit, ca întotdeauna. Uite-i sunînd la uşă, cu bradul în mîini, frecîndu-şi palmele, anticipat, în aşteptarea afacerii ! Şi de aici începe nebunia… Le deschide proprietarul, actorul acela căruia nu i-am reţinut niciodată numele, un mărunţel cu mustaţă stufoasă şi privire saşie. Nu, nu vrea să cumpere, apoi le închide uşa în nas, prinzîndu-le în ea frumuseţe de brad. Accidentul provoacă o spirală a violenţei. Întîi o înjurătură, apoi nasul strîns între degete, lovituri la ţurloaie, cărămizi în geam, faruri sparte la maşină, apoi distrugerea totală, ziduri sparte, roţi aruncate, crenguţe de brad peste tot. Incendiu, cutremur, bombardament atomic… După 10 minute demente, supravieţuitorii se desmeticesc şi constată pagubele – casa distrusă, maşina spulberată. Şi de la ce ? De la un brad prins în uşă… Şi cînd ? În ajunul Crăciunului, sărbătoarea iubirii şi a păcii… De cîte ori vine vorba despre vreo criză internaţională sau despre vreun război ce stă să înceapă, îmi aduc aminte de Stan şi Bran, vînzători de brazi…

vineri, februarie 22, 2008

De suflet, de colivă, de mormînt...



1708 - Antim Ivireanul este ales mitropolit al Ungro-Vlahiei, dupa moartea predecesorului său, Teodosie, la recomandarea şi cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Fascinantă figură mitropolitul, acest Georgian din Iberia Caucazului, rob la turci de mic, apoi răscumpărat, meşter în ale desenului şi caligrafiei, pictor, ţesător, tipograf ! Adus în Ţara Românească de Domnul Brîncoveanu, pe la 1690, urcă treaptă cu treaptă ierarhia bisericească şi deveni un prinţ al cărţii ! Sub îndrumarea sa, cărţi de înţelepciune fură tipărite la Snagov şi la Rîmnic, traduse din greceşte şi arăbeşte. Antim nu se mulţumi cu atît ci îşi strînse predicile într-un volum, “Didahiile”, ce poate fi citit cu savoare şi astăzi. În “Didahii” găsim, vorba lui George Călinescu, alese fineţuri teologale şi speculaţii ale gîndului mistic, ce au uimit, desigur, publicul din epocă… Şi încă ceva pe deasupra – o critică a moravurilor prostimii, mitropolitul neîncurcîndu-se în cuvinte. Iată un fragment, ce veştejeşte năravul înjurăturilor, nărav de care, să recunoaştem, românii n-au scăpat nici astăzi: “ N-avem nici credinţă, nici nădiajdie, nici dragoste şi sîntem mai răi, să mă ertaţi, decît păgînii… şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comîndare, de luminare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legea. Cine din păgîni face aceasta sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?”. Fără comentarii…

joi, februarie 21, 2008

Un text extraterestru



1848 - Apare, la Bruxelles, "Manifestul Partidului Comunist", redactat de K. Marx şi Fr. Engels

Textele cărora le-a fost dat să schimbe lumea, în bine sau în rău, nu sînt argumentative. Un tratat de logică nu te îndeamnă să pleci misionar sau să raţionalizezi operaţiunea de ardere în cuptoare a unei populaţii. E nevoie de ceva mai mult – e nevoie de patos, de forţă, de o Voce venind dintr-o altă sferă a universului decît cea a raţiunii. “Manifestul” nu face excepţie. În puţinele sale pagini, vocile autorilor zbiară la unison aria urii de clasă. Nimic nu îi poate face să se îndoiască, ei judecă lumea categorial – proletariatul e bun, burghezia e rea, proprietatea personală trebuie desfiinţată, statul va face educaţie, va avea monopolul industriei, agriculturii şi comerţului. Moştenirile vor fi interzise, ţăranii vor fi organizaţi în armate industriale, civilizaţia contractului va dispărea, religia va fi tolerată, pînă la moartea sa naturală. E o răceală inumană în toate acestea, parcă citim un manual de tehnică agricolă, în care oamenii sînt insecte – unele specii vor fi protejate, altele trebuie stîrpite cu pesticide ! E un dispreţ total faţă de viaţa şi drepturile individului obişnuit. Nimeni nu-l întreabă dacă e de acord cu marele experiment social. Parcă e o declaraţie de război, venită din partea unor maniaci fără sentimente. Parcă l-au scris nişte extratereştri, paraşutaţi pe Pămînt să ne eviscereze…

marți, februarie 19, 2008

La Hobiţa



19 februarie 1876 - S-a născut sculptorul Constantin Brâncuşi. (m. 16.03.1957, Paris)

