marți, aprilie 15, 2014

O Catedrală de cuvinte - "Divina Comedie" (II)

Arhitectura numerică a operei

Ca orice operă profund semnificativă, „Divina Comedie” permite o hermeneutică fără sfîrşit. În cele ce urmează, ne vom limita la a evidenţia structura numerică a marelui poem, precum şi la a semnala aspectele iniţiatice ale periplului dantesc, folosindu-ne de comentariile lui Rene Guenon („Ezoterismul lui Dante”) şi ale discipolilor săi (îndeosebi studiul lui Mircea A. Tamaş – „Dante şi desăvărşirea iniţiatică”). Consider că orice nouă lectură, indispensabilă clarificării oricărui adept al doctrinei tradiţionale, va aduce la lumină sensuri noi şi corespondenţe fecunde.



„Divina Comedie” este relatarea marii călătorii a lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care îl are drept ghid pe poetul Virgiliu şi pe Sf. Bernard, mandataţi cu această misiune de Beatrice, Beata Beatrix, ajunsă în rîndul Fericiţilor.  Dante începe această călătorie iniţiatică în lunea de după Florii, pentru ca să o termine în duminica Paştelui, în anul 1300, la vîrsta de 35 de ani. Poemul e scris în versuri, grupate în terţine. Fiecare vers are 11 silabe, rima este încrucişată, primul vers din terţină rimînd cu al treilea, iar al doilea cu primul din a doua terţină, obţinîndu-se astfel o deosebită cursivitate. Poemul este împărţit în trei părţi – Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, fiecare parte conţinînd 33 de cînturi, plus un prolog, obţinîndu-se astfel un total de 100 de cînturi. Astfel, la fel ca în construcţia unei catedrale, observăm puse la lucru perechi de numere simbolice, care constituie arhitectura numerică a Lucrării.

Primul număr, 3, este cuplat cu pătratul său, 9. Semnificaţia simbolică a numărului trei este aceea a Creaţiei divine, a lucrului după un plan condus de Spirit. Astfel, Opera se împarte în trei, ca şi Lumea – există o Lume Inferioară, una Medie şi alta Superioară. Tripartiţia Lumii e sugerată şi de Catedrală, cu Temelia sa (catacombele, puţul, mormintele etc), cu Pereţii săi (la vedere, conţinînd pilde pentru profani) şi cu Acoperişul său (o regiune superioară, o pădure de piatră populată de creaturi supra-umane), accesibil numai iniţiatului. În civilizaţiile tradiţionale, Oraşul întreg stă pe un plan intermediar, între Necropolă (aşezată mai jos, protejînd poarta de Vest) şi Templu (plasat pe o înălţime, deschizîndu-se influenţelor spirituale de la Est). Necropolă – Cetate – Akropolă, iată reprezentarea spaţială a treptelor de existenţă. Să mai remarcăm, în treacăt, că principiul corespondenţei funcţionează şi în lumea psihică, cu a ei parte inferioară (inconştientul), cu raţiunea de fiecare zi şi cu revelaţia superioară, pe cît de rară, pe atît de preţioasă.

În doctrina tradiţională hindusă, arată Genon, există teoria celor trei „guna” – trei tendinţe fundamentale caracteristice fiecărei fiinţe manifestate. Din predominanţa uneia sau alteia dintre aceste tendinţe rezultă locul fiinţei în ierarhia celor trei lumi. „Guna”-şii sînt: “sattwa” sau lumina cunoaşterii, corespunzînd stărilor superioare, “rajas” – expansiunea fiinţei într-o stare determinată, şi “tamas” sau obscuritatea, rădăcina tenebroasă a fiinţei, stările inferioare. Cosmologic, hinduşii consideră că, din haosul posibilităţilor lui “tamas”, Principiul generează o schimbare – sămînţa ordinii, în desfăşurare, din care pornesc ciclurile existenţei universale. Sintagma se întîlneşte, explicit, şi în deviza francmasoneriei scoţiene – “Ordo ab Chao”. Iar Iniţierea este tocmai realizarea totală a stărilor fiinţei, în care Microcosmosul reproduce procesul cosmologic al Macrocosmosului.

