luni, decembrie 28, 2009

2010 - Apa se transformă-n Vin!

V-aţi obişnuit, cred, ca în ultimele zile ale anului, să postez cîteva rînduri despre viitor. Sînt previziuni pe care le fac cu ajutorul Tarotului, printr-un tiraj de sărbătoare, şi nu trebuie să le luaţi prea mult în serios, mai ales dacă sînteţi oameni ai raţiunii :) Să zicem că avem de-a face cu o fantezie, cu o poveste... În orice caz, anul trecut am nimerit binişor.

Ziceam atunci: "Se anunţă un an diabolic, plin de pulsiuni, pericole dar şi de recompense! Oamenii riscă să fie înlănţuiţi de goana după bani şi putere, luminile amăgitoare ale lui Lucifer. Ca să se amuze, diavolul va arunca recompense ici şi colo – vom vedea cum unii cîştigă marele pot la loto sau primesc moşteniri neaşteptate. Apoi, averile se vor scurge printre degete! 2009 va favoriza clasa politică şi va aduce revirimentul lumii interlope". Aşa a fost? Dap... Sau: "Un lider politic se ridică, anunţînd stabilitate a puterii, autoritate, calm şi înţelegere. În 2009, vom asista la ascensiunea unui lider mondial". Obama a fost investit preşedinte pe 20 ianuarie...

Ce va fi la anul? Iată rezultatul tirajului.

Teza - Arcana 7, Carul.

Ne avertizează că lucrurile sînt puse deja în mişcare, şi al naibii de iute se mai schimbă! Cei doi cai riscă să tragă unul hăis, altul cea, răsturnînd pînă la urmă cotiga, dacă vizitiul nu-şi va impune puterea, nu-şi va armoniza pulsiunile, nu va avea un scop clar. Lupta, agresivitatea, mişcarea vor continua şi în 2010, iar sfatul Tarotului e să nu cedăm tentaţiilor vieţii, să nu ne pierdem Credinţa şi să ne exersăm voinţa. Va fi un an al tehnologiei, al vitezei, al VIP-urilor, al călătoriilor de tot felul. În spaţiul public, tinerii întreprinzători vor străluci, la fel ca şi don juanii de tot felul, care vor apuca cu gheare febrile prada! sub semnul lui Marte, Carul înseamnă, de asemenea, război, tulburări sociale, revendicări violente...

Antiteza - Arcana 6, Îndrăgostitul.

În 2010, cel mai greu ne va fi să alegem între acţiune şi contemplare. Şi vom fi pierduţi dacă stăm mult la încrucişarea drumurilor. Stagnarea nu e o soluţie, omenirea a ajuns la o răspîntie pe care n-o putem nega, fie că e vorba despre schimbări climatice, criză a capitalismului sau lipsa leadership-ului! Trebuie ales, şi ales repede - apoi s-o luăm cu credinţă pe drum...

Hazardul - Arcana 10, Roata Norocului.

Ei, pe neaşteptate, în 2010 vom înţelege că am ajuns la fundul sacului, la sfîrşitul ciclului, şi vom exclama - aşa nu se mai poate! Vom avea dreptate - Roata norocului arată că orice sfîrşit e un nou început. Morala? Veche de cînd lumea - cei de sus coboară, cei de jos încep să urce! Climatul anului 2010 începe să se schimbe. Ne-o spune următoarea Arcană...

Rezultanta hazardului - Arcana 2, Papesa.

Zgomotul începe să lase loc tăcerii, agitaţia se potoleşte, munca înlocuieşte speculaţia, puterile feminităţii mătură, uşor-uşor, scena publică de glasurile baritonale ale Irozilor. Cele evidente încep să pălească în faţa celor ascunse. Şi o veste pentru ecologişti - în 2010, Natura, marea zeiţă Isis, începe să ne dea semne. Nu ştiu dacă e o veste bună sau rea...

Sinteza - Arcana 14, Temperanţa.

Papesa ne-a pregătit oarecum pentru ce urmează, dar aici avem întreaga semnificaţie a tirajului - 2010 va sta sub semnul Îngerului Temperanţei, un Vestitor care ne spune că vor supravieţui cei modeşti, cei răbdători, cei umili. Vine vremea lor, iar schimbul de fluide, ilustrat cu măiestrie pe Arcană, promite transformarea Apei în Vin. Fără surle şi trîmbiţe, Vărsătorul va fi aici, aducînd calmare, căi naturale şi vindecare. Se întorc frumoşii ani flower-power? Aşa se pare ! Să ascultăm din nou "Hair", să ne lăsăm barbă iar femeile noastre să îmbrace, din nou, fustele largi, înflorate :) Poate că 2010 va tempera lăcomia, va întări solidaritatea umană, va curăţa mizeria pe care o aruncăm pe obrazul lumii...

Viitorul - Arcana fără nume.

Nu vă speriaţi de Doamna cu coasa, e semn de moarte a lumii vechi, condiţie esenţială pentru renaştere - a început, prieteni, staţi cu ochii larg deschişi!

duminică, decembrie 27, 2009

Note de băutură (3)

Gîlceava Filosofului cu Ocultistul

Crăciun liniştit, cu Cabernet sauvignon de "3 hectare", uşor şi fructat, maturat şase luni în baricuri de stejar, apoi cu Fetească neagră, tot de "3 hectare", mai sărată, mai grea... Crăciun liniştit, cu prietenul Mişu, împreună cu care scriem, împleticit, aceste note... Da, dar urmeaza Revelionul! Ţineţi-ne, că rupem tot!!!!

miercuri, decembrie 23, 2009

Crăciun fericit, prieteni!


Maica Domnului cu Pruncul - Mănăstirea Arbore


Trecem prin Cumpăna Timpului... (înger, la Catedrala din Chartres)

luni, decembrie 21, 2009

Oh Captain My Captain!



Aseară, plictisit de stupidele programe TV, am revăzut "Cercul poeţilor dispăruţi", filmul din '89 al lui Peter Weir, cu un sclipitor Robin Williams (şi cu Ethan Hawke, tînăr...)! Îl ştiţi, desigur - Williams este profesor de engleză la un colegiu de elită din America anilor '50, un profesor nonconformist, care îi atrage pe elevi în minunata lume a poeziei. Iar băieţii îl urmează, încălcînd rînd pe rînd regulile şcolii. O înfruntare între imaginaţie şi tradiţie, între simţire şi raţiune, între "Carpe diem" şi "Totul este deşertăciune", care n-are cum să se termine cu bine. Lăsînd la o parte spectacolul, m-au interesat îndeosebi tehnicile didactice ale profesorului John Keating - schimbarea perspectivei (chiar prin urcarea... pe catedră), captarea atenţiei (şoaptă, aluzie, atitudini non-conformiste), contestarea autorităţii (ruperea unor pagini din manual). Chiar şi brain-storming, dicteu automat, vizualizare! Cu Whitman şi Shakespeare, profesorul îi electrizează, îi inspiră, îi conduce ("Puteţi să îmi spuneţi "domnul Keating" sau "Oh Captain My Captain", pentru prieteni" - aluzie la titlul unei poezii a lui Whitman )... Cu o carte de poezie, le schimbă viaţa! Sînt încîntătoare secvenţele din cenaclu, cînd băieţii experimentează ritmul, cuvîntul... fumatul din pipă! Mi-am amintit de spectacolele lui Pittiş de la Bulandra - "Cîntec despre mine însumi", cînd sute de adolescenţi plîngeau şi rîdeau, pe muzică rock. Astăzi, cînd adolescenţii nu mai deschid nici o carte, ar mai fi posibilă o astfel de experienţă? Înclin să cred că da!

Tu, cititorule
Tu, cititorule, pulsezi de viaţă, de mîndrie şi de dragoste, asemeni mie.
De-aceea cîntecele acestea-s pentru tine!

vineri, decembrie 18, 2009

Numele ei este Vineri

Îmi place vinerea. Fără un motiv evident. Ştiu la ce te gîndeşti. Îţi place şi ţie... Zi a Venerei, preludiul odihnei din week-end, al bucuriilor libertăţii, vinerea are ceva feminin - trupul ei de ore alunecă de lîngă tine cît ai clipi. Abia te-ai bucurat de ea că a şi plecat. Nu-i nimic... O vei mai întîlni.

miercuri, decembrie 16, 2009

Sus paharul, Cavaleri!




Ce face un gentleman într-o zi rece de iarnă? Merge la o degustare de vinuri! Ceea ce am şi executat, în compania Cavalerilor Vinului din Piteşti, conduşi vitejeşte, ca de obicei, de prietenul Marius Farmazon. De data asta, în pahare au curs vinuri roşii, ceva mai vîrtoase (că tot e frig...), din gama ENIRA, vinuri premium şi super-premium. ENIRA e proprietatea unui grup internaţional, cu podgorii în Franţa, în Romania şi, mai ales, în Bulgaria, la Bessa Valley. De altfel, ENIRA e numele unei prinţese trace, trăitoare pe meleagurile acelea! Am gustat cinci sortimente - Easy by ENIRA, un merlot de toată ziua, tînăr, catifelat, cu miros de fructe de pădure, ENIRA 2006, un cupaj complex în care predomină Merlotul şi Cabernet Sauvignonul, strălucitor şi cu note picante, ENIRA Reserva, acelaşi cupaj dar ţinut 18 luni la baric, Syrah ENIRA, la care nasul îţi oferă arome foarte intense de lemn, piper si foi de dafin, în fine BV by ENIRA, un killer catifelat, cu arome de curmale, intensitatea si structura sa bogată făcînd aproape imposibilă degustarea unui alt vin după... La final, am aprins un bol de tutun de pipă "W.O. Larsen 1846", care a mers tare bine cu Reserva. Notă maximă Cavalerilor , lui Mircea Niculescu, reprezentantul WineRo, care s-a descurcat onorabil în rolul somelierului, precum şi hotelierilor, pentru seara minunată. Pentru comenzi de vin, contactati cu încredere Galeriile Farmazon sau faceţi o vizită la galerii, cînd treceţi prin Piteşti...