Pentru pelerinul care merge cu evlavie la Hobiţa, ca să vadă locul natal al unuia dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, contactul cu realitatea e năucitor. După ce străbaţi cîţiva kilometri, părăsind şoseaua principală, ajungi într-o zonă săracă şi prăfuită, unde te aşteaptă un fel de bojdeucă, o casă ţărănească cu prispă şi încăperi cu pămînt pe jos. Acolo, un ghid plătit cu ora te ia în primire, spunîndu-şi poezia tocită de atîta întrebuinţare. Ameţit, ieşi în curte şi te prăbuşeşti pe unul din trunchiurile de copac ce ţin loc de bănci – apoi îţi aprinzi pipa şi te gîndeşti că şi tu ai pleca pe jos, pînă la Paris, dacă ţi-ar fi fost dat să te naşti într-un asemenea loc, spălînd vase prin localuri ca să-ţi plăteşti cheltuiala călătoriei. Şi te cuprinde o simpatie fără margini faţă de bărbosul Constantin, născocitorul de păsări măiastre, mîngîietorul capetelor de copii, revoltatul cu origini modeste, exilatul de bunăvoie, cel ce-şi mesteca mămăliga în ceaun, în atelierul din Montmartre… Şi te întrebi, pe urmele lui Cioran, de ce a fost blestemat neamul acesta mediocru să-şi gonească geniile în cele patru vînturi, ca un tată sadic şi decrepit, alungîndu-şi copiii în lume…

luni, februarie 18, 2008

Epopeea libertăţii



18 februarie 1932 - S-a născut regizorul ceh Milos Forman; a fost distins cu numeroase premii (Oscar, în 1975, pentru "Zbor deasupra unui cuib de cuci", în 1984, pentru "Amadeus"); din 1970 s-a stabilit în SUA.

Mă gîndesc (şi sper că fraţii cinefili îmi vor da dreptate) la un cuvînt, la un concept care să rezume cei cincizeci de ani puşi de Forman în slujba Uzinei de Vise şi cred că acest cuvînt, acest concept ar fi „libertatea”. Orfan de la zece ani, cînd părinţii i-au fost omorîţi în lagărele de concentrare naziste, trăitor în spatele Cortinei de Fier, Forman ştie că nimic nu e mai preţios decît libertatea. O spune răspicat în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, transformînd siroposul roman omonim al lui Ken Kesey într-o parabolă încruntată despre psihiatria folosită ca armă împotriva celor ce gîndesc altfel, caracteristică înfricoşătoare a tuturor regimurilor comuniste. O caută apoi în contracultura americană, admirînd dezinvoltura şi spiritul rebel în „Hair”, triumful spiritului flower-power. Se opreşte asupra libertăţii geniului, în „Amadeus”, concepînd un Mozart radios şi jucăuş, înfrînt (doar temporar...) de conspiraţia unei lumi meschine şi invidioase... În fine, se ocupă şi de libertatea presei în „The People vs. Larry Flynt” , celebrul său film din 1996, avîndu-l ca subiect pe editorul revistei Hustler, cel ce a plătit din greu dreptul de a şoca, spunînd lucrurilor pe nume... Povestea are şi morală – un Milos Forman încărunţit ne avertizează: libertatea are preţul ei. Sînteţi dispuşi să îl plătiţi ?

duminică, februarie 17, 2008

Magicianul şi Inchiziţia



17 februarie 1600 - Giordano Bruno, filosof renascentist italian, este ars pe rug, la Roma, ca eretic, din ordinul Inchiziţiei (n. 1548)

În cărţile de şcoală ale generaţiilor mai vîrstnice, Giordano Bruno era un savant raţionalist, eventual cu halat alb şi ochelari, privind prin lunetă şi stabilind că Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui şi nu invers, aşa cum credea haita de călugări obscurantişti ai Inchiziţiei, haită care îl va arde, finalmente, pe rug... În cărţile generaţiilor mai tinere, Bruno este prezentat ca filosof neo-platonic, adept al ideii de univers infinit, în care Dumnezeu se manifestă ca suflet al lumii, apoi se face trimitere la Spinoza, considerat discipol al marelui italian. Nici una, nici alta dintre variante nu ţine însă cont de imensul interes al lui Bruno faţă de magie ! În definitiv, aşa cum demonstrează Ioan Petru Culianu în „Eros şi magie în Renaştere”, Bruno era un maestru al Artei Memoriei, o tehnică de manipulare a fantasmelor colective, o metodă divinatorie, o cheie de citire a constelaţiilor, cu influenţele lor asupra omenirii cu tot ! Aşadar, nici om de ştiinţă, încuiat în laborator, nici filozof, şoarece de bibliotecă ! Giordano Bruno a fost mai degrabă un magician al Renaşterii, amestec de psihanalist, astrolog, cabalist şi agent de Relaţii Publice, în contradicţie făţişă cu politica internă a marii companii multinaţionale, cunoscută sub numele de Biserică Catolică !