William Blake - Infernul
                                                             

Nouă, pătratul numărului trei, joacă şi el un rol important în opera dantescă. Nouă este numărul lui Beatrice, afirmă poetul în mod explicit. Am arătat mai sus că întîlnirile dintre cei doi s-au plasat la intervale de nouă ani. Dar Beatrice din “Divina Comedie” nu este femeia florentină de care poetul s-a îndrăgostit pe viaţă ci un spirit iluminat, din voinţa căruia face Dante uluitoarea sa călătorie prin cele trei tărîmuri. “Beata Beatrix” este cauza şi motorul ascensiunii, adunînd într-însa atribute divine de tip, să spunem, feminin – îndurarea, frumuseţea. E şi un tip de gîndire contemplativ. Beatrice este “Sophia” şi “Notre Dame”, săgeata şi ţinta săgeţii, patroana constructorilor de catedrale din toată Europa. Dante o plasează aproape de Dumnezeu, în cel de-al nouălea Cer, ca pe un Înger al Feţii Divine. Şi tot nouă sînt ierarhiile infernale, prin oglindire – pentru a se adeveri principiul corespondenţei hermetice: „Ce este Sus este şi Jos” sau, ca în rugăciunea împărătească: „Precum în Cer, aşa şi pe Pămînt”. Nouă este un număr sacru, simbolizînd împlinirea Operei.

A doua pereche de numere care construieşte „Divina Comedie” este 7 – 11. Despre 11 am spus deja că se regăseşte în silabele din vers. În Cabală, 11 este Numărul Puterii, asociat şi cu cavalerii din Tarot, acele personaje care distrug Vechiul, pentru a făuri Noul. Rene Guenon consideră că 11 funcţiona ca un fel de semn de recunoaştere în organizaţia templieră din care e posibil să fi făcut parte Dante. Să notăm în treacăt că suma cifrelor anului în care a fost înfiinţat Ordinul Templului (1118) dă 11 şi să reţinem ideea lui 11, asociat Puterii Revoluţionare. Puternic semnificativi sînt şi multiplii lui 11. De exemplu, 33, numărul silabelor dintr-o terţină dantescă (şi al cînturilor din Infern, Purgatoriu sau Paradis), este vîrsta la care Iisus şi-a desăvîrşit Opera. 33 este şi numărul gradelor din masoneria scoţiană. Apoi, plasîndu-ne într-o altă zonă religioasă, găsim că 66 este valoarea numerică totală a numelui „Allah” iar 99 este numărul principalelor atribute divine conform tradiţiei islamice.

Despre numărul 7, pe care îl regăsim în cele şapte diviziuni ale Purgatoriului, să notăm că e numărul omului desăvîrşit, care a coborît Spiritul în Materie (3 plus 4). Şapte indică şi cele şapte planete, cărora le corespund zilele săptămînii, cele şapte arte liberale (Trivium şi Quadrivium), necesare educaţiei omului medieval, dar şi cele şapte trepte ale iniţierii în masoneria Royal Arch. Şapte este semnul legămîntului lui Dumnezeu cu Umanitatea. Aşadar, şapte semnifică o muncă terminată, un efort de şlefuire încununat de succes, un lanţ al devenirii. Omul trece prin şapte stadii ale dezvoltării, Lumea Antică a cunoscut şapte minuni, Roma a fost construită pe şapte coline, şapte sînt înţelepţii din vechime, şapte sînt virtuţile şi viciile etc. Este suficient să înţelegem că Dante era la curent cu semnificaţiile numerice şi le-a folosit deliberat în construcţia „Divinei Comedii”, operă armonioasă nu numai la nivelul expresiei cît şi al structurii propriu-zise.

