luni, iunie 30, 2008

O negociere într-un gang din Hong Kong


1997 - Hong Kong revine sub suveranitatea R.P.Chineze, după 156 de ani de administraţie britanică

Conducerea comunistă a Chinei a lansat sloganul „O ţară, două sisteme” ca să explice lumii întregi cum pot funcţiona insulele de prosperitate economică ale capitalismului într-un ocean de economie socialistă. Ca să explice – vorba vine ! De fapt, chinezii au fost dintotdeauna un popor de ţărani - negustori, conduşi ritualic. Ce dacă au de o jumătate de secol o conducere comunistă ? E tot o dinastie cu mandarini birocraţi, interesaţi de cîştig ! Ideologia nu contează în faţa fondului cvasi-genetic al chinezului, caracterizat prin rit, negociere, joc de noroc, rang social. Are James Clavell o pagină memorabilă, în romanul „Nobila Casă”, care ne lămureşte asupra caracterului chinezesc. Cică pe o străduţă dosnică din Hong Kong, un tîlhar pîndea o babă, care-şi scosese de la bancă firavele economii, de frica unui iminent faliment. Tînărul o înghesuie într-o fundătură şi dă să-i ia banii. Voinicule, zice victima, de ce te bucuri la cîţiva gologani furaţi de la mine ? Mai bine îţi spun unde stă umflatul ăla care iese acum de la bancă, cu buzunarele doldora de bani retraşi, şi-l jefuieşti la noapte... Dai 20% din pradă pe informaţie ? Zece – oferă tîlharul. S-a făcut...

duminică, iunie 29, 2008

Apostolii? Nişte oameni ca noi...


Sfinţii măriţi Apostoli Petru şi Pavel

Ştiţi ce mă impresionează întotdeauna cînd vine vorba despre Sfinţii Petru şi Pavel ? Umanitatea lor. Adică faptul că au avut îndoieli, căderi şi convertiri, rătăciri şi momente de glorie. Într-un tablou celebru, El Greco i-a înfăţişat maiestoşi, drapaţi în toga romană, cu faţa luminată de certitudinea credinţei. Eu cred că n-au fost deloc aşa. Gîndiţi-vă puţin la Vechiul Testament şi la faptele Apostolilor, palpitante ca nişte romane de aventuri. Cît de năucit trebuie să se fi simţit Petru cînd Mîntuitorul s-a predat soldaţilor, de bunăvoie, în grădina Ghetsemani... Apostolul Îl apărase cu sabia, tăind urechea unui soldat ! Apoi, în confuzia şi panica de după arestare, Petru s-a lepădat de Iisus de trei ori. Cît de amar i-a fost cuvîntul în gură ! Şi, cu toate astea, Hristos l-a iertat şi a construit Biserica pe piatra sa tare! Sau Pavel... Fariseu, adică om cu carte, cetăţean şi funcţionar roman, prigonitor al creştinilor, se converteşte pe drumul Damascului, după ce Domnul i-a luat şi i-a redat vederea ! Merge să propovăduiască la Atena, leagănul filosofilor epicurei şi stoici şi foloseşte o stratagemă naivă, zicînd în agora că vorbeşte în numele Dumnezeului Necunoscut, o zeitate obscură al cărei altar îl zărise pe stradă ! Pentru ca la bătrîneţe să ne dea paginile extraordinare ale Epistolelor... Cum să nu-i iubeşti atunci ? Au fost ca noi... Nu ştiu dacă au făcut minuni dar ce minune mai mare vreţi decît naşterea Bisericii ?

sâmbătă, iunie 28, 2008

Oaia cu chiloţi


1984 - Marea Adunare Naţională din Republica Socialistă România adoptă "Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei".

Rîndurile acestea sînt pentru adolescenţii generaţiei Fanta Bamboocha şi pentru copiii promoţiei Pokemon. Adulţii nu trebuie să citească, decît dacă au crize de amnezie. Aşadar, dragii moşului, a fost odată ca niciodată un ministru al Sănătăţii într-o ţară mică şi comunistă care, vrînd să-i facă pe plac preşedintelui său, a inventat un program care spunea ce să mănînce poporul. Ce frumos, o să ziceţi voi, păi şi nenea George Bush jr. le-a zis americanilor să o lase mai moale cu îngheţata şi să facă sport ! Da, numai că pe ministrul din poveste îl durea în cot de sănătatea poporului din ţara mică şi comunistă. Programul său ascundea faptul că papa bună pleca la vecinul mare şi comunist al ţării de care vă spun. Şi ce mai mîncau atunci săracii supuşi ai ministrului ? Păi magazinele erau pline de “icre” de griş, “tacîmuri”, oaie “cu chiloţi”, “adidaşi”, salam cu soia, “nechezol”, peşte oceanic şi, dacă aveau noroc şi nu mureau striviţi în hală de alţi consumatori, puteau cumpăra chiar “calculatoare cu urechi” ! Nu înţelegeţi o boabă din denumirile astea ? Ia întrebaţi-vă părinţii ce înseamnă ! Că pe ei a fost aplicat “Programul de alimentaţie ştiinţifică”… Nu îşi mai aduc aminte? Of, vă spun tot eu: “adidaşii” erau copitele de porc de pe care mai scoteai ceva carne, “calculatoarele” – căpăţîna aceluiaşi animal iar oaia purta “chiloţi” cînd era ambalată în tifon…

P.S. În imagine, o mostră de transport comunist... tramvaie insuficiente

vineri, iunie 27, 2008

O convenţie numită Euro


1998 – În Franţa este dezvelită lucrarea reprezentînd o replică uriaşă a monedei unice europene -EURO. Lucrarea, elaborată sub îndrumarea artistului plastic Pierre Duc, are o circumferinţă de 300 m.