sâmbătă, februarie 16, 2008

Castelul spiritelor


1836. S-a născut Bogdan Petriceicu Hasdeu, spirit enciclopedic al culturii române.

Plecînd din Ploieşti, o călătorie pe Valea Prahovei trebuie să înceapă neapărat cu o vizită la Cîmpina. Oraşul ascunde un secret – un castel cu fantome, cu nimic mai prejos decît cele scoţiene ! Pe un deal tăiat în două de o şosea mărginită de pomi, printre case îngrijite şi alături de (ironie!) o unitate militară, veţi găsi o construcţie stranie – castelul Iuliei Hasdeu, construit la sfîrşitul secolului al XIX-lea de cărturarul Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea fiicei sale. Povestea este cunoscută- copil precoce, de o inteligenţă uimitoare, Iulia se îmbolnăveşte de ftizie la Paris, unde era studentă la Sorbona, şi, în ciuda tuturor tratamentelor, moare la 19 ani. Bătrînul său tată este neconsolat, pînă cînd, în vis, îi apare spiritul fetei şi îi cere să construiască o casă pentru ea, mai mult, îi şi dictează planurile ! Castelul este gata în 1896. Aici, Hasdeu se dedică în întregime şedinţelor de spiritism, încercînd să reia legătura cu spiritul Iuliei. În Castel se păstrează şi azi măsuţele triunghiulare de spiritism, mostre de dicteu mediumnic ( texte scrise de un medium sub influenţa spiritelor), precum şi plăci fotografice impresionate de emisii spectrale. În prologul celebrei sale cărţi despre spiritism, Sic cogito, el afirmă că scrierea lucrării s-a produs sub dicteu transcendent, la şase luni după moartea fiicei, în urma contactului cu spiritul acesteia. Cu timpul, sedinţele de spiritism ale lui Hasdeu găsesc adepţi, cu predilecţie între intelectualii vremii. Chiar pictorul Nicolae Grigorescu, ce locuia în ultimii ani ai vieţii destul de aproape de castel, participă la şedinte. În cadrul lor se fac fotografii inedite, în încercarea de a surprinde şi imortaliza misterul. O izbîndă o reprezintă imaginea bunicului lui Hasdeu, Tadeu Hasdeu, fotografiat pe o placă sensibilă "Lumiere 6684".

vineri, februarie 15, 2008

Telescopul şi inchiziţia



15 februarie 1564 – S-a născut Galileo Galilei, fizician şi astronom italian renascentist, fondator al mecanicii moderne.

Fiu al unui muzician florentin, Galileo Galilei fusese hărăzit unei vieţi în umbra Bisericii. Chiar şi-a făcut ucenicia la colegiul mănăstirii Vallombrosa, de unde urma să plece la Paris, pentru a studia medicina. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg… Sătul de medicină şi atras de matematici, Galilei părăseşte universitatea şi se dedică experimentelor. Cu mare folos. Va studia căderea corpurilor şi mişcarea pe planul înclinat, va formula principiul relativităţii mişcării. Apoi, la 35 de ani, va remarca un lucru neplăcut – ştiinţa l-a lăsat cu buzunarele goale. Disperat, va prezenta atunci senatorilor Republicii Veneţiene un telescop, făcut în regie proprie, care mărea de şase ori. Încîntaţi de aplicaţiile militare ale sculei, politicienii finanţează proiectul. Galileo construieşte un nou telescop, mai puternic şi descoperă craterele lunare şi sateliţii lui Jupiter. În aceste condiţii, încrederea sa în sistemul ptolemaic, paradigma cosmologică agreată de Biserică, se prăbuşeşte. Naiv, crezînd că noul papă Urban al VIII-lea e mai liberal decît predecesorul său, Galilei scrie o carte în care compară sistemul ptolemaic cu cel al lui Copernic, afirmînd că Pămîntul se învârteşte în jurul Soarelui. Pînă aici i-a fost. Hărţuit, umilit, interogat de Inchiziţie, Galilei abjură şi se stinge din viaţă, plin de amărăciune. Va fi reabilitat o sută cincizeci de ani mai tîrziu. Povestea lui se va învăţa la şcoală. Dar cîţi dintre dascălii de azi au înţeles şi au curajul să spună acum că, dacă proiectul SETI, privind căutarea vieţii inteligente în Univers, va avea succes în următorii 10 ani, întreaga dogmă creştină va fi dată peste cap?

joi, februarie 14, 2008

Spectrul lui Malthus îşi frecă mîinile…



1766 - S-a născut economistul englez Robert Malthus (m. 23.12.1834)