La gura sobei...


Iarna mă aduce din nou la gura sobei, cu urechile ciulite către toate poveştile lumii. Căldura jăraticului îmi închide ochii, astfel că televizorul, calculatorul şi cartea se exclud. Ce rămîne? Muzica, audiobook-ul, radioul, teatrul radiofonic... http://www.radiocultura.ro/

marți, decembrie 15, 2009

Capela Sixtină a României



În 1858, Nicolae Grigorescu avea 20 de ani şi se afla la Mănăstirea Neamţ, la muncă. Născut într-o familie numeroasă şi săracă, băiatul picta icoane de la 10 ani, sub îndrumarea unui meşter ceh, pe care le vindea, apoi, în Oborul bucureştean, ca să-şi cîştige traiul. Aşa că mare i-a fost bucuria cînd a auzit că Mănăstirea Agapia, aflată în refacere, avea nevoie de zugravi. Temerar, Grigorescu s-a înfăţişat la maica stareţă Tavefta Ursache şi i-a spus că el poate face toată treaba ! Măicuţa l-a privit zîmbind şi i-a dat o probă – să picteze o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Floare la ureche ! – a zîmbit şi tînărul Grigorescu, iar icoana a fost gata în timp record, avînd ca model o ţărancă de la Agapia. Stareţa a dat gînditoare din cap – pictura nu semăna deloc cu cea bizantină obişnuită, ci aducea mai degrabă cu lucrările maeştrilor Renaşterii ! Însă lumina de pe chipul Maicii Domnului era uluitoare – aşa că tînărul pictor “a prins” contractul pentru zugrăvirea Agapiei. Iar mănăstirea a devenit un fel de Capelă Sixtină a României…

Agapia se află la 43 de km de Piatra Neamţ, în mijlocul Pădurii de Argint, şi este ctitorie a lui Gavriil hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, şi a Doamnei Liliana, de la 1642. Puţini ştiu că mai există o Agapia din Deal, mult mai veche, zidită de Petru Rareş, în 1527, care a ajuns acum un schit, din cauza alunecărilor de teren, ce au dărîmat restul zidirilor. Agapia din Vale sau Agapia Nouă ne întîmpină cu muşcate multicolore, la ferestrele căsuţelor măicuţelor. Intraţi în biserică – pictura lui Grigorescu vă va impresiona din plin. Sînt de remarcat tablourile "Îngerul părăsindu-l pe Tobie", inspirat din Rembrandt şi pictat în partea superioară a zidului dintre pridvor şi pronaos, "Punerea în Mormânt a Mântuitorului", executat după Tizian pe arcul dintre pronaos şi naos, "Cina cea de taină" din catapeteasmă, "Sfînta Treime" din bolta pronaosului, "Ruga în Grădina Ghetsimani", "Iisus ducîndu-şi Crucea spre Golgota", "Ieremia plîngând ruinele Ierusalimului", precum şi "Intrarea Mântuitorului în Ierusalim", o scenă monumentală ce domină peretele sudic al pronaosului.

Vizitaţi apoi muzeul mănăstirii, cu obiecte de artă şi odoare bisericeşti. Biblioteca Agapiei are peste 15.000 de volume, tot aici aflîndu-se depozitul de carte veche al judeţului Neamţ. Căutaţi apoi casa memorială “Alexandru Vlahuţă”- scriitorul a avut aici o soră călugăriţă. De fapt, multe ale nume sonore ale culturii române s-au legat de Agapia, vizitînd locurile, adăstînd la mănăstire – George Coşbuc, I.L. Caragiale, Calistrat Hogaş sau Gala Galaction fiind cîteva dintre ele. Şi dumneavoastră, dacă vreţi, veţi găsi găzduire în preajma mănăstirii.

joi, decembrie 10, 2009

Cei doi regi şi cele două labirinturi


(se dedică prietenei X)

Oameni demni de încredere spun (dar Allah ştie mai mult) că în primele zile a existat un rege peste insulele Babiloniei care i-a chemat la el pe toţi arhitecţii şi magii, poruncindu-le să-i construiască un labirint atît de complicat şi de subtil încît nici cei mai curajoşi bărbaţi să nu se aventureze pe coridoarele lui, iar dacă o vor face, totuşi, să se piardă pentru totdeauna. Această lucrare era un adevărat scandal, pentru ca miracolele şi confuzia sînt lucruri care ţin numai de Dumnezeu, şi nu de oameni. Cu trecerea vremii, la curtea regelui s-a prezentat un rege arab, şi acesta (pentru a glumi pe seama simplităţii oaspetelui său) l-a făcut să pătrundă în labirintul prin care a rătăcit, umilit şi surprins, pînă la căderea serii. Atunci, a implorat sprijinul divin şi a dat de ieşire. Buzele sale n-au proferat nici o plîngere, dar i-a spus regelui Babiloniei că el, în Arabia, avea un labirint mai bun ca acesta şi că, dacă va voi Dumnezeu, într-o zi are să i-l arate. S-a întors după aceea acasă, şi-a strîns căpitanii şi armatele şi-a venit peste regatul Babiloniei, avînd norocul să-i distrugă palatele, să-i omoare pe oamenii de aici şi să-1 facă chiar pe rege prizonier. L-a legat în spinarea unor cămile iuţi şi l-a dus în deşert. Au mers cale de trei zile şi trei nopţi, după care i-a spus: „O, rege peste timp, substanţă şi secol! În Babilonia ai vrut să mă pierzi într-un labirint de bronz cu scări, uşi şi ziduri; acum, Atotputernicul a vrut să ţi—l arăt pe al meu, care nu are scări pentru a le sui, nici porţi pentru a le forţa, nici ziduri care să-ţi oprească mersul, nici coridoare să-ţi obosească paşii."
După aceea i-a dezlegat legăturile şi l-a părăsit în mijlocul deşertului, unde a murit de foame şi sete. Gloria să fie cu Cel care nu moare. (J.L.B.)

duminică, decembrie 06, 2009

Farmecul bătrînelor viniluri

Azi, prietenul Liviu m-a răsfăţat peste măsură, lăsîndu-mă să-i scotocesc în colecţia de viniluri - peste 400 de discuri cu jazz şi rock. Şi mi-am adus aminte com graficieni celebri au lucrat la coperţi de disc, cu rezultate... wow!

Jethro Tull


Tool - Lateralus


The iconic "shaking hands with the devil" (fire) cover just touched the surface of this great piece of vinyl


Led Zeppelin - The House of the Holy


Malcolm Garrett

Artă, secolul XX! Artă şi în duetul următor...

sâmbătă, decembrie 05, 2009

De ce zîmbeşte Mona Lisa?


Tocmai din îndepărtata Persie, misterioasa noastră prietenă trimite lumii, pe blog, o meditaţie despre surîsul Giocondei! Subtilă şi erudită, X realizează că Leonardo are o taină şi propune descifrări - poate că Mona Lisa ascunde trăsăturile unui efeb, Salai, iubitul pictorului... poate că Leonardo cunoştea şi adera la ideile unor eretici, care îl socoteau pe Sf. Ioan "mai mare" decît pe Hristos... Iată, aici, întreaga disertaţie!

Excelentă provocare, uimitoare intuiţie feminină! Dar, pentru a înţelege mai mult din celebrul zîmbet, nu sînt suficiente explicaţiile medicilor (Mona Lisa e însărcinată, judecînd după starea încheieturilor...), nici cele ale sociologilor (Maica Domnului. cu zîmbetul ei modest, onorabil, e modelul frumosului feminin în Renaştere), nici cele ale istoricilor (Lisa del Giocondo avea toate motivele să zîmbească - făcuse o căsătorie foarte avantajoasă, Francesco fiind mult mai bogat decît ea...). Îndrăznesc să cred că nici măcar cunoscuta homosexualitate a lui Leonardo nu e cheia potrivită... Şi atunci? Atunci, să încercăm şi explicaţia iniţiatică. În puţine cuvinte - după aproape o mie de ani de creştinism pur şi dur, care culminează cu "Summa Theologica", o operă de două milioane de cuvinte, oamenii încep să redescopere plăcerea. Plăcerea contemplării naturii, plăcerea fiorilor dragostei. Surse de inspiraţie - Arabia, maurii, Bizanţul. Rezultate - trubadurii, poeţi provensali, Dante şi ordinul "Fidelilor Amorului", magicienii Renaşterii. În 1439, misteriosul Gemistos Plethon, un iniţiat neoplatonician, aduce la curtea lui Cosimo texte hermetice şi dialogurile Maestrului. Miza e mai mare decît o spun cărţile de filosofie - dincolo de interesul pentru Antichitate, Plethon re-sădeşte sămînţa misteriilor, a întîlnirilor personale cu Divinitatea. Cum? Prin stări alterate de conştiinţă, desigur, induse de emoţiile dragostei şi ale sexualităţii. "Banchetul"? Da, dar şi bachanalele orfice, dar şi misterele de la Eleusis. Pitagora îl inspiră pe Giordano Bruno, Hermes - pe Ficino. Artiştii epocii lucrează, la propriu, sub influenţa magilor - Leonardo se iniţiază în secretele "numărului de aur" alături de Fra Luca Pacioli, cărţile lui Leon Battista Alberti îi vorbesc despre arhitectura creată în vis... Sub aceste auspicii, artistul învaţă să adore atributele feminine ale lui Dumnezeu, redescoperă ceea ce egiptenii numeau Isis iar gnosticii - Sophia. Şi le înfăţişează sub aparenţa unei modeste soţii de negustor! Walter Pater, iniţiat şi critic de artă, scria despre ea: "Este o frumuseţe făurită din interior asupra cărnii... este mai bătrînă decît stîncile printre care şade... a fost de multe ori moartă şi a învăţat secretele mormîntului şi s-a scufundat în mările adînci şi păstrează asupra ei ziua decăzută". Isis, arcana Tarotului cu numărul doi, Natura, Papesa, soţia Unului, purtătoarea cărţii deschise şi a cele închise... Zîmbetul ei înseamnă plăcerea explorării universului interior, certitudinea naşterii şi a renaşterii, făgăduinţa înţelegerii Tainei, iubirea care mişcă Roata Lumii...

P.S. X a intuit bine şi în ce priveşte gestul enigmatic al Sf. Ioan, care se regăseşte şi la "Platonul" lui Rafael - e gest de recunoaştere între adepţi şi gest de reamintire. Degetul ridicat se completează cu cel coborît, pentru că "aşa cum este sus aşa e şi jos", "precum în Cer, aşa şi pe Pămînt". Iniţiat a fost şi regele Francisc I, Regele Salamandră, cum îmi place mie să-l numesc, după ce i-am văzut herbul, rege în braţele căruia moare Leonardo, în capela palatului Amboise, pe care v-am pus-o în fotografie...

vineri, decembrie 04, 2009

Pe la Sinaia, pe la Buşteni...






Tocmai m-am întors de la un curs de PR... Mişto cursul, mişto şi locaţia - Buşteni. O săptămînă la munte, chiar şi fără zăpadă, întinde pielea pe frunte şi destinde neuronul. În plus, am reuşit să văd dormitoarele regale de la Peleş (la etajul doi, ăla de se vizitează din an în Paşti). Mi-a plăcut mai tare casa lui Cezar Petrescu.Locuinţă de bărbat care scrie, spaţii albe, aerisite, mobilă minimală, ceramică, acuarele de Iser, birou de vară, birou de iarnă, laviţe, măsuţe pentru cafea, scrumiere. Şi, peste tot, cărţi. Zece mii de volume. Autor mediocru, Cezar Petrescu demonstrează generaţiilor leneşe de astăzi că se poate trăi din scris - jurnalism şi ficţiune. Venind spre Piteşti, scurt moment de fericire - în maşină era cald, se auzea saxofonul din "A Delicate Sound Of Thunder" iar ceaţa dimineţii se ridica, în fuioare, din văi. Pun şi nişte poze, că tot le-am promis colegelor.

P.S. Pe-aici, ce-a fost? tot cu Băsescu vă găsesc, tot cu Geoană?

vineri, noiembrie 27, 2009

Geniul oltenesc al locuirii


Cula Greceanu


Încep aici o serie de postări despre Oltenia şi locuitorii săi, pentru că sînt mîndru de spiritul locului în care m-am născut. Departe de a însemna numai zaibăr şi praz, acest colţ de lume ascunde comori neştiute...

În timp ce ardelenii construiau cetăţi săteşti, în care se adăpostea o întreagă comunitate, iar moldovenii înălţau mănăstiri fortificate, capabile să-i apere de primejdii, oltenii, în geniul individualismului lor, inventau casa-cetate. Cula, aşa cum era denumită, folosindu-se un cuvînt turcesc, ce înseamnă „turn”, devenea astfel loc de refugiu pentru o familie, dar şi locuinţă capabilă să îndeplinească toate funcţiunile vieţii de zi cu zi. Înalte, cu zidurile groase străpunse de metereze, cîteodată avînd şi tuneluri secrete de fugă, aceste fortăreţe domestice s-au răspîndit în tot spaţiul balcanic, mai ales după 1650, cînd incursiunile de jaf ale otomanilor se înmulţiseră, pe fondul slăbirii autorităţii statelor din zonă. Atunci, proprietarii de terenuri hotărîseră să se apere cu forţe proprii.

Răpirea fetei lui Han Tătar

Puteţi vedea şi astăzi aceste case-cetate, păstrate în bună stare pe Valea Luncavăţului, la Măldăreştii de Sus, localitate aflată la 4 km SV de Horezu. În mijlocul unui domeniu împrejmuit cu gard de piatră, se înalţă Cula Greceanu, o construcţie cu două etaje, despre care se presupune că a fost construită la începutul secolului 17, de Tudor Maldăr, căpitan în oastea lui Mihai Viteazu. Legenda spune că Tudor Maldăr a căzut prizonier la tătari dar a reuşit să scape, seducînd-o pe fata hanului, pe care a şi răpit-o, fugind călare, fără să ia cu ei altceva decît două maldăre de fîn pentru animale (de unde numele Măldărăşti...), refugiindu-se apoi în zonă. Construcţia pe care o vedeţi astăzi are, însă, trăsăturile arhitectonice brîncoveneşti ale secolului al XVIII-lea, cu două cerdace la etaj, cu ferestre ajurate şi cu pivniţa adîncită. Familia Măldărăscu, urmaşii căpitanului, a folosit cula pînă la începutul secolului al XX-lea, cînd clădirea trece, ca zestre, în familia Greceanu.

Fresce semnate de Olga Greceanu

Urcaţi la primul etaj pe o scară masivă de stejar, odihniţi-vă într-o loggie elegantă, vizitaţi turnul, unde se ajungea printr-o scară de frînghie, precum şi camerele de aici, împodobite cu fresce de Olga Greceanu, o înzestrată pictoriţă, înfăţişîndu-i pe strămoşi. La etajul al II-lea veţi vedea un cerdac deschis, de unde vi se dezvăluie excelenta privelişte a zonei precum şi două camere, renovate recent, împodobite cu piese de mobilier originale – printre care şi o măsuţă de tarot, cu semnele zodiacale, şi o mare oglindă veneţiană. Din anii ’60 ai secolului trecut, cula a intrat în proprietatea statului, care a organizat şi renovarea clădirii. Vizita continuă la cea de-a doua culă din zonă, cula Duca, numită aşa după proprietarul său, I.G.Duca, marele om politic liberal. Cula a fost construită în 1812, de Gheorghiţa Măldărăscu, iar în 1907 un urmaş a vîndut-o lui I.G. Duca. Ajungeţi la culă printr-o poiană înverzită, intraţi şi admiraţi imensele grinzi de stejar care susţin pivniţa. Şi această clădire are două etaje, la care urcaţi pe o scară zdravănă. La primul etaj sînt trei încăperi, adăpostind obiecte de epocă şi arme, iar la etajul al doilea, în două încăperi, se păstrează icoane populare. Zăboviţi pe cerdacul de sus, excelent loc de relaxare şi visare pentru călătorul ostenit. Mai sînt de remarcat sobele oarbe, tradiţionale, precum şi stucaturile tavanelor, înfăţişînd animale fantastice. Alături de cea de-a doua culă veţi găsi Casa memorială I.G. Duca, unde puteţi admira frumos mobilier de epocă, grafică semnată Olga Greceanu, obiecte aparţinînd fostului prim-ministru liberal (un aparat de radio, o masă de lucru, biblioteca etc.). Să mai spunem că, la cule, există posibilităţi de cazare, iar masa poate fi luată la o pensiune din apropiere sau în Horezu.

joi, noiembrie 26, 2009

La Gaudeamus...


... am ajuns azi pe nepusă masă. Tîrgul mi s-a părut sărăcuţ faţă de ediţia din primăvară, însă reducerile era mai mari :) am pescuit o "Istorie vizuală a arhitecturii", de la Litera Internaţional, "Viaţă şi cărţi", adică memoriile lui Manolescu (I Love Manolescu, să moară Mişu de necaz...), un volum de interviuri cu madam Yourcenar, "Culoarul Templier", roman de Gh. Schwartz, distins universitar şi... iniţiat, precum şi clasica "Lance a destinului", a lordului Ravenscroft, studiu asupra radacinilor oculte ale nazismului. Nici măcar n-am călcat pe la standul Nemira, plin cu trufandale ("Festinul ciorilor", vol. 2 din "Turnul Întunecat", "Disfuncţia realităţii" etc), pentru că băieţii nu lasă la preţ nici un leuţ, aşa că mai bine le cumpăr din Piteşti. La "Millennium", nu venise "Cruciada maşinilor", la "Rao" nu venise Rushdie, la "Humanitas" - nu venise nimic! Una peste alta, merită să ajungeţi pe-acolo... cu o sută de lei vă umpleţi plasa.

miercuri, noiembrie 25, 2009

Battlestar Galactica - ăsta da Exod!

Fraţi sefişti, sînt în extaz - am dat gata sezoanele 3 şi 4 din "Battlestar Galactica", 40 de episoade în două săptămîni! Uluitoare saga, de necomparat cu orice alt serial SF... Un Exod de proporţii galactice, faţă de care Ieşirea lui Moise e o simplă plimbare. Ce interpretare, frate, zeci de personaje conturate impecabil, caractere tari, scrîşnet de dinţi, sudoare şi sînge! Ce scenariu, cu referinţe mitologice, întorsături de situaţie şi lovituri de teatru, tratat în cheie, culmea!, realistă! Ce dialoguri sclipitoare, ce scene memorabile, ce filmări, ce efecte speciale!

Despre actori nici nu mai pot să scriu - Edward James Olmos în rolul amiralului Adama şi Mary McDonnell, preşedinta Laura Roslin, sînt antologici. Practic, BSG îţi dă tot ce vrei - filosofie şi politică, rapt mistic şi ştiinţă, fiorul uimirii şi katharsis! Nu degeaba BSG a cîştigat premiul Television Critics Association 2009 pentru cea mai buna serie. Daţi-vă peste cap şi faceţi rost de serial (că TVR abia a ajuns la sfîrşitul sezonului 3, programînd de-a-mboulea cîte un episod, duminica, după miezul nopţii), că merită! Faţă de BSG, Star Trek (cu tot respectul faţă de Jean Luc Picard :)) e ca Petre Ispirescu pe lîngă Stephen King... Bun pentru orice adolescent, BSG conţine Homer, Pentateuh, Freud, Sun Tzu, Darwin şi Hobbes la un loc...

Top 5 scene - după gustul meu
5. Starbuck şi Apollo îşi descarcă tensiunea sexuală în ring
4. Laura Roslin inventează execuţia prin aruncarea în spaţiu
3. Saltul Galacticii pe Noua Caprica
2. Rebeliunea lui Gaeta - episoadele 13 şi 14 din seria 4
1. Depresia generală după descoperirea Terrei pustiite. Şi ieşirea din ea!

Top cinci teme şi idei
5. Revolta creaturii împotriva creatorului.
4. Prezenţa planului divin şi împletirea sa cu liberul arbitru.
3. Evoluţia, ca modalitate de cîştig a conflictului.
2. Metode raţionale şi mistice de supravieţuire.
1. Cum păstrezi principiile democratice şi drepturile omului în război.

Încerc să pun aici şi un montaj - atacul final asupra coloniei Cylon.

sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Crin - un om liber


V-aţi uitat aseară la confruntarea prezidenţiabililor? După mine, cîştigătorul detaşat a fost Crin Antonescu - strălucitor, emoţionant, liber. Idealist. Singurul care a vorbit despre lucruri imateriale precum Caracter, Morală, Adevăr. Singurul care a avut curajul să spună că Tudor Chirilă poate fi un model moral pentru tineri. Ca om liber, ştiu şi eu cu cine să votez mîine...

Post votare - n-a fost sa fie, dar nu e rau. S-a văzut că libertatea e o marfa oarecum supraapreciată! Faţă de pîine sau circ, libertatea nu mai face doi bani. A spus-o şi Dostoievski, în Parabola Marelui Inchizitor.

joi, noiembrie 19, 2009

Mesajul lui Pan Cogito

Du-te unde s-au dus ceilalţi la capătul negru
după lîna de aur a nimicniciei ultima ta recompensă

mergi drept printre cei care stau în genunchi
printre cei întorşi cu spatele şi doborîţi la pămînt

te-ai salvat nu ca să trăieşti
ai puţin timp trebuie să laşi mărturie

fii curajos cînd mintea înşală fii curajos
în ultimă instanţă doar asta contează

iar Furia ta neputincioasă fie ca marea
de cîte ori auzi glasul celor umiliţi şi bătuţi

să nu te părăsească fratele tău Dispreţul
pentru spioni călăi laşi – ei cîştigă

vin la înmormîntarea ta şi-aruncă uşuraţi bulgări de pămînt
iar cariul îţi va scrie biografia aranjată

şi nu ierta într-adevăr nu e în puterea ta
să ierţi în numele celor ce au fost trădaţi în zori

fereşte-te însă de mîndria inutilă
priveşte-ţi în oglindă faţa de bufon

repetă: am fost chemat – oare nu erau alţii mai buni

fereşte-te de uscăciunea inimii iubeşte izvorul dimineţii
pasărea cu nume necunoscut stejarul în iarnă
lumina de pe zid splendoarea cerului

ele nu au nevoie de respiraţia ta caldă
există pentru a-ţi spune: nimeni n-o să te mîngîie

veghează – cînd lumina de pe munte dă semnul – ridică-te şi du-te
cît timp sîngele-ţi răsuceşte-n piept steaua ta întunecată

repetă vrăji vechi ale omenirii basme şi legende
fiindcă aşa o să cucereşti binele pe care n-o să-l cucereşti

repetă cuvinte mari repetă-le cu îndărătnicie
precum cei ce-au mers prin pustiu şi-au dispărut în nisip

şi te vor răsplăti cu ce au la îndemînă
cu şfichiul rîsului cu uciderea pe gunoaie

du-te fiindcă numai aşa vei fi primit în cercul craniilor reci
în cercul strămoşilor tăi: Ghilgameş Hector Roland
apărători ai împărăţiei fără de sfîrşit şi ai oraşului cenuşii

Fii credincios du-te

Zbigniew Herbert

Zbigniew Herbert (1924 – 1998), poet, eseist dramaturg, reprezintă generaţia de vârf a poeziei polone contemporane. Dintre textele cele mai apreciate ale poetului face parte ciclul Pan Cogito, având ca erou un personaj adânc înrădăcinat în tradiţia culturală europeană, purtător al unui mesaj cu profunde semnificaţii morale. În anii ’80, Herbert a devenit un poet de seamă al opoziţiei din Polonia. În anul 1986 s-a stabilit la Paris, revenind în ţară în 1992.

vineri, noiembrie 13, 2009

A fost Jules Verne în România ?


Coperta ediţiei princeps a "Castelului din Carpaţi" de Jules Verne

Biserica Densuş

Cetatea Colţi

Ţara Haţegului ! Ţinut istoric şi etnografic din colţul de sud vest al Transilvaniei, corespunzînd aproximativ judeţului Hunedoara, Ţara Haţegului oferă turistului vechi monumente de arhitectură şi de arheologie, orăşele pitoreşti, zimbri şi… ouă de dinozaur !

Mausoleul transformat în biserică

O excursie în zonă poate să înceapă urcînd pe Valea Jiului, cu un popas la mîndra mănăstire Lainici, apoi vă puteţi stabili tabăra în jurul localităţii Haţeg. De aici, mai multe locuri pitoreşti ne îmbie să le străbatem. Putem porni către localitatea Densuş, obîrşia controversatului istoric Nicolae Densuşianu, autorul “Daciei hyperboreene”, al cărui bust îl vom găsi în preajma bisericii. Zăboviţi în zonă. Biserica din Densuş este unul dintre cele mai misterioase monumente româneşti. Cu o alură total diferită de ce-aţi văzut pînă acum, pare mai degrabă un templu roman sau un mausoleu. Impresia vă va fi întărită de coloanele albe de marmură şi leii care sînt prinşi în zid ! De fapt, se crede că monumentul, ridicat în secolul al XIII-lea, a fost construit din piatră adusă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În interior, uimirea creşte. “Un mic stîlp din cei patru care susţin îngusta turlă e o stelă romană, purtînd numele lui Longinus. E o marmură cu o inscripţie elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de cîteva şuviţe de soare venind pe niste ferestruici... face impresia unei opere divine furată de genii nocturne”, scria George Călinescu, după vizita la Densuş. În semiîntunericul care stăpîneşte interiorul acestei masive construcţii se disting cu greu fragmente de pictură rămase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi de pe altar aparţin zugravului Ştefan. Semnatura cu care acesta şi-a pecetluit opera se poate vedea şi azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc realele calităţi artistice ale meşterului. Particularităţile operei zugravului Ştefan ne trimit cu gîndul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, realizată în secolul al XIV-lea.

Castelul din Carpaţi

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că, între 1882 şi 1884, cunoscutul autor francez ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul "Castelul din Carpaţi". Că a fost aşa sau nu, totul e un bun pretext pentru a vizita şi noi Cetatea de Colţi. Vom găsi locul destul de uşor, în comuna Rîu de Mori, satul Suseni, la vreo 20 de km de Haţeg. Pînă să ajungem la Cetate, aşezată pe o înălţime, pe partea stîngă a unui rîuşor, putem merge peste drum, la biserica ortodoxă a Mănăstirii Colţ, un ansamblu impozant, ridicat din piatră aspră. Apoi, după un urcuş de circa o jumătate de oră, prin pădure, ajungem la Cetatea Colţ. Zidurile medievale sunt încă în picioare, iar priveliştea spre cheile Rîuşorului îţi taie respiraţia.

Lupte de gladiatori în Transilvania

Vă mai recomandăm o vizită la Sarmizegetusa – Ulpia Traiana Augusta, fosta capitală a Daciei Romane, unde găsiţi un spectaculos amfiteatru, cu o capacitate de 5000 de spectatori! Amplasată în afara zidurilor oraşului, arena găzduia lupte de gladiatori (a căror cazarmă a fost dezgropată, în apropiere). Continuaţi plimbarea prin şantierul arheologic şi la muzeul din localitate, care expune arme, ceramică şi monede. În fine, pentru ultima zi a periplului Dvs. prin zonă vă recomandăm rezervaţia de zimbri din pădurea Slivuţ, la marginea Haţegului. Dar dinozaurii? Fosile de dinozaur şi chiar ouă au fost descoperite în rocile cretacice din împrejurimi. Din păcate, fosilele sunt duse la Bucureşti, iar turiştii n-au acces nici măcar în Geoparcul Dinozaurilor pitici din satul Ţuştea #

joi, noiembrie 12, 2009

Poate că am un pic de sînge slav ?

În sfîrşit... După ce-am scotocit o săptămînă internetul, am găsit unul din filmele tinereţii mele - "Fata fără zestre" (Mosfilm, 1984, regia Eldar Ryazanov). Sau "A Cruel Romance", cum l-au botezat americanii. L-am revăzut pe îndelete, azi după amiază, şi am simţit aceeaşi plăcere la vederea diavolului seducător Mihalkov (mai bine aşa decît... acolit al lui Putin!) şi a ochilor Larisei Guzeyeva. Ceţurile Volgăi şi muzica nostalgică au completat de minune atmosfera. Sînt fericit...

sâmbătă, noiembrie 07, 2009

Războiul lui Bebe Puţaru


Fie iarnă, fie vară, cîmpia română este arsă de sete. Aici, apa nu e niciodată de ajuns. Cei vîrstnici îşi mai amintesc că, în urmă cu 20 de ani, Bărăganul era străbătut de canale de irigaţii. Cei tineri nu le-au mai prins – ei s-au obişnuit să se uite spre cer cu neîncredere, pentru că plouă tot mai rar. Sub schimbările climei, pămîntul îngheaţă şi se sfărîmă, îşi pierde esenţa vitală, moare. Unii meteorologii au îndrăznit să spună că, în 2050, dune de nisip şi vegetaţie sahariană vor cotropi pămînturile dintre Dunăre şi Carpaţi. Cine să-i asculte ? Ar fi nevoie de un efort naţional de planificare a viitorului Bărăganului – cu amenajarea cursurilor Argeşului, Oltului, cu irigaţii, cu supraveghere climatică din satelit, cu împăduriri. Vise frumoase... În războiul cu oamenii, deşertul a făcut deja primele mutări. Cine să-i stea în faţă ? Savanţii ? Politicienii ? Orăşenii, pe care-i uită Dumnezeu cu apa curgînd la chiuvetă?