Toate activităţile economice de pe Pămînt se sprijină pe o convenţie, aceea că există ceva, un lucru, o valoare unanim acceptată. La început a fost aurul. Datorită rarităţii sale, acest metal galben a părut preţios tuturor, fiind transformat în monedă, marfă ce putea fi schimbată pe orice. Dacă pe Pămînt aurul s-ar fi găsit pe toate drumurile iar nisipul nu, am fi avut monede din siliciu… Numai că oamenii sînt inventivi – împăraţii romani au început să amestece aurul din monede cu alte metale, crezînd că nimeni n-o să se prindă ! Culmea – lumea s-a prins, dar a acceptat jocul, pentru că moneda purta pe ea figura Cezarului, împrumuta adică ceva din puterea stăpînitorului ! Raritatea materialului era înlocuită de autoritatea emitentului… Banii deveneau semne. Proşti mai sînt oamenii ! - veţi spune. Nicidecum. Banii de hîrtie sînt tot o convenţie, ca şi aurul. Şi, dacă ai norocul să trăieşti într-o ţară cu Cezar puternic, apoi ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap… Din această perspectivă nu mai pare atît de uluitor că europenii au renunţat la monedele naţionale în favoarea Euro. Pînă şi naţionaliştii au aflat că Uniunea Europeană va fi mai tare decît părţile ei componente…

joi, iunie 26, 2008

Biserica ţigănească

1848 - Guvernul revoluţionar de la Bucureşti decretează eliberarea robilor ţigani aparţinînd boierilor.

Aşadar, de un secol şi jumătate ne chinuim cu ţiganii (şi ei cu noi !), în timp ce negrii americani sînt bine înfipţi în societatea americană, la 50 de ani după revolta lui Martin Luther King ! De ce oare ? Simplu: unu - noi nu sîntem americani şi doi - ţiganii n-au un Luther King. Să le luăm pe rînd. Cît de bine e socializat românul însuşi ? Adus de la ţară de cîteva decenii, lovit de comunism şi năucit de tranziţie, majoritarul din această ţară n-are sistemul “plaselor de siguranţă” întins de Stat ca să nu cadă fatal şi nici n-a învăţat să se descurce singur. Priviţi în jur – unul din zece români este asigurat de viaţă, unul din zece copii renunţă la şcoală, unul dintr-o sută răspunde în sondaje că a obţinut tot ce-a vrut ! Şi atunci ce să mai vorbim de minorităţi ? Iar ţiganii, cu notabile excepţii, parcă se complac în atitudinea de rob căţărat în pom, cîntînd boierului de of şi de aoleu. Prea se vînd pe nimic, pe un kil de zahăr şi un litru de ulei. Cîţi ingineri ţigani există ? Dar doctori ? Unde e elita ţiganilor ? Ce fac liderii lor ? Îşi pun coroane pe cap şi îşi spînzură cruci de gît? Au impus folosirea vocabulei “rrom”, de parcă asta era marea problemă… În fine, să mai spunem că Martin Luther King era pastor. Martor mi-e Dumnezeu că nu sînt rasist dar aţi văzut biserică ţigănească?

miercuri, iunie 25, 2008

Doi fraţi întru teroare


1903 - S-a născut George Orwell, scriitor şi publicist (m. 21.01.1950).

Doi fraţi întru teroare are secolul trecut – Franz Kafka şi George Orwell. Priviţi-le fotografiile: subţiratici, cu faţa trasă, pe care sticlesc ochii mari. Amîndoi parcă au friguri, amîndoi sînt mistuiţi de ceva ce au văzut şi se îngrozesc să spună. Amîndoi sînt bolnavi de sperietură – au văzut birocraţiile ucigaşe, moartea cu mînecuţe de funcţionar, copiii monstruoşi ai secolului XX. Sigur, violenţa şi moartea întovărăşesc drumul omului de cînd el s-a ridicat pe două picioare. Dar parcă niciodată teroarea n-a fost mai impersonală ca în ultima vreme. La început, Kafka a aflat ce înseamnă să fii condamnat pentru un delict pe care nu-l cunoşti şi apoi să-ţi aştepţi călăul, care s-ar putea să fie chiar colegul de birou, nu ai de unde să ştii... Apoi Orwell a văzut cum nazismul şi comunismul construiesc închisori mari cît o ţară, în care oamenii sînt obligaţi să-l iubească pe Marele Frate iar istoria se modifică după necesităţile prezentului. Şi Kafka şi Orwell au murit tineri, fără să fi împlinit 50 de ani. După moartea lor, oamenii au început să-şi pună probleme şi au cerut controlul opiniei publice asupra statului şi birocraţiilor sale. Au trecut şi două războaie... Azi, urmaşii lui Orwell şi ai lui Kafka luptă cu marile corporaţii şi au pagini underground despre teoria conspiraţiei pe Net.

luni, iunie 23, 2008

Europeni, vă ordon, treceţi Prutul!


1941 - În urma ordinului dat de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu: "Români, vă ordon, treceţi Prutul", armata română începe războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică.

Privind în urmă, în ciuda sîngelui care ni se urcă la cap, dîndu-ne o stare de exaltare eroică şi inutilă, vorbele Mareşalului par profetice. Dar pe dos. Căci nu prin forţa armelor poţi civiliza o Rusie ce se întinde la infinit, indiferent ce ţi-a luat (teritorii, tezaur, demnitate naţională) ci prin pace, prin integrarea ei într-o structură trans-naţională, precum Uniunea Europeană. Această structură poate exporta legi şi norme, obiceiuri şi valori, care să ocupe imensa cîmpie de pînă la Urali mai ceva ca o armată. E irealizabil? Să gîndim fără prejudecăţi. Rusia face parte din Europa, nu numai geografic ci şi prin religia ei creştină (ce, vi se pare mai uşor de integrat o ţară musulmană precum Turcia?), prin rasa albă, majoritară, de care ne apropie un model civilizaţional străvechi (gîndiţi-vă măcar cît de apropiată de a noastră e tradiţia culinară rusă, spre deosebire de, să zicem, cea japoneză) şi prin cultura clasică (balet, muzică simfonică, literatură). Pentru Rusia, comunismul a fost un accident. Să sperăm că şi lorzii războiului, oligarhii şi neo-ţarii. Cu corupţia şi cu naţionalismul se poate lupta Bruxelles-ul !

vineri, iunie 20, 2008

Cum a revenit Cioran la limba maternă


1995 - A murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, unul dintre marii gînditori ai culturii române, stabilit în Franţa din 1937 (n. 8.04.1911)

N-am fost niciodată un „cioranian”. Mă lasă indiferent tinerii angoasaţi, cu plete şi blugi negri, care poartă un exemplar ferfeniţit din „Pe culmile disperării” în rucsac. Mă plictisesc maturii ipocriţi care ţocăie admirativ din buze: „Sioran, dragă, un geniu...”, fără măcar să-l fi citit. În fine, mă revoltă rinocerii supravieţuitori din Vechiul Regim care l-ar lua în corn pe exilat, pe motiv că şi-a bătut joc de ţară – ei ar trebui să ştie că bizara „Schimbare la faţă a României” se citea cu delicii în anumite cercuri ale Securităţii. În schimb, mi se pare antologic momentul relatat de Liiceanu: cum stăteau ei doi, în Grădina Luxembourg, şi cum, de la franceză, Cioran revine la limba maternă, după 50 de ani, printr-un torent leneş de înjurături, ca un puroi curgînd dintr-o rană nevindecată. Şi mă impresionează cîteva cuvinte: „Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”. Or fi ale lui ?

joi, iunie 19, 2008

Literatura se face la televizor !

1899 - S-a născut George Călinescu, personalitate a culturii române, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române.

Am văzut, de curînd, la televizor un sondaj de stradă care îţi ridica părul în cap. Reporterul le cerea trecătorilor să numească trei scriitori români contemporani iar oamenii săltau din umeri, dădeau din colţ în colţ, ziceau că e scumpă întreţinerea şi nici timp de citit nu mai au, apoi trînteau printre dinţi numele poetului senator Păunescu şi plecau care încolo. Da, doamnelor şi domnilor, Păunescu ! Singurul scriitor contemporan de care a auzit trecătorul bucureştean ! Plîngi, Călinescu, pe “Istoria literaturii” ! Smulgeţi-vă părul din cap, voi, critici de întîmpinare ! Daţi-vă foc la manuscrise, distinşi scriitori ! Unde sînteţi voi Buzura, Breban, Ţoiu, Pleşu, Liiceanu, Simion, Manolescu, Blandiana, Adameşteanu, Mălăncioiu ? Unde eşti tu, Cărtărescule, cu postmodernii tăi ? Unde eşti, generaţie 80 ? Unde, rebeli nouăzecişti ? Unde, corifei ai culturii populare – Arion, Rodica Ojog Braşoveanu, Vintilă Corbu şi Eugen Burada ? Şi să închei bocetul cu un sfîşietor: unde eşti tu, Coruţ, plăsmuitor de bubuli şi braşoave, cel mai vîndut “scriitor” român după Revoluţie ? În pagini de carte… Păi cine dracu’ mai citeşte ? Ia treceţi să faceţi literatură în Senat sau la televizor, să vedeţi cum vine gloria !

miercuri, iunie 18, 2008

Un mare om rău


1815 - Bătălia de la Waterloo (Belgia), în urma căreia Napoleon I, înfrînt de armatele anglo-prusace, a pierdut pentru totdeauna tronul Franţei.

Am cunoscut odată, la o recepţie, un intelectual francez care nu admitea nici o vorbă rea despre Napoleon. „Împăratul”, obişnuia el să zică, „este deasupra oricărei judecăţi critice făcute de istorici, moralişti sau politologi. El reprezintă încarnarea momentului de glorie maximă a Franţei – Imperiul ! Aşa cum nu poţi să judeci o floare care înfloreşte sau o femeie care dă în pîrgul frumuseţii sale, aşa nu poţi să judeci o naţiune care îşi atinge apogeul, prin instrumentele sale omeneşti”. Îl priveam fascinat... Era distins, cu părul grizonat şi gesticula elocvent. Prin gura sa parcă vorbeau în cor Spengler şi Toynbee. Purta un costum de cîteva mii de franci, cam cît salariul meu pe şase luni. Am îndrăznit să-i spun, într-un tîrziu, că alte naţiuni nu-i împărtăşesc entuziasmul. „E firesc”, mi-a răspuns, „pentru că nu toate naţiunile sînt egale. Unele fac istoria, altele o suferă... Gîndeşte-te la graţia leului cînd îşi sfîşie prada. Aşa e şi în război”. Şi apoi m-a concediat cu un gest din încheietura mîinii sale fine, îndreptîndu-se către alţi interlocutori. M-am uitat lung după el. Mare om... Mare, dar rău. Ca şi idolul său, Napoleon.

marți, iunie 17, 2008

Povestea japonezilor veniţi la Ceauşescu

1977 - Inaugurarea lucrărilor de construcţie a întreprinderii societăţii mixte "Oltcit" de autoturisme de mic litraj (cooperare româno-franceză).