E o chestiune de resurse. În definitiv, cine crede că sărmanul Pămînt ne poate duce la nesfîrşit în spinare, dă dovadă de un optimism vecin cu naivitatea. Malthus a avut curajul s-o spună cu voce tare: în timp ce populaţia creşte în progresie geometrică, mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Va veni şi vremea în care să ajungem la fundul sacului. Şi atunci ce vom face ? În concluzie, adaugă el, epidemiile şi războaiele sînt o binecuvîntare pentru omenire, nu un pericol, întrucît asigură echilibrul între numărul populaţiei şi numărul mijloacelor de subzistenţă. Sigur că, la vremea ei, erezia malthusiană a stîrnit indignarea adepţilor progresului. De ce să punem accent pe primul termen al ecuaţiei ? s-au întrebat luminaţii. Nu e mai bine să creştem resursele ? Uite că, de 250 de ani, cărbunele, petrolul şi lemnul nu s-au terminat, energia atomică şi cea solară ne ţin în picioare, agricultura intensivă creează un surplus de hrană ! Da, e adevărat, răspunde spiritul lui Malthus, frecîndu-şi mîinile descărnate, dar ce înseamnă 250 de ani la scara istoriei ? O clipă… A trecut numai o clipă şi tot aveţi probleme – agricultura intensivă transformă planeta în deşert, petrolul şi cărbunele poluează, atomul vrea să scape de sub control iar în Africa se moare de foame… Pe fond n-aţi rezolvat nimic. De acum înainte, ori procedaţi precum chinezii, controlînd naşterile, ori vă pregătiţi să colonizaţi alte planete ! Altfel nu scăpaţi de mine…

miercuri, februarie 13, 2008

Am trăit printre dinozauri...



13 februarie 1965 - Darea în folosinţă la Institutul de fizică atomică a maşinilor electronice de calcul "CET-500" şi "CIFA-102".

Ştiu că vă este greu să vă închipuiţi preistoria calculatoarelor, aşa cum staţi acum, înfipţi în faţa monitorului, sau cu laptopul în poală. Faceţi un efort, ca să ne înţelegeţi şi pe noi, ăştia mai bătrîni, vînători scăpaţi cu răni groaznice din lupta cu mamutul electronic ! Păi, măi copii, noi am trăit pe timpul glaciaţiunii comuniste, cînd trebuia să ne strîngem o ceată, cu cartelele perforate în mîini, set de instrucţiuni şamanice, scrise în limbi de mult dispărute (Fortran şi Basic, parcă…), să înconjurăm Fiara şi să o lovim pe rînd ! Şi credeţi că murea imediat ? Aş… Pînă compila programul, pînă îl introducea în sistemul său nervos, pînă afla creierul de siliciu ce vrem de la el, trecea o săptămînă ! Luptam cu dinozaurii, flăcăi ! În fine, dacă eram norocoşi, ne puteam întoarce în peşteră cu vreo halcă de carne, botezată listing, din care aflam răspunsul la problemă, ceea ce ne ţinea de foame o vreme, apoi o luam de la capăt. Aşa v-am crescut pe voi, pînă s-a schimbat clima şi dinozaurii au dispărut, iar în nişa lor ecologică s-au infiltrat lighioanele astea mici şi rapide, computerele personale, mamifere cu sînge cald, cu ritm de viaţă accelerat şi predispuse la domesticire. Acum, că le aveţi în preajmă şi vă uitaţi în ochii lor blînzi, opriţi-vă un minut din vînătoare, ca să înălţaţi o rugă către Cel Deştept (Bill Gates…), în care să ne pomeniţi şi pe noi, bunicii voştri, oameni de Neanderthal, Coral şi Felix !

marți, februarie 12, 2008

Darwin şi Supremul Simian




1809 - S-a născut Charles Robert Darwin, autorul teoriei despre evoluţia speciilor de plante şi animale prin selecţie naturală (m. 19.04.1882).

Povestea e cunoscută: tînărul naturalist englez pleacă peste mări şi ţări, la bordul corabiei “Beagle”, vizitează insulele Galapagos, rămîne cu gura căscată în faţa straniilor animale de acolo şi, în loc să facă o omletă din ouă de broască ţestoasă, vorba cîntecului, cade pe gînduri şi urzeşte o teorie celebră – caracterele nou dobîndite de vieţuitoarele Domnului vor fi încercate în marele laborator al naturii, iar cele preţioase vor fi făcute cadou urmaşilor. Pe această linie a gîndirii sale, Darwin poate să afirme, mai tîrziu, că omul însuşi, floare a creaţiei, nu este, de fapt, decît o maimuţă perfecţionată, stîrnind mînia bigoţilor religioşi de tot felul, constrînşi să ducă raţionamentul mai departe: dacă omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi dacă omul se trage din maimuţă, atunci Dumnezeu este Supremul Simian ! Lăsînd la o parte criticile naive, teoria lui Darwin are, totuşi, un sîmbure de adevăr – cimpanzeii, verişorii noştri de la ţară, se deosebesc de oameni prin mai puţin de două procente din materialul lor genetic ! Ce nu explică Darwin (şi încearcă noua biologie s-o facă) este tocmai apariţia noilor caractere în cadrul unei specii. Acceptînd evoluţionismul, acceptăm de fapt intervenţia hazardului în planurile Creatorului Universal. Cam neliniştitor… E mai comod să ne întrebăm: de ce nu continuă procesul de transformare a maimuţelor în hominizi ? Numai că, la această întrebare, specialiştii au răspunsul pregătit – maimuţele actuale şi oamenii sînt două lăstare perfect dezvoltate, provenind dintr-un trunchi comun.

luni, februarie 11, 2008

Visul lui Descartes




11 februarie 1650 - A murit filosoful René Descartes (n. 31.03.1596)

La Stockholm, pe patul de moarte, Descartes visa. Şi în visul său îi apărea alt vis, cel din tinereţe, visul care îi schimbase viaţa. Se afla atunci în Germania, într-un orăşel obscur. Tînăr absolvent al colegiului iezuit din La Fleche, îl studiase pe Aristotel, ştia latină şi ceva greacă, trecuse prin operele poeţilor Romei antice, înţelesese arta oratorilor şi teologia Sfîntului Toma. După aceea, moştenind o parte a averii părinteşti, călătorise prin Europa, într-o deplină singurătate, încercînd să citească şi din cartea mare a vieţii, căci nu există două popoare la fel în credinţele şi obiceiurile lor. Iată-l ajuns într-o locuinţă de închiriat, în aspra iarnă a nordului, moţăind lîngă soba încinsă. Iată-l alunecînd în somn şi în vis. Se făcea că un vînt năpraznic îl împingea către o biserică, loc unde n-ar fi vrut să ajungă. Un tunet răzbătu din senin, apoi un personaj se coborî din ceruri, ţinînd un dicţionar într-o mînă şi o antologie de poezie în cealaltă. Descartes încercă să desluşească ce-i arăta mesagerul dar, vai, filele cărţilor erau amestecate ! Unde era poemul său favorit ? Şi ce vrea să spună fraza aceasta, pe care i-o tot indica omul din cer: „Este şi nu este, totul şi nimic...”? În vis, tînărul nostru se trezi confuz. Dacă suma cunoştiinţelor umane are valoare nulă, cît valorează fiecare element al ei? Nu cumva e nevoie de o metodă pentru a cerne adevărul de închipuire? Au urmat 30 de ani de căutare a metodei. Scrisese tratate peste tratate. Unii ziceau că ajunsese un învăţat celebru, care va fi studiat în veci. Oare aşa se va întîmpla ? Sau totul nu a fost decît un vis ? Răspunsul nu l-a aflat niciodată. Descartes trecea din vis în moarte...

duminică, februarie 10, 2008

El Libertador


10 februarie 1819 - Simon Bolivar este numit preşedinte al Venezuelei şi comandant suprem al armatei revoluţionare.

În timpul marilor sărbători populare ce înconjurau, pe străzile Parisului, încoronarea lui Napoleon I, un tînăr creol, venit din America de Sud, îşi ferea ochii, dezgustat, considerînd că asistă la înmormîntarea ideii de Republică. Numele său era Simon Bolivar. Vlăstar al unei vechi familii din Caracas, moştenitor al unei mari averi, rămas orfan de mic dar încăput pe mîinile unor tutori luminaţi, care-l crescuseră în spiritul Enciclopediştilor, acest băiat necunoscut îşi jura atunci că, într-o bună zi, o să elibereze coloniile spaniole din America, pentru a înfăptui Republica ! Incredibil, peste cîţiva ani, visul său va izbîndi, iar cinci ţări (Venezuela, Columbia, Peru, Ecuador şi Bolivia) îl vor numi El Libertador, Eliberatorul; ironie a istoriei, chiar mult-hulitul Napoleon îi favorizase acţiunea, arestîndu-l (!) în 1808 pe Regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei, acţiune ce a creat haos în coloniile de peste Ocean. Şef militar şi legiuitor, Simon Bolivar ar fi putut ajunge un George Washington al Americii Latine. N-a fost să fie. Constituţia sa, dată Boliviei în 1826, era minunată pe hîrtie, prevăzînd un Senat al latifundiarilor, o Cameră legislativă a tribunilor poporului, amîndouă cenzurate de un Areopag al înţelepţilor, chemaţi să vegheze la moralitatea legilor şi la educaţia naţiei. Numai că, în practică, acest act s-a dovedit totalmente nefuncţional. După dobîndirea independenţei, revoluţiile sud-americane s-au transformat rapid în războaie civile iar democraţia a eşuat în anarhie, Bolivar însuşi devenind impopular, cu apelul său la guvernări centralizate puternice, pentru ca să fie asasinat de fraţii întru libertate. Unde a greşit tînărul idealist ? De două sute de ani, America Latină caută răspunsul la această întrebare… Şi nu l-a găsit încă.

sâmbătă, februarie 09, 2008

Revanşa bătrînilor ingineri




9 februarie 1977. A murit S.V. Iliuşin, celebru constructor de avioane.

Aţi văzut povestea pe „Discovery” ? După 1990, cînd flota aeriană a Uniunii Sovietice era la pămînt iar din astroportul Baikonur se alesese praful, un antreprenor britanic a mirosit o afacere colosală. Ce-ar fi să poţi căra prin aer, dintr-o parte a lumii în alta, utilaje gigantice ? Cît ar plăti o companie pentru transportul aerian al unor generatoare electrice sau turbine? Sondînd piaţa, răspunsul a venit prompt – firmele şi guvernele sînt dispuse să plătească oricît pentru un astfel de serviciu. Dar ce avion e capabil de o asemenea performanţă ? Nici unul. Atunci, antreprenorul nostru şi-a adus aminte că bătrînul Iliuşin oferise guvernului de la Moscova prototipul unui monstru zburător, la care se renunţase, din motive economice. Nu cumva s-ar putea reface acel avion? Zis şi făcut. Au fost adunaţi bătrînii ingineri de aeronave, răspîndiţi care pe unde (unii – şomeri, alţii – la limita mizeriei) şi li s-a pus întrebarea. Ei s-au privit complice, şi-au suflecat mînecile şi s-au apucat de treabă. Era momentul lor de glorie. Cu calculatoarele a mers mai greu, că ei erau obişnuiţi cu riglele de calcul... Dar au pus pe picioare bătrînul avion, l-au dotat cu motoare tunătoare, l-au făcut să înghită kerosen în neştire (de altfel, avionul se alimentează în zbor) şi primele încărcături gigantice au zburat care în India, care spre Canada. Banii au început să curgă iar constructorii au ciocnit un pahar de vodcă, în memoria dascălilor lor, morţi în lagărele de muncă pentru genii. De unde se vede că şi bătrînii ingineri mai sînt buni la ceva...

vineri, februarie 08, 2008

De ce nu ne mai place Jules Verne


8 februarie 1828 - S-a născut scriitorul francez Jules Verne, creator al romanului ştiinţific de anticipaţie ("Călătorie spre centrul pămîntului", "Copiii căpitanului Grant", "Cinci săptămîni în balon") (m.24.03.1905)

Cînd ştiinţa este destul de avansată, ea nu mai poate fi deosebită de magie ! Pentru cititorul secolului al XIX-lea, invenţiile tehnologice din romanele lui Verne aveau ceva magic. Domnişoare cu crinoline şi tineri domni cu lornion îi citeau înfriguraţi cărţile, scufundîndu-se într-un ocean de plăsmuiri – avioane, elicoptere şi submarine, insule cu elice, telefoane şi dirijabile, corăbii în drum spre Pol, rachete orbitînd în jurul Lumii, fulgerul domesticit, imagini transmise la distanţă, dinozauri şi krakeni, canibali şi pigmei, piraţi şi colonişti curajoşi. Aventura în stare pură, însă o aventură moralizatoare, cam pe linia predicatorilor protestanţi, gen Bunyan, în care omul raţional înfruntă natura dezlănţuită, transformă insule sălbatice, taie drumuri, învinge ! Divertisment, se înţelege, însă unul apropiat de educaţie – Verne te învaţă geografie, istorie, chimie, fizică, botanică şi zoologie ! Situaţii arhetipale, desigur, precum coborîrea în măruntaiele pămîntului sau în adîncurile mărilor, cucerirea înălţimilor, înfrîngerea timpului, însă peste toate credinţa în ştiinţă şi tehnologie – lumea lui Verne nu-l cunoaşte pe Diavol iar Dumnezeu este o ipoteză neglijabilă. Astăzi, cînd previziunile francezului s-au împlinit, cînd ştiinţa şi tehnologia sînt la îndemîna tuturor, invenţiile sale ni se par prăfuite. De fapt s-a schimbat aerul timpului. De ce ? Poate pentru că, acum, spiritul uman, dezamăgit de ştiinţă şi relativitatea ei, caută în altă parte frisonul uimirii. Şi l-a descoperit în iraţional, în magia tradiţională, în Harry Potter... În Dumnezeu şi Diavol. Jules Verne a scris în Renaştere, noi îl citim dintr-un Nou Ev Mediu.

joi, februarie 07, 2008

Scrisoarea imaginară a lui Alfred Adler către Uniunea europeană


1870 - S-a născut Alfred Adler, psihiatru austriac al cărui sistem de psihologie individuală a introdus termenul de sentiment de inferioritate, numit mai tîrziu complex de inferioritate (m. 28.05.1937)

Domnilor funcţionari ai Comunităţii Europene,

Am aflat cu plăcere că intenţionaţi să lărgiţi Curtea Casei Dumneavoastră, primind în ea şi popoarele pînă acum victime ale experimentului comunist. Demersul acesta, nobil în esenţă, dacă reprezintă un proces de comuniune socială, nu e lipsit însă de pericole. De aceea vă scriu această scrisoare, avertizîndu-vă. Popoarele sînt precum copiii. Se nasc de multe ori cu deficienţe sau, perfect sănătoase, tot au dificultăţi în lupta cu viaţa. Sînt dominate de două sentimente întrepătrunse: primul ar fi acela al insuficienţei, al inferiorităţii în faţa lumii. Ca să scape de el, vor dezvolta o aspiraţie la putere, punîndu-se permanent în valoare, afirmîndu-şi individualitatea. Voi veţi fi ca nişte părinţi pentru aceste odrasle, încercînd să ţineţi în echilibru pulsiunile contrare. Nu le trataţi cu indiferenţă, pentru că se vor supăra şi vor deveni obraznice, agresive chiar, numai ca să vă atragă atenţia. Toate naţionalismele s-au născut aşa... Nici nu le încărcaţi spinarea cu sarcini imposibil de dus, pentru ca apoi să le batjocoriţi eşecul – se vor închide în ele şi vor căuta răzbunare. În fine, nu faceţi nici greşeala de a le sufoca din prea multă dragoste, pentru că popoarele nu sînt jucăria părinţilor lor. Încercaţi să nu le minţiţi, altfel n-or să vă mai ia în serios niciodată. Purtaţi-vă cu respect, explicaţi de ce le cereţi una sau alta, ce e interzis şi ce e permis, lăudaţi-le progresele şi sancţionaţi aberaţiile, în concluzie învăţaţi-le bucuria de a trăi. Asta, dacă şi voi sînteţi capabili de o asemenea performanţă.

Cu respect, Alfred Adler

miercuri, februarie 06, 2008

Cu sau fără monarhie?


6 februarie 1952 - Elisabeta a II a a fost proclamată Regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord

Este monarhia o formă de guvernămînt depăşită, bună doar să crească tirajul ziarelor de scandal, mereu cu ochii pe flirturile şi adulterurile de la curte ? Ţine monarhia de o lume apusă a simbolurilor şi credinţelor religioase, care nu-şi mai găsesc ecou în sufletul omului contemporan ? Cine exercită, de fapt, puterea într-o monarhie constituţională – monarhul, parlamentul sau primul ministru ? Cît costă să întreţii Casa Regală şi se justifică această cheltuială, în bugetul statului modern ? Iată numai patru întrebări la care britanicii au avut prilejul să mediteze, cu ocazia celor cincizeci de ani de domnie ai reginei Elisabeta a II-a. Răspunsurile sînt diverse. Apărătorii monarhiei vorbesc despre stabilitatea asigurată de suveran, arbitru peste partide, garant al democraţiei. Şi au întrucîtva dreptate, dacă ar fi să ne amintim numai intervenţia echilibrată şi corectoare a regelui Spaniei, în timpul puciului armatei, din anii 80. Există şi argumentul emoţional – monarhul este oglinda sentimentelor poporului său, ca un fel de agent PR al sufletului colectiv... Dar chestia n-a funcţionat în cazul morţii prinţesei Diana, adulată de englezi, dispreţuită de casa de Windsor ! În fine, adversarii monarhiei au şi ei o gamă completă de răspunsuri – modelul republican e funcţional şi asigură prosperitate celor mai multe ţări europene. Şi atunci ? Cu sau fără monarhie ? E o alegere de făcut cu inima...

marți, februarie 05, 2008

Un tolerant în lumea lichelelor


5 februarie 1953 - A murit, în temniţa de la Sighet, Iuliu Maniu, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1947, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. (n. 1873)

Iuliu Maniu a adus în politica României Mari un suflu nou, un stil neobişnuit pentru elita dîmboviţeană. Nepot al lui Simion Bărnuţiu, legendarul tribun al românilor din Transilvania, Maniu a condus Partidul Naţional în lupta parlamentară de la Budapesta, învăţînd tot ceea ce trebuie să ştie un mare om de stat, de la arta coaliţiei pînă la stratagemele amînării deciziei. Şi, mai presus decît orice, a învăţat să fie tolerant. De mirare la un om care trăise într-o ţară unde minoritatea românească nici nu era recunoscută, Maniu era ataşat ideii de drepturi ale omului şi adept al Statelor Unite ale Europei, pe linia gîndirii sociale a lui Aurel Popovici. Suprema dovadă de toleranţă a dat-o în 1928, după ce PNŢ ajunsese la conducere. Atunci, Maniu a iniţiat un proiect de lege privind pensiile funcţionarilor maghiari din Transilvania, plătindu-le acestora retroactiv drepturile, chiar dacă ei refuzaseră după Unire să servească regimul de la Bucureşti ! Liderul ţărănist considera că statul român trebuie să-şi onoreze obligaţiile moştenite – ungurii cotizaseră ani în şir la sistemul de asigurări, aveau dreptul la o bătrîneţe liniştită ! Vezi însă că respectarea cuvîntului dat şi toleranţa sînt virtuţile unei lumi civilizate ! Regele Carol al II-lea şi-a bătut joc de Maniu, nerespectînd termenii înţelegerii privind restauraţia monarhică, şi au urmat zece ani de regim autoritar. În fine, comuniştii n-au apreciat de loc onoarea cu care Iuliu Maniu şi-a respectat adversarul, pe mareşalul Antonescu, cu care a şi dat mîna, la proces. Şi au urmat cincizeci de ani de barbarie comunistă...

luni, februarie 04, 2008

Cultul eroilor



4 februarie 1881 - A murit scoţianul Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof (n. 4.12.1795)

În perioada interbelică, traducerile în româneşte ale scrierilor lui Carlyle au fost bine primite de cititori, trăgîndu-se tiraje apreciabile. Aşa că nu e de mirare să mai găsiţi şi astăzi în anticariate, relativ cu uşurinţă, cartea sa în două volume despre revoluţia franceză sau, mai ales, studiul intitulat “Eroii. Rolul lor în istorie”. Despre ultimul tom merită să spunem cîteva cuvinte. Critic nemilos al discriminărilor sociale şi observator încruntat al democraţiei, Carlyle credea, la fel ca alţi gînditori victorieni, că prezentul este o epocă mediocră, în timp ce Vîrsta de Aur a omenirii a rămas, undeva, în urmă. De aceea aplecarea sa spre mitologie, transformată într-un adevărat cult al eroilor, al oamenilor excepţionali, care schimbă istoria, de aceea atenţia acordată revoluţiei franceze şi actorilor ei, de la Marat la Robespierre. Cititorul îi va da de multe ori dreptate, înclinîndu-se în faţa argumentelor logice, dar şi sedus de stilul înflăcărat al scriitorului. Iar dacă onor cititorul mai e şi român pe deasupra, hrănit la ţîţa lupoaicei, nutrit cu poveşti despre domnitori şi voivozi care mai de care, efectul lui Carlyle devine garantat ! Aşa că mă întreb de ce, pe vremea comuniştilor, “Eroii” nu s-a retipărit. Ei, de ce ? Atunci se manifesta un singur “erou”, cum să-i faci concurenţă ?

duminică, februarie 03, 2008

Take Ionescu, un profet


3 februarie 1908 - Se constituie Partidul Conservator Democrat, sub conducerea lui
Take Ionescu.

În cripta de la Mănăstirea Sinaia, bustul lui Take Ionescu parcă doarme, vegheat de Sf. Mare Mucenic Dimitrie. În spatele statuii, pe perete, a fost gravat un text mesianic: „Dacă n-aş simţi că sînt român şi că îndeplinesc o misiune...”. Este ceea ce l-a caracterizat poate cel mai bine pe şeful partidului conservator. Născut în 1858, absolvent al liceului Sfîntu Sava din Bucureşti, doctor în drept, la Paris, deputat de Ilfov, de mai multe ori ministru în guvernele conservatoare, Take Ionescu a fost descris de contemporani drept fermecător, inteligent şi cu talent oratoric ieşit din comun. Şi, în ciuda părerilor lui Argetoianu, care nu ezită să-l zugrăvească în acidele sale memorii ca pe o păpuşă în mîinile lui Ionel Brătianu, Take Ionescu a avut coloană vertebrală şi cap politic. O dovedeşte poziţia sa fermă în chestiunea intrării României în război, alături de Antantă. De ce ? O spune chiar el: „Acesta e un război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Pînă şi Japonia va intra. Va fi vai de omenire. Dar de un lucru sînt sigur: că aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii mei România Mare.Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea tronuri prăbuşindu-se, vom vedea născîndu-se atotputernicia Americii, vom vedea omenirea făcînd un mare pas spre stînga, spre socialismul revoluţionar...”. Profeţii îndeplinite.

sâmbătă, februarie 02, 2008

Matricea elementelor


2 februarie 1907 – A murit chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev, cel care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput tabelul periodic al elementelor chimice.

Ni-l amintim cu toţii de la liceu – întins între două scîndurele, sistemul periodic al elementelor se umfla ca o pînză de corabie, iar noi, fie că ne plăcea sau nu chimia, eram răpiţi în largul mării cu tot cu bănci şi cu clasă, cu tot cu tablă şi cu profesor. O mare a raţiunii, fără îndoială, un ocean al clasificărilor, pe care-l ştia pe de rost acest chimist rus, cel mai mic dintre 17 fraţi, născuţi într-o familie din Siberia. Mendeleev a repetat în chimie efortul unui Linee, clasificatorul genial al ştiinţelor biologice. Să observi că proprietăţile unor elemente chimice revin periodic, funcţie de masa atomică, să înţelegi cum se formează elementele, de la simplu la complex, în fine, să ai curajul de a prevedea că locurile libere din tablou vor fi umplute cu elemente încă nedescoperit – iată ce înseamnă geniu ştiinţific. Universul încăpea în linii şi coloane, ca într-o matrice. Chimia căpăta statut de ştiinţă exactă.

vineri, februarie 01, 2008

Moartea patriotismului

1 februarie 1944 – S-a născut istoricul român Lucian Boia, autor al mai multor studii privind imaginarul românilor (Miturile comunismului românesc, Istorie şi mit în istoriografia română etc.) şi director al Centrului de Istorie a Imaginarului.

Românii au prins gustul demitizării istoriei naţionale. Ţine de băşcălia din fibra acestui popor? Nu ştiu... Oricum, toată lumea rîde cu subînţeles dacă vine vorba că ne tragem din Decebal şi Traian ("popor de gay, dragă..."). Sau îi zice lui Ştefan - Fane Babanu'... Sau ... Am auzit că, în şcolile ungureşti, încă se vorbeşte despre patriotism. La noi... Sigur, Boia nu are nici o vină pentru moartea patriotismului.