vineri, ianuarie 28, 2011

Şapte măsuri pentru salvarea trecutului

Istoricul Neagu Djuvara a fost întrebat odată de un străin de ce nu există în Bucureşti nici un monument civil mai vechi de 150 de ani, în condiţiile în care oraşul este atestat documentar încă din secolul al XV-lea. Încurcat, savantul a găsit trei explicaţii. Prima ţinea de amplasarea capitalei. În Cîmpia Munteană, pînă a venit calea ferată, deci după 1870, nu se găsea piatră. În consecinţă, oraşul era clădit din cărămidă, un material mult mai friabil decît piatra, ceea ce a dus la distrugerea vechilor biserici şi palate. A doua explicaţie o reprezintă seismicitatea zonei – Bucureştiul stă pe o linie de cutremure foarte mari, în medie două pe veac, care strică multe clădiri. În fine, ar mai exista un motiv, poate mai puternic decît celelalte, chiar dacă este de natură psihologică – românul dărîmă întotdeauna ceea ce a clădit taică-său sau bunicu-său. Din păcate, ceea ce se întîmplă cu oraşele României post-comuniste arată că Neagu Djuvara a avut dreptate. Observăm cum puţinele clădiri de patrimoniu, scăpate de sub lama buldozerelor lui Ceauşescu, sînt fie lăsate în paragină, fie incendiate, fie sufocate. Ce s-ar mai putea face pentru a salva trecutul? Aflăm cîteva sugestii într-o lucrare apărută recent la Editura „Curtea Veche”, cu titlul „Bucureştiul european”, sub semnătura lui Bogdan Andrei Fezi.

Autorul este doctor în arhitectură şi a coordonat recent un proiect de cercetare intitulat „Bucureşti – Micul Paris. Modelul francez şi european. Trecut şi perspective în arhitectură şi urbanism”, derulat în cadrul Universităţii „Ion Mincu”. A rezultat un album elegant, cuprinzînd istoria dezvoltării capitalei noastre, de la operaţiunile urbane brâncoveneşti pînă la ruptura din perioada comunistă, subliniind influenţa arhitectonică franceză din prima jumătate a secolului al XX-lea. Bogat ilustrat cu gravuri şi fotografii de epocă, „Bucureştiul european” trezeşte bucuria oricărui iubitor al istoriei. Dar volumul este mai mult decît un album calofil. Miezul cercetării se găseşte în capitolul „Bucureştiul rănit. Şapte condiţii europene pentru salvarea capitalei astăzi”. După umila mea părere, aceste concluzii ar trebui studiate de toţi cei care, într-un fel sau altul, decid cum se dezvoltă oraşele noastre, fie că sînt arhitecţi, oameni din administraţie sau cultură. De ce? Pentru că sînt clare, raţionale şi de viitor. Iată-le!

1. Interzicerea derogărilor de la Planul Urbanistic General (PUG). În urmă cu un secol, legea era una pentru toţi, primarul C.F. Robescu (1902) împotrivindu-se derogărilor de la regulamentul de urbanism, cu vorbele: „Dacă s-ar admite cererea astăzi, pentru ce s-ar refuza mîine altuia? Unde vom ajunge cu acest sistem? Continuînd cu el, nu vom avea niciodată strade drepte!”. Astăzi, Bucureştiul (şi alte oraşe) are un PUG elaborat, în care densitatea de locuire şi regimul de înălţime sînt clar plafonate, însă realitatea arată că acestea sînt deseori modificate de administraţie, prin Planuri Urbanistice Zonale (PUZ). PUZ-urile sînt iniţiate de persoane interesate, conform Legii Urbanismului, ceea ce dă naştere la situaţii precum aceea a „Catedral Plazza”. Lăcomia investitorilor naşte monştri, iar monumentele sînt strivite de blocuri de metal şi sticlă, ridicate în zonele de protecţie. Clar, se impune modificarea legislaţiei, în sensul ca PUZ-urile să fie iniţiate numai de stat, de o colectivitate teritorială sau de o instituţie publică, nu de particulari. De asemenea, se impune ca regulamentele prevăzute de PUG să nu poată face obiectul nici unei derogări.

2. Dreptul de consultare publică a cetăţenilor, abolit în timpul regimului comunist, trebuie respectat de orice administraţie, care are obligaţia de a face transparentă procedura de autorizare a construcţiilor, astfel încît cei interesaţi să poată să se opună în justiţie.

3. Atribuirea proiectelor prin concursuri de arhitectură şi urbanism ar creşte calitatea locuirii. În practică, acum se organizează licitaţii, cîştigate după criteriul unic al preţului cel mai mic, chiar dacă proiectul este de o calitate slabă. În plus, proiectele ieftine cresc preţul de construire. Pentru a realiza o arhitectură de calitate şi economică trebuie modificată Legea achiziţiilor publice, astfel încît administraţia să fie obligată să organizeze concursuri.

4. Întărirea sistemului de control, exercitat de Direcţiile de Cultură din teritoriu, prin majorarea amenizilor actuale, coroborată cu introducerea unui sistem de sancţiuni proporţional cu gravitatea faptei, mergînd pînă la pedeapsa cu închisoarea, în caz de recidivă.

5. Protecţia monumentelor istorice. Deşi Legea 422/2001 obligă proprietarii să asigure paza monumentelor istorice şi să ia măsuri pentru apărarea împotriva incendiilor, nu-i sancţionează şi pe aceia care îşi lasă deliberat construcţiile să se degradeze prin intemperii sau foc! În anumite cazuri, mai grav, chiar administraţia publică lasă monumentele istorice să se degradeze. Se impune introducerea în lege a compensaţiilor financiare pentru cei ce-şi repară monumentele istorice, măcar prin deducere fiscală, precum şi exproprierea pentru cauză de utilitate publică, acolo unde sînt clădiri în pericol. În plus, administraţia publică ar trebui să dispună de fonduri pentru exercitarea dreptului de preemţiune, acolo unde clădiri de patrimoniu sînt vîndute. Ca să nu mai vorbim de necesitatea creşterii numărului de consilieri din Direcţiile de specialitate ale statului.

6. Protejarea şi creşterea suprafeţei de spaţii verzi. În 1937, orice parc, creat în Bucureşti, nu mai putea fi desfiinţat sau micşorat. În virtutea acestei tradiţii, dar şi conform legislaţiei europene, se impune introducerea unei legi care să protejeze şi să extindă spaţiile verzi din România, pentru sănătatea locuitorilor săi.

7. În fine, plafonarea densităţii construcţiilor în zona centrală şi soluţionarea traficului, într-un Master Plan coerent. Acest document ar trebui să conţină metode diverse, de la lărgirea şi crearea de noi artere pînă la sistemul sincronizat de semafoare. În plus, consiliile municipale ar trebui să interzică PUZ-urile care cresc densitatea urbană prevăzută de PUG.

Sînt şapte măsuri pentru salvarea patrimoniului, pentru conservarea trecutului, în fond, care ar trebui să intereseze pe toată lumea.

marți, ianuarie 25, 2011

Pledoarie pentru romanul istoric

Sînt febril – tocmai am primit un pachet cu cărţi, comandat pe internet. Îl desfac cu mîini tremurînde. Înăuntru găsesc cele trei volume ale scriitoarei constănţene Gabriela Vlad – ciclul „Drăculeştilor”. Romane istorice, tratînd seculara rivalitate dintre cele două mari familii valahe, Dăneştii şi Drăculeştii, foarte bine documentate. Dar şi scrise cu talent. Le răsfoiesc, nesăţios, citesc ici un paragraf, dincolo – o pagină. Apoi îmi iau seama – sînt peste 1800 de pagini, scrise mărunt! Cînd Dumnezeu o să reuşesc să le parcurg? Şi ce m-o fi apucat să mă cufund aşa în ficţiune?

De cîtăva vreme, gusturile de lectură mi s-au schimbat din nou. E ca o criză, care se declanşează la trecerea dintr-o vîrstă în alta, de la o preocupare la alta. În liceu puteam scrie o istorie a science-fictionului. În studenţie mă pasionau romanele sud-americane. Eram în Fan Clubul Sabato, Borges, Llosa. Cînd făceam jurnalism, citeam consecvent politologie şi sociologie. Cînd predam jurnalism, Baudrillard şi McLuhan scria pe mine... Acum, că învîrt ceva marafeturi culturale, m-am îndrăgostit de trecut. Aş citi numai memorii, documente şi istorii! Parcă nici nu mă mai interesează viitorul. Privesc înapoi, ca să înţeleg mai bine ce-am fost, ce am ajuns. Criza vîrstei de mijloc? Desigur. Dar şi o reacţie de apărare în faţa unei lumi româneşti care nu mai dă doi bani pe istorie. O lume populată de „oameni recenţi”, vorba lui Patapievici, care parcă s-au născut ieri şi, în consecinţă, se poartă ca nişte idioţi – sclavi ai consumismului, incapabili de îndoieli şi reflecţie, acaparînd spaţiul public cu dizgraţiosul lor elan vital, cu voinţa lor de putere şi de distracţie. Decît să socializez cu ei, real sau pe Facebook, mai bine mă retrag în chilia mea, cu „Drăculeştii” Gabrielei Vlad, cale de 1800 de pagini.

Acuma, ştiu că sînt oleacă mizantrop. Ce-aş vrea eu, toată lumea să-l venereze pe Heidegger şi s-o ignore pe Lady Gaga? Mofturi, monşer. Să nu uităm că o naţie se sprijină pe chelnerii ei, nu pe filosofi, cum bine a remarcat preşedintele Băsescu. Un pic de beţie nu are cum să strice. Luciditatea în exces e vecină cu nevroza. Chestia e că, la noi, cheful ţine de vreo douăzeci de ani. S-a ridicat mira în decembrie 89 şi, de atunci, băutura curge gîrlă. Printre sticle şi clondire, celebrăm libertatea, care cum poate. Drojdierii mai bătrîni au căzut deja sub mese, direct în mormînt, iar o nouă generaţie s-a născut brusc, cam cum sar dopurile sticlelor de şampanie, şi-şi cere dreptul la pahar. Mai mult, n-a învăţat nimic de la „şcoala veche” – pune Cola în vin, că aşa e trendy, şi nici nu mai recunoaşte podgoriile. Patriotismul i se pare o vorbă în vînt – bea orice, mînată de la spate de noii şefi de sală, cu studii de advertising făcute în străinătate.

Să ne trezim, în ciuda mahmurelii, şi să privim în jur. În ce ţară am ajuns să trăim? Într-una fără trecut, fără istorie, fără valori? Globalizarea, da, ca fenomen cultural, şterge identităţile, prin promovarea unor produse made in Hollywood. Tindem să urmărim aceleaşi programe TV, să ne îmbrăcăm la fel, să ne conformăm codurilor corectitudinii politice, să avem acelaşi ideal de viaţă, structurat în jurul consumului. Ne-a devenit indiferent locul naşterii, altădată un pilon al fiinţei, acum – un simplu accident biografic. „Ubi bene, ibi patria”, sloganul hedonist al lui Cicero, a înlocuit orice ideologie. De aici încolo, noi drumuri se deschid, cu consecinţe altădată de negîndit. Lumea dă să se împartă în elite nomade, suprastatale, cu identităţi funcţionale („Eu sînt manager de proiect la Google, tu?”) şi populaţii sedentare, hipnotizate, închise între patru pereţi, pe care şi-i plătesc, cu rate la bancă.

Există alternativă? Există. Dar trece printr-un fel de asceză. Prin limitarea dorinţelor şi a ambiţiilor. Prin nevoinţă, cum ziceau părinţii Bisericii, prin renunţarea la rodul faptei, cum considerau budhiştii. Prin tragerea sevei din pamîntul în care te-ai născut, prin înţelegerea jocului Istoriei, a luptelor asimetrice, a rezistenţei. Prin cultivarea diferenţelor între popoare. Nu zic să ne întoarcem la traiul dacilor liberi, să punem pe masă numai brînză şi ceapă. Dar putem să ne bizuim pe ceea ce sîntem, putem să dezvoltăm o artă a vieţii. Sub semnul unei slujiri mai înalte. Sub semnul lui Zalmoxis, cum scriam altundeva, sub semnul mitului fundamental al Regelui Taumaturg. Dacă avem copii, putem să le dăm iubire. Dacă avem amici, să le oferim prietenie. Dacă avem clienţi, să le acordăm atenţie şi onestitate. Dacă sîntem creştini, să ne iubim aproapele. Dacă săpăm în trecut, să împărţim cu ceilalţi comorile găsite. Dacă trăim din rodul gîndului, să fie rod curat. Hai că am dat-o pe predică! Dar dumneavoastră înţelegeţi. Aţi citit şi citiţi încă romane istorice...
 
P.S. Acest articol va apărea în numărul 6 al săptămînalului argeşean "Opinii libere"

vineri, ianuarie 14, 2011

De ce nu merg românii la psihanalist

De cîteva săptămîni încoace, HBO România difuzează un serial foarte interesant – se numeşte „În derivă” şi înfăţişează şedinţele de terapie ale unui psihanalist român! Cinci zile pe săptămînă, omul tratează diverşi pacienţi (o gimnastă îndrăgostită de severul său antrenor, un militar cu nişte civili pe conştiinţă etc), iar în a şasea nu se odihneşte ci se oferă el însuşi analizei unei colege, bun prilej pentru spectator să înţeleagă ceva din conceptele doctorului Freud. În faţa unei astfel de provocări intelectuale, mărturisesc că am rămas cu gura căscată, ca olteanul care a văzut prima oară o girafă. Şi, tot ca el, am exclamat, în ciuda evidenţei: Aşa ceva nu există! Oricît de bine ar fi intrat în rol Marcel Iureş, oricît de talentaţi ar fi tinerii actori care-l secondează, asta e o poveste imposibilă în România. Hai să vedem de ce.


La prima vedere, psihanaliza pare o afacere tipic evreiască. Patriarhul ei, bunul doktor Freud, s-a născut la Freiberg, în Moravia, în 1856, într-o familie de evrei aşkenazi, iar multe dintre conceptele disciplinei, scandaloase după standardele vremii, par desprinse din Vechiul Testament. Mă gîndesc mai ales la relaţia copilului cu tatăl, marcată de complexul lui Oedip, un amestec de iubire şi ură. Autoritar şi vindicativ, Tatăl stabileşte norme de comportament şi pedepseşte orice deviere de la acestea, cam ca Dumnezeu Tatăl, în relaţia sa cu Poporul Ales. Prin refularea dorinţelor interzise în inconştient, sursă a nevrozelor, se nasc actele ratate şi, mai ales, visele tulburătoare, stranii, cîteodată premonitorii, amintind pregnant de viziunile Profeţilor lui Israel. În fine, pînă şi interpretările freudiene asupra comicului şi umorului au ceva din stilul lui Jerry Seinfeld. Numai că unul dintre discipolii celebri ai lui Freud, şi anume Carl Gustav Jung, a fost creştin şi elveţian. Despre francezul Jacques Lacan ce să mai vorbim – şi-a făcut educaţia la iezuiţi. În plus, şi asta mi se pare hotărîtor, tehnicile de terapie psihanalitică dau rezultate şi în cazul ne-evreilor, ceea ce înseamnă că sînt general umane! Astăzi, psihanaliza se bucură de recunoaştere în tot Vestul - Statele Unite ale Americii şi Europa.

Ei, dar în ţinuturile mioritice altfel stau lucrurile! Chiar dacă ideile psihanalizei au pătruns în România relativ devreme, iar gînditori precum Lucian Blaga sau practicieni precum dr. Corneliu Vlad s-au arătat pasionaţi de domeniu, interesul marii majorităţi a medicilor din interbelic a fost foarte slab. Apoi, în timpul regimului comunist, psihanaliza a trecut la index – nici nu se putea altfel, într-o lume pudibondă şi tiranică, negînd omului dreptul la plăcere, castrîndu-l ideologic, punînd funcţia sexuală numai în slujba creşterii demografice. Se impunea ca omul nou să n-aibă complexe, îndoieli şi nici nevroze. Autoritatea nu se comenta, altfel regimul s-ar fi prăbuşit urgent, din lipsă de legitimitate. În anii ’70, nimeni nu practica psihanaliza în România, în anii ’80, pot fi menţionate doar două nume – Eugen Papadima şi Ion Vianu. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, o culegere din scrierile lui Freud circula în samizdat (aşa am citit-o şi eu), însă impactul ei se simţea doar în mediile intelectuale. În fine, după Revoluţie, deşi psihanaliza a fost instituţionalizată, mai ales prin eforturile figurii luminoase a lui Vasile Dem. Zamfirescu, coagulîndu-se organizatoric, clinic, universitar şi editorial (Editura “Trei”), impactul ei asupra opiniei publice, urmînd "tradiţia" interbelică, s-a dovedit modest, receptarea culturală fiind superioară celei de ordin tehnic, iar rezistenţele şi orgoliile liderilor săi împiedicînd o dinamică mai accentuată a sensibilizării imaginarului colectiv în faţa programului şi valorilor analizei. De ce oare? De aici înainte, daţi-mi voie să fiu subiectiv.

Probabil că e ceva în inconştientul acestui popor, o rezistenţă care ne face imuni la psihanaliză. S-ar zice că sîntem mai “primitivi”, adică mai apropiaţi de valorile unei civilizaţii tradiţionale, stînd sub semnul totemului şi al tabu-ului. Dacă acceptăm ideea că veşnicia noastră s-a născut la sat, înseamnă că lumea românească era una mică, în care fiecare îşi cunoştea rolul şi ţinea bine de mască. Orice încălcare a moralei tradiţionale era sancţionată de comunitate, iar principiul plăcerii ceda în faţa principiului realităţii. În basmele lui Creangă, omul leneş (adică omul contemplativ, ieşit din ritmurile naturii şi ale muncii) era condamnat la moarte. În snoave, preotul lacom şi curvar era făcut de ruşine. Dar firea îşi lua revanşa, în ciuda oricăror interdicţii. La sat, sexualitatea juca rolul unui adevărat rit iniţiatic, cam ca în antichitate, numai că preotesele Afroditei îşi schimbaseră adresa – de la templu la şatră. Văduva tînără devenea obiectul fantasmatic al tuturor feciorilor, ca şi morăriţa sau crîşmăriţa (deh, profesii liberale!). Boierii aveau ţiitoare dintre slujnice, iar copiii păcatului creşteau de-a valma, la curte. Probabil că şi în familiile aparent normale se călca pe-alături, adică se practicau perversiuni sexuale (atestate de gama variată de înjurături româneşti, unică în Europa), mai ales cu scop contraceptiv. Una peste alta, pare că, pe cît de strictă era morala comună, pe atît de permisivă era practica. Iar mijloacele de penitenţă nu lipseau – practica spovedaniei şi canoanele blînde ale preoţilor au contribuit, poate, la lipsa oricăror complexe de vinovăţie, caracteristică românească transmisă generaţie după generaţie şi atestată pînă şi de observatorii străini – ce vreţi, aici sîntem la porţile Orientului, unde totul este luat în uşor!

Dar orăşenii? Astăzi, românii urbanizaţi, racordaţi la imaginarul globalizat, mi se par mai degrabă egocentrici şi hedonişti, orientaţi spre consum şi carieră. Noţiunea de păcat le este străină, de aici o rată scăzută a victimizării. În definitiv, ei au crescut într-o societate ieşită din comunism, care nu şi-a pedepsit vinovaţii (cine a mai fost împuşcat, în afară de Ceauşeşti?). Pentru aceste generaţii, morala contează mult mai puţin decît eşecul material. Frustrări? Da, de astea avem parte din plin. Întregul mecanism economic este legat, astăzi, de naşterea dorinţelor inutile. La coada Europei ca nivel de trai, românii sînt un popor de frustraţi, de oameni ai resentimentului, care nu se mai mulţumesc cu ce au ci se compară, zi de zi, cu alţii. Cînd dorinţele nu pot fi satisfăcute, se caută supape, altele decît terapia psihanalitică – de aici, întreaga isterie mediatică, de aici voluptatea înjurăturii din spaţiul public, contestarea autorităţii, folosirea „ţapilor ispăşitori” şi alunecarea în „paradisurile artificiale”. Nu e aşa? Gîndiţi-vă la agresivitatea talk-show-urilor noastre, adevărate execuţii publice ale guvernanţilor (nu că unii n-ar merita asta!). Amintiţi-vă de disputele din trafic, de vorbele groase din pieţe, de ridicarea fustelor în cap, pentru a-i arăta celuilalt „respectul” cuvenit. Nu-i uitaţi pe inocenţii abuzaţi, bătuţi, omorîţi, scoşi „la produs” – fie că e vorba despre animale, copii, femei, bătrîni. Priviţi în jur la drogaţii, alcoolicii, solipsiştii jocurilor pe calculator, workoholicii din companii. În faţa acestui spectacol al ororilor româneşti, psihanaliza, tehnică civilizată a discuţiei pe divan, este la fel de eficientă ca şi frecţia cu carmol la un picior de lemn #

P.S. Acest articol va apărea în numărul 5 al săptămînalului argeşean "Opinii libere"

miercuri, ianuarie 12, 2011

Prana, cipuri şi ultimul Papă

Un colectiv de 41 de specialişti din mai multe domenii ale ştiintei şi tehnologiei, precum şi experţi cu capacităţi cognitive şi paranormale dezvoltate, au elaborat un set de predicţii ştiintifice pentru anul 2011. Aceştia au dorit să specifice că nu este vorba despre predicţii de tip Nostradamus ori Vanga, ci unele care se bazează pe calcule probabilistice complexe. O mare parte dintre autori sunt profesori universitari la institute cu renume în domeniul cercetării, dupa cum anunţă "USA Today". Iată aceste predicţii:

- Se va păstra un trend crescător al cutremurelor de pamînt, o stare începută în 2010. Seismele vor fi mai dese şi de magnitudini din ce in ce mai mari, cu un maxim în 2012. Situaţia se datorează unor alinieri de astre cereşti care măresc forţa de atracţie gravitaţională a complexului Lună - Soare.

- Erupţiile vulcanice vor fi de o intensitate crescută, cu o probabilitate destul de mare a unor mega-erupţii in Islanda şi în Thailanda. Este foarte posibil ca să explodeze, la propriu, "Centura de Foc" a Pacificului.

- Calota glaciară Artică şi Antarctică se va topi într-un ritm accelerat, ceea ce va conduce la creşterea cu aproape un metru a oceanului planetar, cu probabilitatea ca în 2012 această cotă să depăşească 3-4 metri. Ceea ce va face ca multe din plajele lumii să fie inundate. Dacă n-aţi văzut pînă acum Veneţia, faceţi-o! E, poate, ultimul tren.

- Se va înregistra o scădere, în continuare, a vitezei de rotaţie a masei centrale terestre, în tendinţa de egalizare a vitezelor de rotaţie de la suprafaţa scoarţei cu cea de la exteriorul miezului magnetic terestru.

- Din motivul amintit anterior vor apărea numeroase disfuncţionalităţi ale cîmpului electromagnetic şi o tentinţă accentuată de inversare a polilor magnetici tereştri. De asemenea, vor exista numeroase zone în emisfera sudică în care se va înregistra o polaritate pozitivă în loc de negativă, asemănătoare emisferei boreale.

- Frecvenţa de rezonanţă Schumann va fi în creştere, iar în 2011, spre finele anului, se va înregistra o accelerare cu încă 10-15 %, ceea ce va face să pară că ziua are 12 ore, în loc de 16 perceptibile (cum este acum), în loc de 24 de ore - fapt care s-a modificat începînd cu 1986, iar din 1998 - din ce în ce mai accelerat. Este motivul pentru care multora li se pare că timpul trece mult mai repede şi că în intervalul 1990-1998 anii au trecut cu mult mai greu decît acum. Ca atare, în 2011, ni se va părea că timpul trece de două ori mai repede ca in 1986, de pildă, un an de atunci - ca percepţie - va fi egal cu doi ani în 2011, la 25 de ani de la înregistrarea fenomenului.

- Activitatea solară va creşte foarte mult, fiind ultimul an de maximum, ceea ce va înteţi furtunile solare, exploziile, dar şi activitatea celebrelor "pete". Cîmpul electromagnetic terestru va fi agresat în continuare, iar prin "fisurile" ce se înregistrează mai ales în emisfera sudică vor exista scurgeri către suprafaţa planetei. Pe lîngă penele de curent frecvente, omenirea va înregistra o "dezorientare" manifestată accentuat prin dureri de cap, dezechilibre gravitaţionale marcate prin ameţeli acute, greţuri. Animalele vor înregistra anomalii în traseele de migraţie.

- În emisfera sudică se va constata că s-a mărit "gaura" din Centura Van Allen, cea care protejează pămîntul de radiaţiile cosmice. Va fi îngrijorător faptul că se va constata că pe o suprafaţă din ce în ce mai mare, radiaţiile cosmice pătrund către oceanul planetar, ceea ce va duce la o creştere a temperaturii dar şi la depopularea largă a acestor zone (peşti morţi, decese înregistrate subit la bordul navelor etc.)

- O mare parte din oameni vor începe, din cauza schimbărilor gravitaţionale, de poli, de radiaţii cosmice, dar şi electromagnetice, să evolueze pe plan "paranormal" Din ce în ce mai mulţi îşi vor descoperi capacităţi extrasenzoriale, psihocinetice, puternic magnetice etc. Aceste cazuri vor fi foarte des prezentate de mass-media, încît vor ajunge "la ordinea zilei". Va creşte procentul de vindecători pe bază de bioenergii, iar la finele lui 2011 se va lua în considerare aceasta formă de medicină alternativa (neconvenţională) şi se va propune un plan pentru cercetarea temeinică a acestor fenomene, în aşa fel încît spitalele să aibă pe lîngă medicii tradiţionali şi personal calificat în energii bio, în medicină naturistă etc. În 2012 se va propune ca la facultăţile de medicină să se studieze aceste materii, iar absolventii sa fie triaţi pe baza abilităţilor parapsihologice. Cei care nu vor avea aceste capacităţi se vor ocupa mai departe de "mecanica" medicinei tradiţionale (chirurgii, , transplanturi, celule stem etc.).

- Pe plan medical vom asista la descoperiri excepţionale, ca niciodată pînă acum, leacul împotriva unor forme de cancer va face ca această maladie să nu mai fie privită ca una mortală decît într-o mai mică proporţie, chiar şi-n fazele terminale. Vor fi descoperite diverse medicamente, în special pe bază de plante, care vor face vindecări miraculoase. De asemenea, vor fi evoluţii substanţiale în domeniul diagnosticului. Vor exista scanere mobile şi aparate de analiză individuale.

- Va fi descoperita o substanta foarte fină, eterică, formată din aşa zise "micro-celule" (de mii de ori mai fine decît celulele obişnuite, invizibile cu aparate convenţionale gen microscop, dar vizibile în spectre de frecvenţe) care "leagă" celulele obişnuite între ele, tot ceea ce este viu. Se va descoperi că este "legată" în organisme şi "liberă" în ceea ce înconjoară organismele, inclusiv în aer. Aceste microcelule energetice vor fi ceea ce hinduşii numeau prana, iar energia "legată" î organism va fi asemănătoare "corpului eteric". De aici, o întreagă revoluţie în medicină.

- În cercetare se va descoperi o genă responsabilă cu procesul de încetinire a îmbătrînirii, controlabilă din punct de vedere medicamentos, care va face ca durata medie de viaţă a oamenilor să crească în scurt timp la 100 de ani sau chiar peste (cu toate consecinţele sociale, economice şi politice care decurg de aici).

- Din punct de vedere al particulelor, în 2011 va fi descoperit bosonul Higgs, se va afla că există o multitudine de universuri paralele, că viaţa nu este decît o proiecţie şi o tranziţie tridimensională, într-o unitate formată din 11 dimensiuni (10 + timpul), dintre care 3 + T sînt cele terestre, ale universului perceput. Faptul că se va afla că există viaţă dupa moarte, conform unor oameni de ştiinţă, va creşte rata sinuciderilor, în schimb va opri declanşarea unor conflicte armate majore.

- Cei ce conduc lumea vor lucra din 2011 la vedere către un guvern mondial, către o unitate bancară unică, electronică, înregistrabilă şi manipulabilă prin cipuri aflate la purtător.

- Se vor dezvolta domenii de activitate în care persoanele vor munci de acasă. Mediul online va fi unul din ele, cel mai dezvoltat. Spre sfîrşitul lui 2011 se va constata că nu este suficient ca Internetul să fie aşa cum îl ştim, ci va fi doar o parte dintr-un alt sistem, alt ansamblu.  Google va continua să fie colosul mondial în domeniu, adepţii teoriei conspiraţiei vor dezvălui ca acest gigant a fost dezvoltat de forţe oculte pentru a stăpîni Internetul, pentru a supraveghea omenirea, că se va ocupa de sănătatea populaţiei prin programul supradezvoltat Google Body, Google TV va domina piaţa de informaţie media etc. Practic Google îşi va dezvolta cîte un sector din care va coordona viaţa "celulară" a fiecărui individ în parte.

- În 2011 se va propune primul plan de salvare a omenirii si se va ajunge la concluzia că banii "fizici" nu mai pot face faţă. Ei vor fi înlocuiţi, începînd cu 2012, cu B.U. (Bank Unit), care va fi o moneda unică electronică universală (hmmm...).
- Nu va începe nici un război mondial în 2011, ci se vor concentra energiile statelor puternice pentru împărţirea zonelor de influenţă ale planetei, existînd numeroase ameninţări, dar neconcretizate. Obama îşi va pierde din popularitate. Africa va fi ţinta reglărilor de forţe între China şi SUA, mai mult decît zona arabă, Coreea sau aşa numitul conflict Israel - Iran.
- Va fi anunţată descoperirea unei noi arme, foarte puternice, de natură psihologică, capabilă să controleze  fiecare individ de la distanţă (hmmmmmmm...).
- Populaţia va ajunge la 7 miliarde de indivizi şi pentru prima dată se va spune public despre necesitatea opririi acestei rate de înmulţire şi de existenţă a unui program de scădere treptată a populaţiei.

- Din punct de vedere religios, Biserica Catolică va fi în continuare în dificultate, prin discreditarea ei continuă făcută de cei ce doresc o singură religie New Age. Vor apărea scandaluri legate de preoţi corupţi, de legături cu grupări mafiote, de homosexualitate, de pedofilie. Forţele implicate vor conduce în aşa fel ostilităţile anti-religioase încît să pară că se va împlini profeţia lui Malachia şi că Benedict este ultimul Papă,  inainte de "marea unificare" religioasa. Vor apărea numeroase zvonuri ce-l vor plasa ba pe Obama, ba pe Putin ca fiind Anticristul, dar nu pe Ahmadinejad sau pe Mubarak. Omenirea va fi condusă de către forţe oculte să creadă că se îndreaptă spre un inevitabil Armaghedon, dar fără Mesia, pentru ca să poată să apară un "salvator universal", cel care va pune în aplicare planul unic de salvare planetară, dar la care se vor opune musulmanii, hinduşii şi budiştii (hm, hm, hm)

- Va începe să fie conceput un program avansat pentru energii neconvenţionale, pentru dezvoltarea celor solare, eoliene, pentru apariţia mijloacelor de transport bazate pe forme de combustibili alţii decît cei fosili. De asemenea, înmagazinarea energiilor de orice fel va cunoaşte un puternic avînt.

- Se va descoperi că energia poate fi manipulată cu ajutorul gîndului şi că microcurenţii din creierul uman pot acţiona ca nişte "trepte de viteză" ce pot multiplica energii foarte puternice.

vineri, ianuarie 07, 2011

Acest roman numit Istorie

La sfîrşitul anului trecut, scriitorul Umberto Eco a publicat în Italia un roman incitant, care a făcut vîlvă, atît în mediile politice, cît şi în cele religioase. Cartea, tradusă recent şi la noi, se numeşte „Cimitirul din Praga” şi este povestea lui Simone Simonini, un falsificator în slujba serviciilor secrete din „La Belle Epoque”. Mizantrop, spion dublu şi asasin, omul este amestecat în cele mai tulburi evenimente ale timpului, începînd cu insurecţia lui Garibaldi şi terminînd cu Afacerea Drayfus, prin care trece ca o umbră, purtat de obsesiile sale antisemite, pe care le transformă în „documente”, care vor marca istoria. Dar să o luăm încetişor.

Cartea îmbracă haina unui jurnal intim, pe care Simonini îl ţine, la recomandarea doctorului Freud, ca metodă terapeutică. Omul este schizoid, are personalitate multiplă, ziua e notarul Simonini, noaptea – abatele della Picolla, un fel de Doctor Jekyll şi Mister Hyde, numai că ambele ipostaze sînt malefice. Simonini s-a născut la Torino, însă îşi dispreţuieşte conaţionalii, consideraţi drept imitatori imbecili ai francezilor, l-a spionat pe Garibaldi şi a lucrat la compromiterea insurecţiei, din ordinul imperialilor. Abatele della Picolla se învîrteşte prin mediile iezuite şi spiritiste, încurajînd şi finanţînd autori anti-masonici, precum Leo Taxil. Simonini e împrumutat serviciilor secrete franceze, stabilindu-se la Paris, unde se convinge că toate femeile sînt de moravuri uşoare şi toţi bărbaţii sînt nişte ţărani cărpănoşi. Dar măcar au o artă gastronomică acceptabilă. Abatele della Picolla foloseşte delirul unei isterice, închisă într-un ospiciu particular, pentru a convinge mediile catolice de existenţa unor pretinse cercuri sataniste. În timpul războiului franco-prusac, Simonini îi spionează pe germani, pe care-i consideră cei mai mari idioţi, mîncători de cîrnaţi şi varză, ceea ce îi face să marcheze marginile drumurilor de dincolo de Rin cu baligi imense! Abatele della Picolla işi informează superiorii iezuiţi despre activitatea grupurilor republicane, anti-clericale. Simonini fabrică un borderou care să-l acuze de trădare pe căpitanul Drayfus. Şi tot aşa, pînă la „capodoperă” – Simonini va redacta ceea ce, mai tîrziu, se va chema „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, un text folosit în secolul XX pentru justificarea crimelor în masă, împotriva evreilor, de la Ohrana ţaristă la „Ordinul negru” hitlerist.

Ce i-a căşunat lui Simonini pe evrei? Nici el nu ştie prea bine, de fapt nici n-a întîlnit vreodată un reprezentant al neamului lui David. În copilărie, bunicul său i-a băgat în cap tot felul de poveşti despre această seminţie care fură copiii creştini şi îi sacrifică ritual, pentru a pîngări sfînta ostie. Mai tîrziu, în adolescenţă, fusese refuzat de o fată brunetă, pe care o credea evreică. Apoi, întreaga sa personalitate se construise în jurul pilonului urii faţă de evrei. O otravă mentală, pe care ajunsese s-o vîndă cui plătea mai bine. Şi cumpărători existau destui, în funcţie de interesele momentului. Pînă aici, nimic neobişnuit. Literatura este plină de astfel de personaje obsedate. Numai că Umberto Eco face un pas înainte (deh, semioticianul nu se dezminte...) şi îl înzestrează pe Simonini cu un soi de luciditate cinică. Omul ştie că se află în plină impostură, dar nu se sinchiseşte. Pentru el, evreii sînt un fel de personaje livreşti, un fel de produs media, cum am zice noi, astăzi, configurat în dispreţul adevărului, pe placul unui public interesat mai mult de senzaţional. În textele sale, prezentate drept documente autentice, Simonini împrumută elemente ale romanului popular. De la Dumas ia atmosfera lugubră (rabinii din toată lumea se întîlnesc noaptea, în cimitirul din Praga, pentru a urzi iţele unei conspiraţii mondiale), de la Eugene Sue ia patetismul discursului... Sub pana sa otrăvită, istoria devine roman! Iar publicul înghite cu nesaţ întreaga poveste, opinia publică se schimbă, oportuniştii profită. Undeva, în depărtare, cineva începe să construiască lagăre de exterminare.

În definitiv, despre asta este cartea lui Eco – despre cum ficţiunea influenţează realitatea, despre cum falsurile modelează curente de opinie, despre cît de uşor este să vinzi ideea unei conspiraţii. Acest nucleu dur mi se pare valabil şi în ziua de astăzi, numai mijloacele s-au schimbat. Acum nu se mai produc documente false, pe hîrtie îngălbenită şi cu caligrafie adecvată, ci se pune la lucru uzina de vise a Hollywood-ului, se confecţionează ştiri de televiziune şi se încheie contracte de PR. La fel ca pe timpul lui Simonini, istoria este scrisă în funcţie de învingători, în funcţie de interesele prezentului. Desigur, noi avem acces la mult mai multă informaţie decît avea un cititor de ziare din „La Belle Epoque”. Numai că proliferarea mass media nu ne face, automat, mai lucizi decît a fost Emile Zola, cînd şi-a scris celebrul „J’accuse!”. Mai multă informaţie înseamnă, cîteodată, mai mult zgomot. Sau chiar mai multă dezinformare. Simonini n-a murit, ucis de explozia unei bombe plasată chiar de el, în şantierul metroului parizian, ca să facă mai credibil complotul evreiesc. Simonini lucrează şi astăzi, şi e tare ocupat. La cererea clientului, confecţionează un roman numit istorie.

Interesant că, în Italia, cartea lui Eco a stîrnit critici din partea Vaticanului, care o consideră problematică din punct de vedere moral. Pe de altă parte, romanul a fost acuzat de adepţii corectitudinii politice că ar fi cam complezent faţă de anti-semitism. Masonii mai lipseau să se plîngă! Dar ăştia sînt băieţi deştepţi, care îşi reglează afacerile în spatele uşilor închise, nu în agora, (asta ca să încheiem în stilul conspirativ al lui Simonini), nu-i aşa?

P.S. Acest text va apărea în numărul patru al revistei piteştene "Opinii libere"

joi, ianuarie 06, 2011

Previziuni la început de an

Astrologie
# După ce, în 2010, am stat sub gheara Tigrului (violent şi de o cruzime diabolică), uite că vine vremea să ne mai tragem sufletul şi să ne oblojim rănile cu blăniţa pufoasă a Iepurelui. Zodiacul chinezesc ne anunţă că 2011 stă sub semnul blîndului Urecheat, sentimental, diplomat şi cam leneş, dar extrem de atent la orice fel de pericol. Va fi o perioadă a renunţării la ceartă, care oricum nu-ţi bagă nimic în sac, în favoarea acţiunilor orientate egoist, către cîştigul personal şi al familiei. Dap, ce să zic... Că parcă pînă acum România a debordat de altruişti şi de idealişti! Dar tot e bine dacă mai scade zgomotul din spaţiul public. O singură nedumerire mi-a rămas – din 3 februarie încolo, omenirea va face sex pe fugă, frenetic, precum Iepurele de metal?

Economie
# Departe de a se fi rezolvat în 2010, criza economică mondială va cunoaşte noi aspecte în 2011. Sigur, asta e o probabilitate (pentru că economia nu operează cu adevăruri absolute, vorba lui Daniel Dăianu, ci cu seturi de ipoteze) însă una ... a dracului de probabilă! Mai precis, după bănci şi companii în faliment, s-ar putea să vedem oraşe şi state în faliment! Adică incapabile să îşi achite datoriile. Adică obligate să se împrumute. Adică silite să vîndă ceva din casă. Din păcate, România se regăseşte în toate cele trei ipostaze dinainte – are datorii la firme şi la cetăţeni, împrumută bani de la FMI şi îşi vinde resursele, companiile şi imobilele. Strîmtorarea de la nivel central se va transmite şi în teritoriu – se vor închide şcoli, spitale, primării.

Politică
# 2011 este an pre-electoral, ceea ce, în buna tradiţie politică românească, înseamnă că se deschide robinetul banilor de la buget. Şuvoaiele vor curge, desigur, către primarii Puterii, către fiefurile electorale portocalii şi verzi, pierzîndu-se în deşertul teritoriului. Doamne, cîte drumuri judeţene se vor mai asfalta, cîte podeţe se vor reface, cîte săli de sport şi patinoare se vor inaugura festiv! O politică investiţională de tip „praf în ochi”, în timp ce infrastructura cu adevărat utilă va stagna. Puneţi pariu că, în 2011, nu se vor face mai mult de 50 de km de autostradă? La nivel continental, sub preşedinţia Ungariei, Uniunea Europeană va trebui să facă faţă tendinţelor separatiste, manifestate în ţările bogate, sătule să tot plătească factura statelor balcanice şi est-europene. Iar la nivel mondial, Statele Unite ale Americii vor trebui să demonstreze că-şi păstrează rolul hegemonic, în faţa provocărilor chineze...

Demografie şi mediu
# La noi e simplu – populaţia va continua să scadă, să îmbătrînească şi să bage în faliment sistemul public de pensii. Scapă cine poate – fie lucrînd în străinătate, fie contribuind la un fond privat de pensii, fie retrăgîndu-se la ţară şi adaptîndu-se la o viaţă de Ev Mediu. La fel de simplă va fi şi relaţia românului cu mediul – vom continua exploatarea sălbatică a pădurilor, poluarea apelor şi a solului. Din fericire, dezindustrializarea are şi părţi bune - aerul va fi mai curat şi vom face bani din asta. Deşertificarea Olteniei va continua, în timp ce Moldova se va confrunta cu inundaţii. La nivel mondial, e mai complicat – probabil că populaţia va continua să crească, mai ales în Asia. Deja China nu mai are date statistice credibile iar India trece de un miliard de locuitori. Presiunea demografică se poate regla în trei moduri – fie prin reacţia Mamei Pămînt (foamete, cataclisme şi pandemii), fie prin război (puţin probabil, într-o lume interdependentă economic), fie prin migraţii şi colonizări. Ştiaţi că Beijingul cumpără terenuri agricole în Africa?

Mass Media
# În fine, cîte ceva şi despre domeniul nostru de activitate. Probabil că, în 2011, industria media din România va continua să agonizeze, alături de celelalte industrii. Bugetele de publicitate nu vor avea creşteri semnificative, iar televiziunea îşi va tăia felia cea mai mare din tort. Totuşi, e de presupus că mediul digital va absorbi mai mulţi bani din publicitate, fie că vorbim despre ediţiile electronice ale ziarelor, site-uri, bloguri, fie că privim către telefonia mobilă. Apropiindu-se alegerile locale, vom vedea cum apar diverse fiţuici, pretins independente, dar care se vor colora ca prin farmec, prin aprilie 2012. În lume, mass media tind să se globalizeze, transformîndu-se în Contraputeri mondiale – cel mai sugestiv exemplu în acest sens fiind site-ul WikiLeaks şi lupta sa cu Washingtonul #