Minunata călătorie a poetului prin cele Trei Lumi

Ajungem acum la conţinutul manifest al „Divinei Comedii” despre care am dat înainte cîteva indicaţii. Într-adevăr, este vorba despre o călătorie în cele Trei Lumi, pe care poetul o începe în lunea de după Florii a anului 1300. Atunci, Dante avea 35 de ani, în plină criză a vîrstei de mijloc. „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare/ajuns, într-o pădure-ntunecoasă/mă rătăcii pierzînd dreapta cărare”. E momentul în care orice om trebuie să înveţe amara lecţie a soarelui care coboară spre asfinţit, văzîndu-şi diminuate puterile. E criza celui care înţelege că averile strînse pe pămînt nu sînt suficiente – „Căci degeaba veţi cuceri lumea, dacă vă veţi pierde sufletul”, cum spunea apostolul Pavel. În acest moment, Dante face un lucru în care mulţi dintre noi se regăsesc – priveşte în jur, înţelege că se află, la propriu şi la figurat, într-o pădure sălbatică, şi vrea să iasă la lumină. Numai că drumul spre dealul însorit, pe care-l vede, îi este barat de trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică jegărită, care-l împing din nou „pe unde-n veci n-a răzbătut lumină”. Alegorie limpede a sufletului în impas, din care nu poate să iasă singur ci numai cu ajutorul unui Maestru. Şi iată că ajutorul vine – este poetul antic Virgiliu, mandatat de Beatrice drept călăuză. Astfel, Dante porneşte în marea sa iniţiere, nu direct către Lumină ci pe drumul opus, anevoios, purificator – prin Infern şi Purgatoriu, către Paradis. De aici înainte, cale de 99 de cînturi, cititorii vor merge alături de el, înfricoşaţi sau în extaz – de şapte sute de ani încoace.

Geografia Infernului Dantesc


Evident, tema călătoriei prin Cele Trei Lumi este veche – de la Ghilgameş încoace, marii iniţiaţi au coborît în Tărîmul Morţii, pentru a înţelege ce este Viaţa şi cum trebuie ea trăită. Poetul Virgiliu a descins, la rîndul său, în Infern, iar înaintea sa a făcut-o alt mare cîntăreţ – Orfeu. Iniţiaţii în Misterele Eleusine mureau şi înviau, odată cu bobul de grîu, iar înaintea lor adepţii egipteni ai lui Osiris experimentau în sanctuare „Marea Călătorie Nocturnă”. Iisus Hristos pătimeşte singur, îşi dă sufletul răstignit între doi tîlhari, învinge Moartea şi dă tuturor creştinilor speranţa Învierii. Mai tîrziu, Mahomed va face şi el o călătorie infernală şi celestă, călăuzit de Arhanghelul Gabriel. Este aici o experienţă fundamental umană, pe care noi, cei moderni, avem dificultăţi s-o înţelegem. Raţionalismul ne-a veştejit cumva sufletul – mai degrabă credem că totul se termină odată cu moartea. Şi asta ne lasă deznădăjduiţi, oricît am vrea s-o ascundem. Cei mai mulţi, pierzîndu-ne credinţa, alungăm astfel de gînduri, rezumîndu-ne la „aici” şi „acum”. Puţini dintre noi, oarecum mai evoluaţi, ne raportăm la chestiune dintr-un punct de vedere strict psihologic – psihanaliza ne-a învăţat că trebuie să integrăm conţinuturile inconştiente, mai ales traumatice, în făptura gîndurilor noastre, ca să nu fim bolnavi. Răscolim aşadar Lumea infernală a inconştientului şi încercăm s-o înţelegem. Din păcate, practica psihanalitică nu garantează automat vindecarea, deoarece demonii invocaţi nu sînt îmblînziţi de un Principiu Superior. Dar ce-ar fi dacă am accepta să gîndim cu mintea unui iniţiat, din antichitate sau din Evul Mediu, care considera literal o stare de spirit ca pe un loc ? Atunci Infernul, Purgatoriul şi Paradisul ar căpăta concreteţe şi am putea interioriza mult mai uşor lectura „Divinei Comedii”? Întocmai ca un credincios, participînd la ritual? Greu dar nu imposibil.