A palpa venele pămîntului

Şi totuşi... Mai există şanse. În definitiv, sîntem o specie surprinzătoare, cu resurse nebănuite. La Oarja, lîngă Piteşti, trăieşte un om care se luptă cu setea, fără să facă mare caz de asta. Îl cheamă Ion Nedelea, bate la vreo 60 de ani şi are harul să simtă apa ascunsă la zeci de metri sub pămînt. Din har şi-a făcut şi o meserie – sapă şi zideşte puţuri. De aceea, lumea îi zice Bebe Puţaru. Meşteşugul l-a învăţat după Revoluţie, dar nu vorbeşte cu drag despre asta. Nu-i place să se laude. Îl caută însă oameni din tot sudul judeţului, ca să le facă fîntîni. Cu apa din pămînt nu-i de joacă. Trebuie pricepere ca s-o găseşti, trebuie meserie ca s-o scoţi la lumină. Altfel, sapi degeaba... E muncă grea, pe bani puţini. Un metru de fîntînă costă cam 800.000 de lei. De fapt, stingerea setei nu are preţ. Cum poţi plăti pe cineva care, ca un medic priceput, palpează venele pămîntului şi ştie să înfigă acul exact acolo de unde izbucneşte apa, sîngele preţios ?

Urmaşul solomonarilor

Aventura începe cu alegerea locului fîntînii. Se caută o sursă de apă subterană cît mai puternică. Sau dacă sînt mai multe izvoare, care se suprapun la adîncimi diferite, e şi mai bine. Pentru asta, în mod mormal ar fi nevoie de un studiu geologic, făcut cu mijloace moderne – ultrasunete, computere. Nea Bebe Puţaru are alte mijloace. E moştenitorul tradiţiei meşterilor solomonari din vechime, oameni care foloseau o baghetă de lemn de alun, pe care o plimbau deasupra terenului, pînă simţeau o anumită vibraţie, indusă de apa freatică. În funcţie de puterea vibraţiei, solomonarul putea indica şi cît de intens era izvorul şi la ce adîncime se ascundea. Vraja funcţionează şi astăzi, chiar dacă reţelele electrice, cablurile îngropate şi canalizările perturbă vibraţiile apei freatice. Oricum, nea Bebe Puţaru ştie să citească şi semne complementare – e foarte probabil să găseşti apă în locurile unde creşte mentă, ca şi acolo unde, în curte, cu cal sau un cîine scurmă de zor, aparent fără motiv. Animalele sînt mai sensibile decît noi în a simţi vibraţiile apei. Şi, dacă asta nu e de ajuns, atunci scoate acele. Aşa cum a făcut de atîtea ori, pe la Smeura, pe la Albota – unde a găsit apă şi la 30 de metri adîncime. Dar niciodată nu sapă fîntîna mai jos de un grajd sau decantor – acolo, pînza freatică este infestată.

Trusa cu ace

Pe nea Bebe Puţaru l-am întîlnit „la treabă”, în curtea unei familii din Oarja. Dis-de- dimineaţă identificase locul unde apa pulsa în adîncuri („E pe la vreo 16 m” - le-a zis celor din jur), ridicase o schelă şi, cu un burghiu improvizat dintr-un tub metalic, gros de vreo jumătate de metru, prevăzut cu cuţite, începuse forajul. Puţul avea deja vreo şase metri. L-am rugat să-mi arate cum a găsit locul. A scos o trusă jerpelită, în care avea două iconiţe cu Maica Domnului şi „acele”, şi mi-a arătat. Ţinînd între degetul mare şi cel arătător o sîrmă în formă de V, s-a dat aproape de puţ. Acul devia, învîrtindu-se ca un titirez iar femeile din curte îşi făceau cruci mari: „Doamne, Doamne!”. Apoi nea Bebe a verificat şi adîncimea. Pe cadran, acul s-a oprit la 16 m ! „E un dar de la Dumnezeu însă poţi să-l şi dezvolţi. Uite, eu cred că am o energie, care mă ajută... E de natură electrică – nu mă simt bine cînd tună şi fulgeră, devin foarte nervos. În rest, nimic deosebit”. Fîntînarul zîmbeşte, nu spune mai mult. Mă gîndesc la bioenergie, la curenţii electrici care circulă prin corpul organismelor vii. Îmi amintesc că radiestezia, perceperea unor cîmpuri subtile, e o meserie înregistrată în nomenclatorul Ministerului Muncii, la noi dar şi în Franţa. Presupun că organismul omenesc se poate transforma, în anumite condiţii, într-un extraordinar aparat de măsură, iar ansa radiestezistului, sîrma lui nea Bebe Puţaru e numai acul indicator. Oamenii din jurul meu nu-şi mai pun atîtea probleme – pe ei îi interesează rezultatul. Se apucă să învîrtească din nou la burghiu, cu mic cu mare, voioşi. „Hai, vere, împinge, că nu-ţi cad coaiele ! Acum dăm de piatră roşie” – zice unul. Fierul scîrţîie, fîntînarul îi supraveghează atent, un copil priveşte uimit toată scena. El nu ştie, dar pe seară părinţii lui vor avea apă în curte!

Coborîrea în adîncuri

După ce se găseşte apă, lucrul nu s-a terminat. De aici intervine partea riscantă a meseriei fîntînarului. Nea Bebe Puţaru va coborî în adînc. Cu cît e mai adînc puţul, cu atît e mai mare pericolul ca totul să se prăbuşească peste omul coborît. La adîncimi de peste zece metri, poate surveni chiar o lipsă de oxigen, cînd se lucrează pe căldură mare. E coborîtă întîi o lumînare, ca să se verifice existenţa gazelor nocive. Înainte de lucru, fîntînarii postesc, spun anumite rugăciuni. Din banii cîştigaţi se fac danii la biserici. La plecare, fîntînarul niciodată nu uită sa ceară proprietarului noii fîntîni să ofere apă celui însetat, indiferent dacă e om sau animal şi indiferent de ora la care vine şi cere. De altfel, există credinţa că acela care nu respectă legămîntul nu se va bucura de fîntînă, care fie va seca, fie se va umple cu mîl şi va deveni de nefolosit, fie se va nărui mereu şi va trebui reconstruită sau va "cere viaţă" şi în ea se va îneca un om sau un animal drag proprietarului.

Apă vie, apă moartă

Tradiţia meseriei vorbeşte şi de „apa moartă”. De obicei, oamenii se bucură de apă şi beau imediat din noua fîntînă, fără să ştie că asta e „apa moartă”, pentru că e tulbure, nu se poate folosi la spălat şi are gust de pămînt. Pentru ca „apa moartă” să se transforme în „apă vie”, fîntînarul va arunca în adîncuri un bulgăre de var nestins şi unul de sare. Mărimea bulgărilor depinde de capacitatea fîntînii. Se urmăreşte ca reacţia de purificare a apei să fie lentă şi continuă. Unii mai aruncă şi niscaiva cloramină, dar la asta fîntînarii strîmbă din nas. Apoi toată apa trebuie scoasă din puţ, de trei ori, timp de o lună, ca să se cureţe şi mîlul depus.


Cum să-ţi îngrijeşti fîntîna

Ca să aibă apă cristalină tot timpul, proprietarul trebuie să ştie cum să-şi îngrijească fîntîna. De exemplu, în Bucovina, se aruncă un păstrăv viu în fîntînă, care va consuma microorganismele şi va păstra buna calitate a apei. În alte zone, cum ar fi Argeşul, s-a păstrat secretul aruncării în fîntînă a unor bani sau bijuterii de argint, care ţin apa proaspătă (nu întîmplător vasele bisericeşti sînt din argint, puternic dezinfectant). Dacă apa capătă totuşi gust rău, fîntîna se sleieşte, adică se scoate din nou întreaga cantitate de lichid şi mîl şi se repetă procedura de limpezire. Fîntînile care au gustat carne de om sau de animal se surpă. O altă regulă nescrisă cere ca noua fîntînă să fie sfinţită de preot, iar de marginea ei să fie atîrnată o cruciuliţă.

Asta e munca de zi cu zi a lui Bebe Puţaru. Un personaj mai cunoscut în Oarja decît prefectul de Argeş. Un om simplu care face minuni.

joi, noiembrie 05, 2009

(In)amici publici!


Citesc epistolarul dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy, apărut recent la Polirom, şi nu mă mai satur - ce joc al inteligenţei, dulce-amar! Un amestec de eseistică spumoasă, tipic franceză, mărturisiri jenante, politică şi literatură... Două personalităţi care încearcă să se înţeleagă, într-un excelent exerciţiu empatic. Un filosof al Stîngii Caviar, angajat de partea celor slabi în toate războaiele obscure ale secolului, şi un prozator scandalos, retractil şi dezabuzat, care nu se consideră "cetăţean" ci "utilizator" al Occidentului! Un regal, strălucitor ca stil şi desfăşurare... Vi-l recomand necondiţionat.

marți, noiembrie 03, 2009

Capitalismul nu se poate prăbuşi

Mă uit cu dispreţ la propagandiştii de stînga. Ei plîng cu lacrimi de crocodil pe umărul celor afectaţi de criză dar, în sinea lor, se bucură, închipuindu-şi că, acuş-acuş, capitalismul se va prăbuşi! Este o iluzie... Capitalismul nu se poate prăbuşi, capitalismul este condiţia umană din domeniul economic - lăcomie, egoism, dar şi hărnicie, inovaţie, inteligenţă. Capitalismul nu e un sistem impus de sus, precum utopiile de stînga, ci e o stare născută din libertatea economică a individului. De aceea, economiştii respectabili nici nu vorbesc despre sistem capitalist ci despre economie de piaţă. Acum, vedem că băncile trec prin clipe grele - dar ele nu sînt decît o formă de alimentare cu bani a economiei. De aici şi pînă a pune în discuţie principiul circulaţiei monetare e cale lungă, pe care nici un om normal la cap nu e dispus s-o parcurgă. De asemenea, mi se pare greşit să judeci piaţa cu criterii morale - cîtă vreme va exista cerere, piaţa va furniza droguri, sex şi mîncare grasă. Degeaba vom interzice şi vom reglementa, dacă omul va rămîne păcătos...

duminică, octombrie 25, 2009

Faust. De Purcărete

Poţi să mai spui ceva nou despre Diavol, după ce totul a fost spus? Poţi să mai înspăimînţi parşiva creatură numită om, după ce ea a inventat eşafodul, spînzurătoarea, scaunul electric, lagărul de concentrare şi bomba atomică? Poţi să mai dai de gîndit tinerilor, pe tema Binelui şi a Răului, după ce au crescut cu Doom şi Counterstrike, folosind un text vechi de două sute de ani? Da, da, de trei ori da! Însă trebuie să te cheme Purcărete... Bătrînul magician a montat la Sibiu un "Faust" uluitor. Vineri seară, într-o hală industrială dezafectată, m-am convins de asta, alături de căteva sute de spectatori. Spre ruşinea mea, nu mai fusesem la teatru de zeci de ani (pentru că şuşele de la Piteşti nu pot fi numite spectacole). Aşteptînd ridicarea cortinei (vorba vine, era o pînză albă uriaşă...), am regăsit acelaşi frison de nerăbdare, aceeaşi empatie cu ceilalţi spectatori, în scoica fierbinte a spaţiului teatral. Ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte. Nici Purcărete n-a mizat foarte tare pe text, alegînd din povestea lui Goethe doar scena ispitirii lui Faust, nebunia nopţii Valpurgiei şi păcălirea lui Mefisto. În schimb, a construit vizual extraordinar. Am fost invitaţi în laboratorul Doctorului, plin de mizeria cunoaşterii (ziare vechi, cărţi prăfuite, recipiente ciudate cu şerpi în formol...) şi s-a dezlănţuit nebunia. cu o sută de actori... Homunculi care lucrau pe laptop, duhuri, îngeri, femei, ţărani, spirite, maimuţe, maimuţoi, licăruşi, miniştri, vrăjitoare, generali, miniştri, Grija, Datoria, Nevoia şi Lipsa, Moartea în persoană, cu crinolină, doamne, paji, cavaleri, Troli, gnomi, licurici şi şoareci. Şi peste toţi, Mefisto, jucat de Ofelia Popii, extraordinară, cu un control al trupului şi al vocii de neînchipuit! Faust, interpretat de Ilie Gheorghe, mi s-a părut mai plat, mai lipsit de emoţie, dar n-a mai contat. După o oră de joc, oameni cu cap de porc ne-au ridicat de la locurile noastre şi ne-au dus în mijlocul nopţii Valpurgiei, prin mijlocul decorurilor, care s-au dat la o parte precum apele Mării Roşii, la semnul lui Moise. Acolo, spectacolul a atins climaxul. Teatru în teatru, inserţii video, o trupă rock cîntînd live, podul rulant aruncînd scîntei şi fulgere, sex şi sînge, un rinocer călărit de doamne în mare ţinută, jonglerii şi avorturi, uimire... În fine, vă pun aici un filmuleţ.



După spectacol, am ieşit năucit şi am tras la o terasă din Piaţa Mică, să mă liniştesc. Concluzie 1. Trebuie să vedeţi această montare. E unul din marile evenimente culturale ale deceniului. intraţi pe situl teatrului Radu Stanca şi rezervaţi-vă on-line bilete, costă doar 20 de lei. Concluzie 2. Uite cum cultura, făcută la superlativ, aduce bani şi e un motor al dezvoltării locale. Pe lîngă biletele plătite la teatru, am mai cheltuit în Sibiu ceva gologani la pensiune, în magazine, la cîrciumă. Şi ca mine au fost mulţi alţii, veniţi din toată ţara - l-am zărit în sală şi pe Doru Buşcu.



A doua zi, plimbare prin Dumbravă, la Bruckental (au deschis o expoziţie temporară de pictură românească) şi prin librării. Excelent week-end!



marți, octombrie 13, 2009

If On A Winters Night


De obicei, cînd ascult muzică mai fac ceva - citesc, mă joc cu pisicile, navighez pe net. Domnul Sting a reuşit performanţa să mă captiveze total. Am ascultat astăzi, în avanpremieră, "If On A Winters Night", album care urmează a fi lansat abia în 26 octombrie la casa de discuri Deutsche Grammophon (nu mă întrebaţi cum am dat de el, he, he!)

„Tema iernii este bogată inspiraţional şi la nivel de material. Strămoşii noştri celebrau paradoxul luminii în inima întunericului şi miracolul naşterii perpetue precum şi regenerarea anotimpurilor", declara cântăreţul. Şi o dovedeşte pe deplin... Piesele de pe album sînt inspirate din folclorul britanic, Sting împreună cu artiştii invitaţi să ia parte la acest proiect interpretînd colinde, sau chiar cîntece de leagăn: „The Snow It Melts the Soonest" (baladă originară din Newcastle), „A Soalin'" (cîntec de jale englez), „Gabriel's Message" (colind ce datează din secolul al XIV-lea), „Balulalow" (cîntec de leagăn compus de Peter Warlock) sau „Now Winter Comes Slowly" (de Henry Purcell).

Materialul e dărîmător de-a dreptul... Am rămas cu pipa stinsă... Şi, ca să nu ziceţi că-s rău, ia mergeţi la linkul ăsta!

joi, septembrie 24, 2009

Unde este mormîntul lui Dracula?


Sub această lespede zace un schelet fără cap

Mănăstirea Snagov

A venit toamna şi soarele blînd îndeamnă la călătorie, chiar una scurtă, de week-end. Aşa că, săptămîna aceasta, vă invit să vizitaţi Mănăstirea Snagov, aflată la vreo 30 de kilometri de capitală, în nordul judeţului Ilfov.

După ce traversaţi Bucureştiul, înscrieţi-vă pe „celebrul” DN1, spre Ploieşti, şi mergeţi cale de vreo jumătate de oră, apoi faceţi la stînga, pe o şosea surprinzător de bine întreţinută, prin pădure, care vă va duce pînă lîngă lac. Aici veţi negocia cu localnicii o traversare cu barca! Mănăstirea Snagov se află pe un ostrov, în mijlocul lacului, un loc încărcat de istorie şi mister. În timpul traversării, puteţi admira complexul Vila Lac, construit pe vremea lui Ceauşescu, folosit şi astăzi de Preşedinţia României, precum şi noile vile ale localnicilor…

O siluetă zveltă…

Iată-ne ajunşi pe ostrov! Printre copaci, se zăreşte silueta zveltă a mănăstirii, monument de artă feudală, probabil ctitorie tîrzie a lui Mircea cel Bătrîn, de la care a rămas şi prima atestare documentară, la 1408. Actuala biserică a fost refăcută din cărămidă, în stil bizantin, atonit, între 1517-1521, de către domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), suferind mai apoi prefaceri în timpul lui Vlad Ţepeş şi Mircea Ciobanul. În interiorul monumentului conservat, care a suferit numeroase transformări şi restaurări, se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum şi portretele lui Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie şi ale lui Mircea Ciobanul cu familia sa. Dar faima Snagovului este legată de misteriosul domn Vlad Ţepeş. Istoricii spun că el a fortificat edificiul, a construit un pod, un turn de clopotniţă, o fîntînă, un tunel de refugiu, precum şi o închisoare pentru trădători şi răufăcători.

O dramă în familie

Personalitate complexă, Ţepeş a avut o viaţă aventuroasă. Nepot al lui Mircea cel Bătrîn şi fiu al lui Vlad Dracul, Ţepeş devine prinţ al Valahiei, după ce stătuse ostatic la curtea sultanului Murat al II-lea. Între el şi fratele său Radu cel Frumos se va naşte o duşmănie fără istov, iar tronul ţării se va juca între cei doi, o tragedie de care nu au fost străine marile puteri ale vremii – Imperiul Otoman şi Regatul Ungariei, aflate în conflict. Sprijinind cauza lui Matei Corvin, Ţepeş va atrage duşmănia sultanului, care, în 1462, ridică o oaste uriaşă pentru a-l pedepsi pe domnul valah. Ca să înfrunte pericolul, Ţepeş va folosi (cum am spune astăzi) tehnici de război asimetric, hărţuind imensa forţă turcească, atacînd pe timp de noapte, încercînd asasinarea lui Mahomed al II-lea. Documentele vremii menţionează că drumul spre Tîrgovişte, capitala lui Ţepeş, a fost un calvar pentru turci – pămînt pîrjolit şi cadavre de musulmani traşi în ţeapă. În aceste condiţii, sultanul se va retrage, nu înainte de a-l lăsa domn la Tîrgovişte pe Radu cel Frumos.

Asasinatul din pădurea Băltenilor

Urmează o perioadă foarte tulbure, în care fraţii încrîncenaţi se războiesc şi încearcă să-şi atragă bunăvoinţa boierilor. Pînă la urmă, Vlad pierde partida şi se refugiază în Cetatea Poienari, de unde, printr-un coridor secret, fuge în Transilvania, călăuzit de sătenii din Arefu. Conform legendei, atunci a fost momentul în care soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa turcească, s-a sinucis aruncîndu-se de pe o creastă înaltă - o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker's Dracula. Arestat de Matei Corvin, fostul aliat, Ţepeş va sta încarcerat 12 ani la Vişegrad iar apoi doi ani la Buda. Va fi eliberat în 1475 la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre, şi va mai avea parte de o a treia domnie, în 1475, care se va încheia dezastruos, un an mai tîrziu. La sfîrşitul lui decembrie 1476, în pădurea din preajma Băltenilor, Ţepeş va fi asasinat, iar capul tăiat va fi trimis sultanului, spre confirmare… De aici, nimic nu e clar. Se presupune că trupul domnului a fost înmormîntat în mănăstirea Snagov, pe furiş, fără fast. La începutul secolului XX, arheologii au identificat un mormînt cu o lespede fără inscripţii, în care s-au găsit rămăşiţele unui personaj istoric, dar identificarea a fost imposibilă.

O lespede aşezată bizar

Legendă sau adevăr, astăzi, în biserică, veţi găsi o lespede aşezată bizar, în faţa altarului, prezentată drept mormîntul lui Vlad Ţepeş. Continuaţi-vă plimbarea, în jurul edificiului, printr-o grădină mănăstirească bine întreţinută, observaţi fîntîna din zonă, despre care se spune că are cea mai curată apă, întrucît sub ea sunt ascunse vasele de argint ale Domnului! În fine, puteţi să schimbaţi cîteva vorbe cu localnicii, care se vor grăbi să vă povestească cum, iarna, pe aici se aud urlete de lupi şi cum duhul vampirului mai bîntuie, încă, pe călătorii imprudenţi #

luni, septembrie 14, 2009

În plină lumină


Într-o zi de luni, în urmă cu exact 45 de ani, se năştea un copil care avea să iubească muzica, fructele, călătoriile, cărţile... Nimic neobişnuit, dacă acel copil n-aş fi fost eu! Astăzi, Tarotul mi-a oferit o arcană în ton cu starea mea de spirit - în plin Soare...

sâmbătă, septembrie 12, 2009

Scurte...

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace, alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind, seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...

# PUBLIC ŞI PRIVAT. # În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea, capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?

# TINERI ŞI ASUDAŢI. # Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate, tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.

# BAIE DE CULTURĂ. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim – cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd, pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!

# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe Geoană, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...

# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru “The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei! (Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...

# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi: “Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai zîmbit nimeni!

miercuri, septembrie 09, 2009

1984


Am revăzut ieri „1984”, filmul făcut de Michael Radford după romanul lui Orwell, şi mi-am adus aminte de ororile tinereţii mele – frică, mizerie, tortură, lipsuri, Poliţia Gîndirii, „înlocuitori”, Minutul de Ură, cenzura, modificarea trecutului, Big Brother, manifestaţii, propagandă… Apoi am privit în jur cu mult mai multă bunăvoinţă şi mi s-au părut amuzante excesele publicităţii, certurile din talk-show-uri, Merţanele îmbogăţiţilor, tricourile mulate ale cocalarilor, pînă şi dresurile roz ale ministrului Turismului! Recomand medicamentul (amar dar eficient…) inadaptaţilor de salon, „stîngii-caviar”, tinerilor confuzi, nostalgicilor ceauşişti şi lui Mişu, cînd e în criză ontică… Filmul poate fi văzut aici.

Orwell e înspăimîntător nu cînd vorbeşte despre tortură şi supraveghere ci cînd atinge oroarea metafizică:
- Specia umană are agresivitatea scrisă în gene. La sfîrşit, vor rămîne numai stăpînii şi sclavii.
- Puterea înseamnă să-l faci pe altul să sufere, să-i sfîşii mintea şi să i-o recompui, după cum vrei.
- Războiul este inevitabil, dacă doreşti să păstrezi o anumită structură socială. El distruge roadele muncii omeneşti, care, altfel, ar duce la evoluţia speciei.
- Scopul ultim al Poliţiei Gîndirii este să te facă să-l iubeşti pe Big Brother.
- Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.
- Ca să controlezi complet o populaţie, controlează-i limbajul. Prin eliminarea cuvintelor, poţi elimina sentimente.


„1984” este mama distopiilor. Pe moment, democraţiile liberale ne ţin departe de acest infern. Mai degrabă ne pîndeşte purgatoriul din „Mîndra lume nouă” a lui Huxley. Dar, despre asta, în alt post.

marți, septembrie 08, 2009

Manifestul internetului


Un grup de jurnalişti şi bloggeri germani au publicat on-line următorul document, un adevărat manifest al internetului. Iată ce cuprinde, în sinteză (bolduit, observaţiile mele):

1. Internetul e altfel. El produce public nou, alte modalitati de schimb al informatiei si alte tehnici culturale. Mass media traditionale trebuie sa-si adapteze modul de lucru la noile realitati tehnologice, in loc sa le ignore sau sa le combata.

De acord. Un nou mediu îşi crează publicul său, cf. McLuhan. Ar trebui cunoscute, însă, caracteristicile noului public, iar mass media trebuie să se adapteze la ACESTE caracteristici!

2. Internetul e un imperiu mediatic in buzunarul de la haina. Web-ul creeaza o noua ordine in sistemul mediatic, depasind limitele si oligopolurile acestuia. Publicarea si difuzarea continutului mediatic nu se mai face cu investitii mari. Doar calitatea jurnalistica mai diferentiaza jurnalismul de simpla publicare de continut.

Deci jurnaliştii sînt condamnaţi să creeze conţinuturi valoroase, altfel...

3. Internetul este societatea. Retelele sociale, Wikipedia sau Youtube au ajuns prezente tot atat de firesti, ca si telefonul sau televizorul. Daca vor sa existe mai departe, concernele mass-media trebuie sa inteleaga lumea in care traiesc consumatorii si sa isi adapteze la aceasta formele de comunicare, printre care si dialogul.

4. Libertatea Internetului este inalienabila. Arhitectura deschisa a Internetului nu poate fi schimbata in functie de interese economice sau politice, care in spatele asa-numitului „interes public“ incearca sa cenzureze accesul liber la informatie, pe web.

Spuneţi-le asta şi chinezilor...

5. Internetul inseamna victoria informatiei, un mediu prin care individul se poate informa mai bine ca niciodata.

...sau se poate rătăci, prin munţi de gunoaie informaţionale!

6. Internetul schimba si imbunatateste jurnalismul.

Evident, ca sursă de documentare, internetul e nepreţuit...

7. Reteaua inseamna relationare. Cine nu foloseste link-urile se autoexclude din discursul social.

Oare?

8. Agregatoarele si masinile de cautare stimuleaza jurnalismul documentat, de calitate. Marcand referintele prin linkuri sau citate, devine posibila „cultura discursului social din retea“.

Aşteptăm cu interes...

9. Internetul e noul cadru al discursului politic, stimuland dezbaterea si participarea activa a opiniei publice.

Mai ales în ţările agrare, precum România...

10. Noua libertate a presei se numeste libertate de opinie. Dispar granitele tehnologice intre amatori si profesionisti, diferenta nu se mai face intre jurnalism platit si neplatit, ci intre jurnalism de buna sau proasta calitate.

11. Candva, la inventarea tiparului, Biserica si alte institutii avertizau impotriva valului de informatie necontrolata. Jurnalistii, enciclopedistii si pamfletarii au dovedit atunci ca mai multa informare duce la mai multa libertate, pentru cetatean si pentru societate, lucru valabil si in ziua de azi.

Aşteptăm să se demonstreze şi legătura între mai multă libertate şi mai multă responsabilitate!

12. Traditia nu e un model de lucru. Internetul, ca mediu extrem de concurential, cere adaptarea modelelor de afaceri la structura sa.

13. In Internet, dreptul de autor sau producator nu trebuie incalcat. Mecanismele de difuzare depasite trebuie inlocuite cu noi modele de distributie si acordare de licente. „Proprietatea obliga“.

14. Timpul unui cititor, ascultator sau spectator are valoare. Oferta publicitara este transmisa prin retinerea atentiei asupra unor continuturi jurnalistice transmise online. Acesta e principiul de baza al finantarii jurnalismului, alte forme de refinantare urmeaza sa fie descoperite si experimentate.

15. Textele, sunetele si imaginile nu mai trebuie sa fie efemere, in retea. Ele vor ramane la dispozitie, constituind o arhiva a istoriei contemporane. Jurnalistii trebuie insa sa aiba in vedere eventuale interpretari ale informatiei si greseli ce trebuie corectate.

16. Internetul scoate la iveala o mare cantitate de marfa amorfa. Din aceasta, rezista doar cine ofera jurnalism credibil si deosebit, deoarece pretentiile consumatorilor de informatie au crescut.

Singurul punct din manifest care mi se pare indiscutabil.

17. Toti pentru toti. Web-ul e o infrastructura superioara de interactiune sociala. „Generatia Wikipedia“ stie sa evalueze credibilitatea unei surse, sa verifice si sa evalueze stirile. Jurnalistii trebuie sa respecte aceste calitati si sa intre in comunicare cu „receptorii“, folosindu-le cunostintele. Nu mai e momentul jurnalistului atotstiutor, ci al celui care comunica si intreaba.

Generaţia Wikipedia egal Generaţia copy-paste, fără discernămînt şi fără experienţă. Deci, zero simţ critic. Ia să întrebe jurnalistul pe un astfel de vieţuitor, să vezi ce răspunsuri primeşte!!!

Ce părere aveţi?

vineri, septembrie 04, 2009

A apărut maneaua ortodoxă!

Iubiţi credincioşi, ştiţi că a apărut maneaua ortodoxă? V-am pus un link către un videoclip al lui Carmen Şerban... Vă veţi delecta, desigur, cu fiorii mistici ai textului, precum şi cu imaginile filmate în mănăstirea Cotmeana, Argeş, unde tronează celebrul alungător de draci şi duhovnic al lui Carmen, Prea Cuviosul Ioasaf! Pentru necunoscători, e ăla cu barbă...

Luaţi de-aici, ortodocşilor!

P.S. Nu ratati comentariile ălora de-au văzut clipul! Deliciu garantat...

Cînd presa scrie despre nimic…

Am citit azi o relatare dintr-un ziar local, despre şedinţa şefilor PSD, strînşi la un debarcader argeşean, şi m-am simţit în epoca fanariotă. Autorul, un jurnalist tînăr, a găsit de cuviinţă să dedice trei sferturi din articol amănuntelor de atmosferă – că în parcare stăteau maşini de sute de mii de euro, păzite de armate de şoferi, că accesul presei a fost interzis, că Hrebenciuc şi-a făcut siesta cu ochii la pescari, totul culminînd cu defilarea chelnerilor, întru potolirea stomacurilor social-democrate. Cu ochii la chiolhan, jurnalistul a notat conştiincios toate felurile şi ni le-a servit apoi şi nouă, cititorilor, de la aperitive la desert, pe trei rînduri, apoi a expediat la final ce-a zis Geoană – de fapt, nu zisese nimic.

Acum, eu îl înţeleg pe Claudiu Diţă (tînărul jurnalist de la TOP, pe care-l cunosc şi îl respect). Nu e el în chestiune, ci o întreagă reţetă de a face presă. A vrut să picteze cu tuşe groase nesimţirea unor politicieni veniţi în Argeş, chipurile să rupă guvernul, dar care au stat la crăpelniţă, în timp ce presa a făcut treişpe-paişpe pe-afară (măcar n-o mai chemau…). Dar efectul nu i-a reuşit. De ce? Pentru că subiectul era prea serios ca să se preteze la tabloid. De fapt, întreaga situaţie a României e atît de serioasă, încît nu te mai trage la rîs, darămite la cronică mondenă. Nu s-a întîmplat nimic? Scrii un rînd că nu s-a întîmplat nimic… Au tras ăia un chiolhan? Scrii că au tras chiolhan şi nu publici meniul. Altfel, rişti să fii receptat aiurea. Dragă Claudiu, ştii ce ziceau doi cititori de-ai tăi, aflaţi lîngă mine, la “Garden Pub” ? Unul a exclamat: „Uite-i şi pe fomiştii lui Penescu, cum le-au numărat ei înghiţiturile ălora de la PSD!”. Iar celălalt: „De, frate, dacă patronul e la pîrnaie…”. Amîndoi cititorii erau tineri.

Concluzia. Presa românească şi-a pierdut credibilitatea. De ce? Nu pentru că e partizană. Nici pentru că e violentă în limbaj. Ci pentru că SCRIE DESPRE NIMIC! Nu vorbesc despre tabloide (aici totul este Eros şi Thanatos) ci despre ziarele de calitate, despre televiziunile de ştiri şi generaliste, despre serviciul public de radio şi televiziune. Politică? Nobila artă a conducerii cetăţii este prezentată drept luptă între X şi Y. Economie? Sunt reproduse cele mai funeste declaraţii ale oficialilor, iar categoriile sociale sunt învrăjbite. Societate? Lipsesc campaniile de educaţie, solidaritatea naţiei este redusă la teledonuri suspecte. Tehnologie? Ce-i aia? Cultură? Aş! Credinţă şi spiritualitate? Bălmăjeli popeşti… Un val de nimic este proiectat sistematic asupra românilor, iar rezultatele se văd – unii, cei mai puţini, se refugiază în surse alternative de informare (internet, cărţi, reviste specializate), alţii se prostesc, ajung să discute ore întregi despre Udrea sau Elodia, în fine, cei mai mulţi, cei care nu consumă media, rămîn la fel de proşti ca înainte.

Ce e de făcut? Dracu’ ştie! Să ne ferim de valul de nimic… Să căutăm informaţie relevantă în alte surse. Să acordăm mai multă atenţie oamenilor de lîngă noi, poate au ceva interesant să ne spună. Ziariştii? Se vor trezi, în cele din urmă…

P.S. O să pun un link spre articol, ca sa se face, cind va ajunge editia pe internet.

miercuri, septembrie 02, 2009

Masonii lui Brâncoveanu


Masoni operativi, zugraviti pe frescă

Biserica manastirii Hurez

În inima codrilor, sub poala munţilor Căpăţînii, la vreo 100 de km de Piteşti, vă aşteaptă alba mănăstire Hurez, monument UNESCO, un complex arhitectonic cu ziduri de cetate, în spatele cărora veţi găsi bijuteriile coroanei lui Brâncoveanu – o biserică mare, replica simplificată a celei de la Curtea de Argeş, precum şi casele domneşti, cu săli mari, pridvoare luminoase şi dantele de piatră. Puţini sînt însă cei ce ştiu că, pe fresca din pridvorul bisericii, sînt înfăţişaţi cîţiva masoni operativi, boieri şi lucrători, uniţi în cadrul unei confrerii iniţiatice.

Voivodul de aur

Ultimul domn pămîntean, înainte de epoca fanariotă, Constantin Brâncoveanu a fost urcat pe tron de boieri în anul 1688, care chibzuiau că un om ce trecuse prin multe dregătorii va putea să ţină în cumpănă interesele Porţii Otomane cu ale marilor imperii din Apus (cel rus şi cel austriac). Judecata boierilor a fost bună – Brâncoveanu a domnit 26 de ani, fără războaie în Muntenia, fără tulburări la graniţe, jucînd cartea diplomatică, ascunzîndu-şi intenţiile, temporizînd, cum am zice noi, astăzi, cînd cu viclenie, cînd cu înţelepciune, cînd cu ameninţarea armelor, cînd cu forţa banului. O perioadă calmă, de construcţie, de aşezare. Istoricii sînt unanimi în a-i recunoaşte meritele acestui „voivod de aur”, cum i se spunea în epocă, fără a închide ochii în faţa pasiunilor sale omeneşti – Brâncoveanu era iubitor de bani, regimul fiscal din vremea sa dovedindu-se apăsător. Se pare că pacea a avut preţul ei.

Mormîntul gol al lui Vodă

Profitînd de liniştea din ţară, domnul porneşte construcţia Mănăstirii Hurez în al doilea an de la urcarea pe tron. Şapte ani a durat zidirea, dar rezultatul a întrecut orice aşteptări. Văzînd-o, vestitul Charles Diehl, cunoscător în ale artei bizantine, a spus despre Hurez că e mănăstirea cea mai frumoasă din toată România. Să îi călcăm şi noi pe urme ! Venind dinspre Rm. Vîlcea, pe DN 67, puţin înainte de Horezu, o vom face la dreapta, pe un drum asfaltat, care ne va duce pînă la porţile mănăstirii. Vom trece prin porţile monumentale şi vom intra în prima incintă fortificată, unde găsim o fîntînă şi o clădire cu etaj, în dreapta. A doua incintă, dreptunghiulară, este închisă pe trei laturi cu clădiri înalte. În mijloc, se înalţă maiestoasă biserica mare, lungă de 32 de m şi lată de 14. Este construită clasic, în plan treflat, cu altar, naos, pronaos şi pridvor. Să intrăm ! Pridvorul are două uşi sculptate din lemn de nuc, cu stema Ţării Româneşti. Vom ajunge în faţa monumentalului iconostas, apoi vom vedea scaunul domnesc, frumos dăltuit de meşteri, cu stema Cantacuzinilor, putem admira apoi amplul tablou votiv din pronaos, înfăţişînd familia lui Brâncoveanu. Pictura, deosebit de valoroasă, aparţine unei echipe de zugravi condusă de meşterul Constantinos. Tot în pronaos găsim un mormînt gol, de marmură, pregătit pentru Domn, întrucît Brâncoveanu a vrut ca Hurezi să fie necropolă domnească. Din păcate, după cumplita moarte a sa şi a celor cinci copii, executaţi la Stambul, rămăşiţele Domnului au ajuns în altă parte – şi anume la Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti. Să mai admirăm candelabrele aurite, ornate cu ouă de struţ.

Casă cu hrană sufletească...

Să ne plimbăm puţin prin incinta mănăstirii. Pe latura de miazăzi găsim casele domneşti, cu săli boltite, vegheate de cerdacul cu stîlpi de piatră, cu capiteluri frumos cioplite. Acesta este stilul brâncovenesc – o sinteză armonioasă de elemente de construcţie munteneşti şi influenţe italiene – se ştie că domnul a aplelat la meşteri din Peninsulă. Brîncoveanu a fost un domn renascentist, interesat de locuinţa propriu-zisă, în multiplele sale ipostaze – palat, casa din oraş, conacul de la ţară. Complexul de la Hurez şi Palatul de la Mogoşoaia ilustrează excelent această tendinţă.
În fostele case domneşti se găseşte astăzi un muzeu de odoare şi icoane. Vizitaţi şi gingaşul paraclis, pe latura de apus. Sub paraclis, la parter, găsiţi trapeza, sala de mese a mănăstirii. Mergeţi şi la Foişorul egumenului Dionisie Bălăcescu, ridicat pe la 1753, cu coloanele şi balustradele sale, cioplite în formă de frunze de acant. Să mai spunem că Mănăstirea Hurez a avut o bibliotecă excelentă, din care au fost luate multe manuscrise şi duse la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti. O inscripţie grecească, pe zid, lîngă o chilie, glăsuieşte pînă astăzi: „Biblioteca aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor masa cea înţeleaptă a cărţilor” ! Mănăstirea oferă posibilităţi de cazare dar, dacă nu veţi rămîne peste noapte aici, puteţi să încheiaţi vizita cu o raită prin Horezu, la magazinele meşterilor ceramişti.

Minuni pe fresca mănăstirii

Uitaţi-vă cu atenţie pe zugrăveala bisericii mari, ca să găsiţi mici amănunte uluitoare . De exemplu, Judecata de Apoi este înfăţişată cu detalii realiste – viermi care îi mănîncă pe păcătoşi, dinţi rînjiţi, clănţănind, călugări căzuţi în ispită ard de vii, un drac trage cu arcul într-un sihastru, dar omul e apărat de un înger, cu scutul ! De asemenea, hermeneutul Vasile Lovinescu, în studiul intitulat „Trestia de aur”, consideră că gesturile constructorilor şi boierilor reprezentaţi pe frescă, la Hurez, indică apartenenţa lor la masoneria operativă. Mîna dreaptă plasată sub buric iar cea stîngă pe plexul solar configurează o cunoscută postură masonică. Frăţie de breaslă, cunoscînd trei grade de perfecţionare (ucenic, calfă şi maestru), masoneria operativă s-a integrat firesc în comunitatea creştină. De aceea, nu trebuie să ne mire că lăcaşurile de cult au fost ridicate de masoni – vezi şi legenda Mănăstirii Argeşului, cu referirile la meşterul Manole, la calfele şi zidarii săi. Reprezentarea de la Hurez e foarte clară, identificîndu-l pe un anume Cernica Ştirbei (Ştirbei cel Negru), ispravnicul mănăstirii, pe Badea pîrcălabul şi pe Apostol, vornicul Doamnei. În fine, Lovinescu mai identifică şi cunoscutele simboluri ale compasului şi echerului, precum şi firul cu plumb, ca o trestie verticală, aurită.