În epocă se zvonea că înţeleapta conducere de partid şi de stat, adică tovarăşul Ceauşescu lui-meme, refuzase o propunere uluitoare a japonezilor de la Toyota, în beneficiul francezilor. Cică poporul de la Soare Răsare, atent ca de obicei la ce se întîmplă pe lumea asta (n-aţi văzut turiştii japonezi, de la Polul Nord la Piramide, hlizîndu-se şi făcînd poze ? Credeţi că se distrează ? Aş ! Sînt în misiune de spionaj…), ar fi observat dinamismul românilor, mai ales al oltenilor, şi ar fi trimis o delegaţie la Ceauşescu. După saluturile de rigoare, niponii au zis: “Tovarăşu’, nouă ne place de ţara ta ! Nu vrei să construim noi maşina Toyota la Craiova ? E mică, simplă, consumă puţin... Şi îţi acordăm pe deasupra consultanţă în domeniul infrastructurii, că peste 30 de ani n-o să se mai poată circula pe şoselele tale !”. Ceauşescu a încruntat din sprîncene. Prea erau mici ăştia, prea galbeni, prea cu ochii într-o parte. Nu semănau cu nimic. Că hîr, că mîr, pînă la urmă au fost aleşi francezii, iar despre performanţele Oltcitului nu mai vorbim... O fi numai o poveste ? Dar dacă are un sîmbure de adevăr ? Apropo, aţi găsit uşor loc de parcare dimineaţă ?

luni, iunie 16, 2008

Cîmpia Mierlei


1389 - Bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei). Înfrîngerea de către armata turcă a armatei sîrbe, condusă de cneazul Lazăr, aliat cu bosniecii şi cu macedonenii. În acest fel, vestul şi sud-vestul Serbiei sînt supuse Imperiului otoman.

În acea zi călduroasă de iunie, 77 de mii de mîndri cavaleri, floarea nobilimii sîrbe, mărşăluiau cu greu spre Cîmpia Mierlei, cărînd după ei provizii şi bagaje. Soarele strălucea pe grelele lor armuri, de aur şi argint, iar un vînt uşor le fîlfîia penele de la coifuri. În fruntea lor, mai negru ca moartea, călărea cneazul Lazăr, speranţa creştinătăţii din Balcani. Cu doar treizeci de ani înainte, regele sîrb Duşan avea un imperiu sub ascultare şi îşi permitea să atace Constantinopolul. Acum, oastea lui Lazăr ajunsese ultimul scut în faţa păgînilor. În ajunul bătăliei, Cneazul blestemase pe oricine este sîrb sau se trage din sîrbi şi nu vine la luptă să rămînă fără copii. Totuşi, în faţa zecilor de mii de călăreţi turci, uşori şi mobili, sîrbii su fost prea puţini. Asta s-a văzut imediat după ce oştile s-au lovit întîia oară – cavalerii crucii au fost obligaţi să rupă formaţiile, să se răzleţească şi să moară, precum cerbii încolţiţi de cîini. În disperare, nobilul Miloş Obilici şi-a aruncat armura şi a dezertat. Prins şi tîrît în faţa sultanului Murad, cavalerul a scos de niciunde un pumnal şi l-a înjunghiat pe turc, înainte ca gărzile să-l facă bucăţi. Îndrăzneţul gest n-a avut însă efectul scontat – comanda a fost preluată imediat de moştenitorul sultanului, Baiazid Tunetul, care a pecetluit soarta Balcanilor, zdrobindu-i pe sîrbi şi omorîndu-l pe Lazăr. Supravieţuitorii au experimentat o jumătate de mileniu de umilinţă şi scrîşnet de dinţi. După 600 de ani, pe Cîmpia Mierlei, Slobodan Miloşevici ridica un monument în cinstea Cneazului Lazăr, iar sîrbii îi priveau cu ură pe albanezi, străini musulmani, implantaţi în locul tragediei pe la 1700. Ce a urmat se ştie – o tragedie şi mai mare, cu epurări etnice, copii împuşcaţi şi devastare. Oare atît de greu le e creştinilor şi musulmanilor să trăiască împreună?

duminică, iunie 15, 2008

Un pictor care şi-a făcut de cap


1903 - S-a născut Victor Brauner, pictor şi desenator, unul dintre primii artişti suprarealişti români; a înfiinţat, împreună cu poeţii Ilarie Voronca şi Stefan Roll, revista de orientare avangardistă "75 H.P."; stabilit, în 1938, în Franţa (m. 12.03.1966)

“Eu sînt un scafandru care cobor în adîncurile întunecate ale inconştientului meu” obişnuia să spună Brauner. Şi pe bună dreptate. Cine i-a văzut tablourile cuminţi (de exemplu “Balaurul”, la care am căscat gura ore întregi la Muzeul Naţional, în timpul studenţiei, fascinat de verdele său otrăvit) nu ar crede că pictorul şi-a cam făcut de cap – a pictat în stare de transă, sub hipnoză, a pictat delirant, premonitoriu (Gellu Naum practica şi el dicteul automat, cam în aceeaşi perioadă ). Dar a făcut-o la Paris, nu la Bucureşti, dovedind încă o dată că nimeni nu e profet în ţara lui… Aaa, şi argentinianul Ernesto Sabato descrie experienţele lui Brauner într-unul din romanele sale, povestind despre un celebru autoportret “cu ochiul scos”, o dovadă a premoniţiei artistului! În comparaţie cu Brauner, Salvador Dali pare un industriaş, un manufacturier al visului. Ce păcat că pictorul nu e mai cunoscut în România, mai ales tinerelor generaţii, hrănite din oniricul de tip MTV ! S-ar potrivi, oricît pare de surprinzător…

sâmbătă, iunie 14, 2008

O prostie cu iz sociologic


1920 - A murit Max Weber, filosof şi sociolog, cunoscut prin lucrarea sa "Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (n. 21.04.1864)

În inventarul ideilor de-a gata ale intelectualului român stă la loc de cinste o teză prost digerată a lui Max Weber. Sociologul german a observat că religia omului îi influenţează comportamentul economic şi a explicat în cartea citată mai sus cum s-a născut capitalismul, din cumulul de fapte bune, inclusiv din practica economisirii băneşti, la care e obligat, moral, protestantul. De aici, spune Weber, se trag instituţiile creditului şi capitalului, de aici pleacă lumea modernă. Nimic de comentat, mai ales că Weber citează copios din autobiografia lui Benjamin Franklin, figură ilustră a începutului auster şi protestant al Statelor Unite. Dar a apărut şi un corolar al teoriei, care nu cred să-i mai aparţină lui Weber, anume că locuitorii din spaţiul ortodox sînt condamnaţi la sărăcie, din cauza caracterului „vag şi permisiv” al religiei lor. Că nu e aşa vă va demonstra orice economist care ştie că, în România anului 2008, cele mai mari averi sînt în Vechiul Regat, nu în Transilvania. Şi poate nici nu e nevoie de asta : mergeţi în concediu în Bucovina ortodoxă, trecînd prin Harghita şi Covasna catolice ! Contrastul e zdrobitor. În favoarea primei regiuni!

vineri, iunie 13, 2008

Ce ascunde domnul Yeats


1865 - S-a născut poetul irlandez William Butler Yeats, Premiul Nobel pentru Literatură, 1923 (m. 28.01.1939).

A.E. Baconsky îl descrie cel mai bine – închipuiţi-vă un personaj care mergea vorbind cu sine însuşi, neatent la cei din jur şi pe care orice poliţist din Dublin n-ar fi ezitat un moment să-l dea pe mîna infirmierilor de la ospiciu ! Aşa apărea William Butler Yeats contemporanilor… el, o glorie a literelor, sub înfăţişarea unui nebun. Pentru cei ce ştiu tainele, asta nu e de mirare – de multe ori, Maestrul se ascunde sub masca Matului din Tarot. Provenit dintr-o familie bună dar săracă, omul şi-a petrecut copilăria într-un mediu artistic şi liberal. La şcoală a învăţat doar ce-a vrut iar literatura a descoperit-o din lecturile făcute în biblioteca tatălui, un avocat transformat în pictor - Shakespeare şi Shelley, Chaucer dar şi William Blake. Clasici, moderni, simbolişti, prerafaeliţi – Yeats ajunsese o enciclopedie vie a poeziei engleze, învăţînd sunetul cuvintelor pentru a isca muzica frazelor. Dar asta n-ar fi fost de-ajuns pentru un Nobel. În cupa versurilor măiestrite, poetul urma să verse o licoare magică, pe care a rafinat-o toată viaţa, studiind ştiinţele oculte. Discret, a fost iniţiat în magie şi cabală, cu Sâr Peladan, marele poet al Ordinului Rosicrucian, a pătruns subtilităţile misticii lui Swedenborg, a cunoscut-o pe scriitoarea rusă Elena Blavatski, cea care pretindea că e în legătură cu inteligenţe din Shambala, a meditat asupra misteriilor din Bizanţ şi Egipt, a cercetat doctrinele secrete ale Extremului Orient, împreună cu prietenul Ezra Pound. Fără să atragă atenţia, se spune că a condus una dintre cele mai elevate loje masonice din Irlanda, ajungînd chiar în funcţii politice, senator al Irlandei independente. În amurgul vieţii, împăcat dar la fel de concentrat asupra lui însuşi, s-a retras să moară pe Coasta de Azur, insensibil la succesul literar şi la faimă. Aflase lucrurile pe care le căutase toată viaţa…

joi, iunie 12, 2008

Mai tare ca Discovery


1977 - A murit F. Brunea-Fox (pseudonim pentru Filip Brauner), reporter, jurnalist, traducator (n. 18.01.1898)

Asta-i bună ! Acum trebuie să aflu ceva despre un tip pe care nu l-am văzut niciodată pe MTV sau Discovery ! exclamă tînărul meu cititor, crescut la ţîţa televiziunii. Află, prietene, că Brunea Fox a fost un reporter mai curajos decît Steve, ăla cu şerpii, a fost un călător mai pasionat decît Anna Walker ! Dacă ar fi trăit în epoca imaginii ar fi fost The Best... El a adus la perfecţiune arta reportajului de presă. În perioada interbelică, Brunea Fox, un tinerel cu ochelari, a scris pentru marile jurnale ale epocii ! Şi şi-a ales numai subiecte de senzaţie, luminate de stilul său scînteietor... A fost primul ziarist care a stat mai multe zile într-o leprozerie, în Deltă, ultima rezervaţie a celor condamnaţi la o moarte groaznică, a luat urma marilor criminali prin catacombele Bucureştiului, a călătorit prin toată ţara, a căutat comori şi a pipăit urma unei biserici prăbuşite în lacul Snagov, angajînd pentru atare aventură un scafandru ! Şi cîte şi mai cîte... Dacă vă cade în mînă, citiţi-i una din cărţi – „Reportajele mele”. Păcat că, după instalarea regimului comunist, geniul său s-a stins încet, din cauza aerului din ce în ce mai puturos din presa românească...

miercuri, iunie 11, 2008

Naţionalizatorii


1948 - Marea Adunare Naţională votează Legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (Legea nr. 119)

Daţi-mi cea mai neagră cerneală pe care o aveţi, voi, zei ai calendarului, ca să pictez o zi mai cernită decît noaptea ! Iar voi, copii, care vă întrebaţi de ce părinţii voştri nu au bani ca să vă dea, staţi aproape că vine răspunsul... A fost odată ca niciodată, mai bine n-ar fi fost, o zi cînd în bruma de fabrici şi ateliere dintr-o ţară mică, ba chiar şi-n mori, şi în daracele de lînă, au venit nişte oameni negri cu carnete roşii, de partid. Erau naţionalizatorii. Şi au întrebat unde e patronul. Apoi i-au spus bietului om să-şi strîngă catrafusele şi să plece din proprietatea lui, că i-a luat-o statul ! Şi luată a fost... Uite aşa, dragi copii, cei mai gospodari oameni din ţara aia mică au fost aruncaţi la lada de gunoi a istoriei, ca să vină activiştii şi să facă naţionalizarea ! De atunci au trecut anii, ca nouri lungi pe şesuri... Fabricile vechi au fost înlocuite cu altele noi şi proaste, la comandă. Apoi s-a văzut că e mai uşor să produci decît să vinzi şi că sîntem mai săraci decît dacă îi lăsau pe ăia bătrînii, cu atelierele lor, să-şi dezvolte afacerile... Acum bate un vînt istoric să se dea înapoi ce s-a luat cu japca... Aiurea, păi ce ? Au murit toţi naţionalizatorii ?

marți, iunie 10, 2008

Moş Nechifor Coţcariul


1839 - S-a născut prozatorul Ion Creangă, autorul "Amintirilor din copilărie" (m. 31.12.1889).

Are Creangă un personaj despre care nu se prea vorbeşte dar care mie îmi place la nebunie: Moş Nechifor, supranumit Coţcariul. Surugiu de meserie, adică vizitiu, îngrijindu-şi căluţii şi sporovăind toată vremea cu pasagerii, Moş Nechifor face parte dintr-o specie aparte. Iată ce zicea un călător francez, în trecere pe la noi în anul 1820, despre specia surugiilor: “Ţăranul moldo-valah, fiinţa cea mai domoală, cea mai deznădăjduită, cea mai delăsătoare, devine, de îndată ce încalecă, cel mai cutezător şi cel mai iscusit surugiu din lumea întreagă… Încălecînd fără scară şi fără şa, cu nişte hamuri care nu sînt decît nişte zdrenţe sau sfori vechi…merge ca vîntul şi ajunge unde trebuie”. Şi ce e la gura lui, Drăguliţă Doamne !? Numai onomatopee, şuierături şi înjurături, fără de care mîrţoagele nu se mişcă pe drumurile desfundate ale ţării. Iar cînd toate sînt OK, cînd droşca a ieşit la liman şi aleargă pe cîmpiile verzi, surugiul începe să cînte, fără perdea…Cînd merg cu surugiul moldovalah, feţele bisericeşti trebuie să-şi astupe urechile iar domniţele roşesc pînă în vîrful urechilor. În aceste condiţii, de ce-mi place Moş Nechifor Coţcariul ? N-aţi ghicit încă ? Delăsător, devine cutezător, improvizează reparaţii la marginea drumului, înjură şi ascultă manele…Ei ? E şoferul de maxi-taxi !

luni, iunie 09, 2008

Jurămînt înfricoşat

1946 - Ministrul de Interne anunţă descoperirea unor "organizaţii teroriste dirijate de un comandament central", de fapt organizaţii de rezistenţă anticomuniste : “Haiducii lui Avram Iancu”, “Divizia Sumanelor Negre”, “Glasul Sângelui” etc.

“Bandiţii ăştia” – cum îi numeau comuniştii – ne-ar putea face mai demni, ca popor, dacă am înţelege că rezistenţa armată din munţi a fost un fenomen unic în spaţiul est-european, călcat de cizma sovietică. Luptătorii au rezistat un deceniu în dura luptă de guerilă, înfruntînd teroarea, trădările şi singurătatea. Mulţi dintre ei au fost militari de carieră, precum fraţii Arnăuţoiu de la Nucşoara de Argeş. Mulţi abia înţelegeau în ce se băgaseră, aşteptînd un inexistent ajutor occidental. Mulţi erau tineri şi idealişti, iar sfîrşitul le-a fost năpraznic. Trupele de Securitate nu şi-au găsit liniştea pînă nu i-au vînat, unul cîte unul. Le-au torturat familiile, ca să-i scoată din ascunzători, i-au lichidat pe prieteni, i-au înfricoşat pe vecini. Cîtă rezistenţă psihică le-a trebuit, ca să nu se predea după o lună, după un an… Călugării de la schitul Cetăţuia păstrează şi acum crucea pe care fraţii Arnăuţoiu au depus crîncenul legămînt că nu se vor lăsa prinşi în viaţă.

duminică, iunie 08, 2008

Al doilea Ţepeş


1930 - Parlamentul proclamă pe Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României sub numele de Carol al II-lea (1930-6.09.1940)

Doamnă, zise regele, vă rog să vă scoateţi fusta! Mustaţa i se zbîrlise şi ochii săi, de un albastru spălăcit, străluceau ca la bolnavii de friguri. Purta basc şi tremura nervos din picior. Prostituata îl recunoscuse abia după ce maşina neagră care îi purta trăsese, discret, în spatele Palatului. Apoi trecuseră, ca într-un vis, prin săli înalte, conduşi discret de un majordom, şi ajunseseră în acest budoar. Deci regele îşi făcea de cap chiar în Palat ! Era adevărat ce spuneau fetele de la Athenee… Legenda mai zicea că plăteşte bine. Numai că te lucra de-ţi mergeau fulgii, te chinuia, te avea de zece-cincisprezece ori, de-ţi venea să urli. Era ceva anormal cu… “ţeapa” lui, se şoptea că Regele era priapic, o pedeapsă dureroasă ce-l făcea să rămînă mereu nesatisfăcut. Numai Foamea Neagră îl sătura, urîta aia, ofticoasa aia… Apoi pierdu şirul gîndurilor. Domnitorul începuse pedeapsa…

sâmbătă, iunie 07, 2008

Despre tehnică în ţara lui Coandă


1886 - S-a născut savantul Henry Coandă, pionier al aviaţiei mondiale, membru al Academiei Române; a construit şi testat primul avion cu reacţie (1910) şi a descoperit fenomenul aerodinamic numit "efectul Coandă", cu aplicaţii tehnice multiple (m. 24.11.1972)

Ţin minte ca acum – pe la şase ani am citit în revista „Cutezătorii” un interviu cu savantul Henry Coandă... Mă rog, mai curînd m-am uitat la poze. Alături de celebrul inventator, care mie nu-mi spunea nimic, era o ilustraţie cu un fel de proiectil cu aripi, lăsînd în urmă un jet de flăcări iar un tip cu ochelari de protecţie îşi făcea de lucru prin carlingă. Ăsta a fost începutul – de atunci am devenit un pasionat al tehnicii româneşti, prezentată în revistele de popularizare. L-am decupat pe Vlaicu, în liliacul său zburător, am colecţionat timbre cu astronautul Prunariu (Doamne, ce tensiune între nume şi profesie ! Cam cum am zice astăzi „senatorul Văcăroiu”...), apoi m-am făcut inginer şi am tocit cursurile unor mari profesori români, care ştiau de-a fir a păr cum e cu modelele matematice ale fenomenelor electromagnetice. Şi atunci, Doamne Dumnezeule, de ce în ţara asta şuruburile nu prind iar contactele electrice se împuşcă ?

vineri, iunie 06, 2008

Ziua Z


1944 - Debarcarea trupelor aliate în Normandia şi deschiderea celui de-al doilea front ("Ziua Z")

Sute de mii de morminte ale infanteriştilor americani sînt împrăştiate pe o jumătate de Europă, din Normandia pînă la Berlin. Fără imensa forţă economică şi militară de peste Ocean, Hitler şi-ar fi văzut visul cu ochii – un Nou Ev Mediu coborît peste Bătrînul Continent, un Nou Ev Mediu al Cavalerilor SS. Dăruirea băieţilor simpli din Oklahoma sau Texas a făcut ca războiul să aibă deznodămîntul ştiut. Şi atunci cum să nu te întrebi: în loc de recunoştiinţă, de unde atîta anti-americanism la europeni, mai ales la francezi, care strîmbă din nasul lor subţire cînd văd drapelul cu stele şi dungi ? În anii ’50, cel puţin, umoarea franceză a fost de-a dreptul ridicolă. Întîi au protestat barmanii, îngrijoraţi că vinurile franceze vor pierde competiţia cu diabolica licoare numită Coca-Cola. Apoi s-au răsculat croitorii, îngroziţi de moda americană care permitea femeilor să poarte pantaloni. În fine, au defilat gospodinele, spunînd că nu vor frigidere – păi dacă accepţi în bucătărie o asemenea maşină, ce se va alege de brînzeturile ţinute în pivniţă ? Americanii au ridicat din umeri şi şi-au văzut de treabă. Astăzi toată lumea are frigidere…

joi, iunie 05, 2008

Cînd sportul era plăcere…


1973 - Ilie Nastase cîştiga turneul de tenis de la Roland Garros

Pe atunci era mai slăbuţ, purta chiloţi albi şi nu se înscrisese la PSD. Cred că nu era nici măcar membru PCR, cu toate că vremurile nu-ţi permiteau un asemenea lux… Era pur şi simplu Ilie, un puşti nebun, gata să facă mişto de adversari cu feţe îngheţate şi nume de Borgi. Un tip pregătit ca, după un lung de linie pe backhand să pună un stop la fileu, pe rever. Sau să arunce racheta, ca să lovească o minge prea scurtă… Sau să se certe cu arbitrul de linie pentru o minge absolut nesemnificativă… Era Ilie, sportivul îndrăgostit de spectacol şi de femei… Voi, feţii moşului, nici nu vă imaginaţi aşa spectacol… Voi, cei pentru care tenisul înseamnă serviciu, apoi atac la fileu şi voleu nimicitor… Voi, cei pentru care sportul înseamnă munţi de bani şi anabolizante, luaţi aminte – a fost o vreme cînd s-a jucat tenis de plăcere, s-a făcut sport de amorul artei ! A fost o vreme cînd Năstase returna printre picioare, cînd Dobrin “dădea urechi”, cînd Ioan Chirilă scria cronici de sport mai lungi de 500 de cuvinte ! Şi erau citite… Pe onoarea mea de sportiv !

miercuri, iunie 04, 2008

Chinezul şi tancul


1989 - Au avut loc tragicele evenimente din Piaţa Tienanmen; armata reprima sîngeros mişcarea de protest de la Pekin, care debutase în 22.04.1989.

Pe fila de astăzi a calendarului stă o imagine-simbol a secolului trecut. Un chinez tînăr, subţirel, cu pantaloni închişi la culoare şi cămaşă cu mînecă scurtă opreşte un tanc în Piaţa Tienanmen. Îl vedem din spate, nu-i desluşim figura, nu ştim dacă e încrîncenat sau senin, nici dacă poartă sau nu ochelari. În dreapta ţine o pungă de plastic, cum se purta obligatoriu în tot spaţiul comunist, că nu se ştia cînd găseai ceva de cumpărat… În jur – ţipenie ! Numai omul şi monstrul. Tezeu şi Minotaurul. Raţiunea şi Instinctul. Tancul dădea s-o ia la dreapta, omul făcea un pas lateral, tancul se sucea la stînga, chinezul – ţuşt, în faţa sa… Aici se rupe filmul. Nu mai ştim ce s-a întîmplat. Probabil că, într-un tîrziu, Tancul l-a strivit pe protestatar. Aşa cum s-a întîmplat şi cu protestul studenţesc din Pekin, înăbuşit de miliţie. După aceea, mulţi deştepţi s-au grăbit să explice că e mai bine aşa – ce s-ar întîmpla dacă o ţară precum China, cu un milliard de locuitori, ar scăpa de sub controlul partidului comunist ? Ar fi anarhie, nu ? Or, nouă ne place ordinea. Păzea, pietoni, trece tancul !

marți, iunie 03, 2008

Citind pe litere Cuvîntul Sacru


1970 - O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea Wisconsin, sub conducerea savantului indian Gobind Khorana, laureat al Premiului Nobel, a reuşit să producă în laborator prima genă artificială.

De atunci, drumul a fost larg deschis. Sintetizînd în laborator gene artificiale şi introducîndu-le în organisme vii, omul a produs hibrizi de porumb mai rezistenţi şi mai prolifici, cartoful-roşie şi păsări fără pene. Apoi au apărut clonele – oaia Dolly fiind celebritatea zilei. Apoi medicii s-au gîndit că ar avea nevoie de piese de schimb pentru organismul uman şi au silit porcii să trăiască omeneşte... În fine, ce să ne mai încurcăm cu animalele şi cu fenomenul de respingere al grefelor – mai bine să clonăm un om, în întregime ! În urmă cu ceva vreme, doctorul Severino Antinori, un pionier al acestor cercetări, a scandalizat întreaga lume anunţînd că o duzină de femei poartă deja în pîntece clone umane. Am văzut şi o româncă, mamă la o vîrstă venerabilă. Ce urmează ? Secta Davidienilor zice că o să-l cloneze pe Iisus... Aberant, nu ? Şi cînd te gîndeşti că totul a început cu cele mai bune intenţii, acum 38 de ani, citind pe litere Cuvîntul Sacru – Adenină, Citozină, Guanină, Timină...

luni, iunie 02, 2008

30 de ani după gratii


1740 – S-a născut scriitorul Donatien-Alphonse François Marchiz de Sade, autor prolific de povestiri, piese de teatru şi romane considerate imorale în epoca sa; (m. 2.12.1814)

Născut în sînul unei familii aristocratice provensale, educat la iezuiţi şi moştenitor al unei mari averi, marchizul de Sade ar fi putut străluci la curtea de la Versailles dacă... Dacă ar fi fost un om normal. Numai că n-a fost. De o sexualitate exacerbată maladiv, marchizul şi-a petrecut o treime din viaţă în închisori, aşteptîndu-şi condamnarea la moarte, în urma unor afaceri scandaloase. Întîi au fost orgiile şi sechestrările de minore, apoi torturile la care au fost supuse nefericitele victime, distribuirea de afrodiziace la petreceri, din cauza cărora prostituatele vedeau moartea cu ochii. Arestat, încarcerat, de Sade reuşeşte să evadeze, fuge din Franţa de mai multe ori şi se întoarce de fiecare dată, ca să cadă iar în ghearele urmăritorilor. În lungii ani petrecuţi după gratii, îşi lasă imaginaţia să depăşească orice limită. Astfel se nasc romanele sale sulfuroase, negre, puse la index, astfel se scriu piesele sale de teatru pe care nici un regizor nu le-a pus în scenă integral. Se scufundă în abjecţie, aşteptîndu-şi moartea – soţia îl părăseşte, copiii nu mai vor să-l vadă. Dar moartea nu vine. Eliberat, în Parisul revoluţionar al lui 1789, va face elogiul egalităţii, el, un aristocrat, cu aceeaşi ironie cu care şi-a descris visele erotice. Numai că Republica nu se joacă – va fi din nou încarcerat, în ospiciu, unde va petrece 14 ani, lucid, printre nebuni, pînă cînd moartea îi va da evadarea supremă.