Dar de ce este necesar ca Dante să aleagă drumul ocolit? Răspunsul îl dau toate doctrinele tradiţionale şi a pătruns în marile religii ale Cărţii. Nu poţi accede la stările superioare ale Fiinţei fără ca, în prealabil, să fi transformat stările inferioare. Moartea şi Învierea, Katabasis (a merge în jos) şi Anabasis (a merge în sus), Solve şi Coagula – sînt cele două faze necesare Marii Opere hermetice.  Mai pe de-a dreptul, vom spune că, în încercarea sa de a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să se purifice, arzîndu-şi păcatele. Purificările se fac prin cufundarea în elemente, înţelegînd modul în care ele ne limitează viaţa sau ne înrobesc. De exemplu, Pămîntul semnifică tot ceea ce este greu – de la poftele corporale pînă la gîndurile apăsătoare, Apa este tot ceea ce e rece – de la nestatornicie pînă la egoism şi aşa mai departe. Înţelegînd elementele, purificarea înseamnă o cucerire a esenţei lor şi o transmutare – operaţie esenţială pentru orice iniţiat. Bunăoară, să te purifici prin pămînt înseamnă să foloseşti bunurile tale materiale în interesul altora – de aici instituţiile caritabile. Călătoria lui Dante începe prin Infern, nici nu s-ar putea altfel, pentru ca poetul să vadă consecinţele înrobirii sufletului omenesc în Elemente, care nasc patimi şi suferinţă. Noi, cei moderni, ne grăbim să respingem realitatea Iadului, ca loc de suferinţă pentru păcătoşi, după moarte. Mai mult, nici cu ideea de păcat nu ne place să operăm. Totuşi, dacă am fi sinceri, am recunoaşte că, de multe ori, Infernul este aici – trăim în el.

Gustav Dore - Paradisul


Este imposibil ca, aici, să cuprindem întreaga bogăţie a „Divinei comedii”. Dante şi călăuza sa întîlnesc sute de personaje, fiecare cu povestea sa, fiecare cu pedeapsa, ispăşirea sau fericirea personală. Catedrala este împodobită cu sute de tablouri şi frize, care ne uimesc şi astăzi. Istoria, filosofia şi teologia se împletesc cu imagini poetice de neuitat, cuvintele scapără, într-o Lucrare de neasemuită măiestrie. Ne rezumăm la a mai semnala cîteva indicii care ne duc cu gîndul la iniţierea lui Dante. Astfel, cărturarul spaniol Miguel Palacios, specializat în sufism, publica în 1927 o carte intitulată „Dante şi islamul”, în care dovedea corespondenţa geografiei danteşti cu cea a grupurilor tradiţionale islamice. Prin ce filiaţie au ajuns aceste învăţături la poetul florentin? Pornind de la cercetările lui Palacios, Rene Guenon consideră că marele Ibn Arabi, maestrul prin excelenţă, a condus şi a inspirat anumite ordine iniţiatice ale Islamului, care au intrat în contact cu Ordinele cavalereşti occidentale, în timpul cruciadelor, împărtăşind cunoştiinţe ezoterice. La acest depozit iniţiatic a avut acces Dante, ca membru al unei organizaţii descinse din Ordinul Templului, care îl avea ca şef exterior pe împăratul Henric al VII-lea de Luxemburg.


Dincolo de valoarea artistică, „Divina Comedie” se constituie ca o adevărată carte de învăţătură tradiţională, pe care orice căutător al înţelepciunii are datoria s-o citească măcar odată în viaţă.

Niciun comentariu: