vineri, august 29, 2008

John Locke şi vecinul meu de bloc



1632 – S–a născut John Locke, filosof şi om politic; tratatul său “Scrisoare despre toleranţă” îl recomandă drept primul mare iluminist european (m. 28.10.1704)

Vecinul meu de bloc, muzician sau muzicant, nu ştiu prea bine, îşi rearanjează apartamentul. Bravo lui ! Grija faţă de proprietatea privată mă umple totdeauna de emoţie... Unii vecini au strîmbat din nas, găsind că gresia lui are o culoare prea ţipătoare sau au cîrtit pe la colţuri că nu se mai poartă ţurţurii pe tavanul sufrageriei încă din neolitic. Eu nu m-am alăturat bîrfelor, amintindu-mi de John Locke... La viaţa lui, englezul a văzut multe – războaie civile, revoluţii, abolirea monarhiei şi Restauraţia. Aşa că merită crezut cînd a scris că autoritatea şi cetăţenii nu trebuie să-şi bage nasurile în chestiunile de interes privat. Pentru că trăim în comun, aşa lăsîndu-ne Dumnezeu, e necesar să ne tolerăm. De ce să nu-l tolerăm şi pe vecin, cu gresia lui cu tot ? Dacă nu-mi place, o să evit să mă duc în vizită, nu ? Mulţumit că sînt tolerant, am închis cartea şi m-am simţit înţelept. Apoi m-am pregătit de culcare, că era miezul nopţii... Şi unde nu s-a auzit tocmai atunci o maşină de găurit, din apartamentul vecinului, sculînd tot blocul !!! Un minut, două, trei... Brusc enervat, l-am deschis din nou pe Locke şi am aflat că toleranţa se termină unde începe domnia legii. Adică libertatea vecinului de a-şi redecora casa nu trebuie să lezeze libertatea mea de a dormi noaptea ! Ca un intelectual tolerant, am închis din nou cartea şi m-am repezit către sursa de zgomot, apucînd din goană o bîtă de base-ball...

joi, august 28, 2008

Goethe şi femeile


1749 – S–a născut Johann Wolfgang von Goethe, poet, dramaturg şi filosof al culturii (“Faust”, tradus magistral în româneşte de Ştefan Augustin Doinaş, “Afinităţi elective”, “Suferinţele tînărului Werther”) (m. 22.03.1832)

Dacă apelăm la articolul din dicţionar, aflăm că Goethe a fost un geniu – în tinereţe, şef de mişcare literară, autor al unui roman de succes (“Suferinţele…), mai tare decît orice telenovelă de astăzi, întrucît cititorii din întreaga Europă nu numai că vărsau rîuri de lacrimi ci şi se sinucideau pe capete, la maturitate pasionat de ştiinţe, creînd o teorie a culorilor, apoi, la bătrîneţe, punînd pe hîrtie capodopera sa – “Faust”. Dacă ne interesează istoria politică, putem afla că Goethe îl simpatiza pe Napoleon, iar după ce corsicanul le-a aplicat o mamă de bătaie prusacilor la Jena, Johann Wolfgang l-a descris drept marele deschizător de geamuri, într-o Europă cu un aer destul de stătut. Cei doi s-au şi întîlnit, au schimbat cîteva cuvinte de ocazie iar Goethe a fost decorat cu o cruce a Legiunii de Onoare… Ce nu prea se spune e că marele spirit german a fost mereu un adept al atitudinii regeşti în iubire. După el, un bărbat, chiar căsătorit, trebuie să accepte omagiile sexului frumos, din care să se inspire, dacă e om de spirit… ceea ce a şi făcut, pînă la adînci bătrîneţi ! Hai că acum ne e mai simpatic Herr Goethe !

miercuri, august 27, 2008

Cum intră Spiritul în lume ?


1770 – S–a născut Georg Wilhelm Friedrich Hegel, clasic al filosofiei germane (“Logica”, “Fenomenologia spiritului”) (m. 14.11.1831)

Odată, Constantin Noica a fost întrebat de un discipol cum intră filosofia în lume. O formulare blîndă – ucenicul se gîndea, de fapt, că filosofia vorbeşte şi explică lumea dar lumii prea puţin îi pasă de ea… Toţi intelectualii se închină la Hegel dar ia întreabă-l pe omul de pe stradă cît de important e Hegel pentru el, şi vezi ce-ţi răspunde ! Noica a stat, şi-a aprins pipa şi a tras din ea gînditor. Era limpede că întrebarea nu-i plăcea. Apoi a răspuns cam aşa: e limpede că Spiritul nu intră în istorie prin multiplu, prin mase. Unul Dumnezeu a avut nevoie de Fiul Său, altă Unicitate, ca să-şi răspîndească lumina. E ca în şirul lui Fibonacci. El descrie procesul de creştere a organismelor vii, spun matematicienii. Fiecare termen se obţine prin adunarea celor doi care-l preced. 1,1,2,3,5… şi aşa mai departe. Adică sîntem suma dintre tatăl şi bunicul nostru. Numai că ajungem la o chestiune aproape teologică, observînd că primul termen al şirului are nevoie de el însuşi ca să se multiplice. La fel şi filosofia, iar Hegel împreună cu ea… Marele gînditor german a avut un fiu spiritual, pe Marx, prin care a intrat în lume… În acest punct, Noica şi-a mîngîiat zîmbind bărbia. Explicaţia era elegantă, ca un dans pe sîrmă. Ucenicul rămăsese cu gura căscată… Dar noi, trăitorii lumii post-marxiste, post-ideologice, post-cum vreţi dumneavoastră, ne declarăm satisfăcuţi de răspuns ? Mă tem că nici întrebarea nu ne mai priveşte…

marți, august 26, 2008

Zeul blond al Piteştiului


1947 – S–a născut Nicolae Dobrin.

Pentru astăzi am scos din arhivă o cronică sportivă din “România literară” din 1970, semnată de Fănuş Neagu şi intitulată simplu: “Dobrin”. Iată un fragment:

“ În Trivalea cu dragoste şi pruni peste care umblă închipuit rîul Doamnei, mirosind a lemn de caleaşcă voievodală, am văzut astă-toamnă (toamnă românească, născută la Rucăr sau la Dragoslavele) o fată desenînd o inimă străpunsă de o săgeată lîngă numele lui Dobrin, înscris cu briceagul în scoarţa unui plop. Dobrin e zeul blond al Piteştiului, de care sînt îndrăgostite aproape toate fetele din Muscel şi Argeş, frumoase ca dimineţile la Cîmpulung – dimineţile alea în care oraşul e plin de fragi, de mireasma umedă a fînului călcat de căprioare lunatice şi de tropotul cailor de munte coborînd dinspre Bughea, dinspre Domneşti şi Clucereasa. Dobrin a învăţat să cucerească gloria pe lespedea maidanului. Intrarea lui pe teren produce ameţeală în tribune. În clipa în care îl vedem lîngă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme – el e toreadorul, răsfăţat de soartă şi de noroc, iar noi sîntem dragostea lui plătită cu sînge de taur… Dobrin admiră publicul. El face parte din acea categorie de artişti uriaşi şi totodată cabotini, care şi-ar deschide venele dar-ar putea ca după moarte să revină, pentru două minute, şi să guste efectul produs în mulţine de gestul său. … Piteştiul, care şi-a construit stadionul lîngă cimitir, l-a învăţat pe Gînsac să ne amăgească mereu. Dar să ne amăgească aşa cum ne amăgeşte Crăciunul. Cu daruri şi beţia speranţei.”

luni, august 25, 2008

Ultimele însemnări ale lui Plinius cel Bătrîn


Anul 74, după Cristos – Erupţia vulcanului Vezuviu; oraşele Pompei, Herculanum şi Stabiae sunt acoperite de lavă.

Stilusul îmi tremură în mănă şi tăbliţele aproape s-au scorojit, din cauza căldurii. Cred că s-a uscat şi cerneala din recipientul pe care-l port agăţat de centură. Sudoarea curge pe mine ăn valuri însă curiozitatea mă împinge pe pantă, tot mai sus. De cîteva zile, Vesuviul şi-a schimbat cu totul înfăţişarea. Aşa ceva n-am mai pomenit, în ciuda anilor mei şi a studiilor făcute pentru a scrie “Istoria Naturală”… Parcă a crescut din vîrful muntelui un pin, cu tulpina de fum întunecat şi ramurile din foc schimbător la culoare… Oamenii din Pompei erau strînşi în teatru şi au fugit cu toţii, înspăimîntaţi, cînd s-a cutremurat pămîntul şi au început să cadă zidurile. A fost o panică generală, în care considerentele de stare socială n-au mai contat. Îi văd şi acum pe ultimii întîrziaţi, părăsind oraşul, care cu ce apucă… Din cer cade cenuşă şi bucăţi de piatră ! În pieţe, animale şi oameni au fost îngropaţi de vii. Este întuneric în plină zi, norul stăruind peste oraş… Apa mării fierbe şi se vaită. Vai de cei ce vor fi prinşi de scurgerea de foc ! Pîrjoleşte tot în cale. Mi-e din ce în ce mai greu să notez… Nu mai pot respira… Pămîntul îmi fuge de sub picioare.

sâmbătă, august 23, 2008

Un personaj de tragedie


1944 – Arestarea mareşalului Ion Antonescu şi instaurarea primului guvern Sănătescu. România întoarce armele şi se alătură Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei

Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu I-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul… Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut mareşalul Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi un as în mînecă la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut… Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii… Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco…

vineri, august 22, 2008

Nenea Tudor

1999 – A murit dramaturgul, publicistul şi scenaristul Tudor Popescu; piesele sale au constituit o puternică satiră la adresa regimului comunist: “Satana cel Bun şi drept”, “O dragoste nebună, nebună, nebună” (n. 8.09.1930)

Parc-a fost ieri… Prin 1995, împreună cu alţi colegi entuziaşti, lansam în eter unul din primele radiouri particulare pe FM… Nici unul dintre noi nu avea experienţă, lucram pe un mixer rusesc, cu discuri de vinil şi casete ! Despre calculatoare – nici pomeneală ! Dar asta nu conta, pentru că îl aveam alături pe nenea Tudor. Înalt, masiv, cu barbişon alb, îmbrăcat întodeauna în costum cu vestă, profesionistul scenei ne asculta pînă şi cele mai nebuneşti idei şi scotea ceva bun din ele. Era un vrăjitor al cuvîntului rostit, care te putea face să rîzi cu o frază aparent banală, jucîndu-se cu accentele, venea dintr-o cultură a oralităţii, care i-a dat pe Socrate şi pe Iisus, pe menestreli şi pe actori, era un boier al lumii taifasului, aceea ce te îndeamnă să stai jos şi să judeci. I se potrivea de minune radioul, un mijloc de comunicare cald, obligînd ascultătorul la un efort de imaginaţie. Discret, spiritual şi cu tact, nenea Tudor…

joi, august 21, 2008

Scena balconului

România, anul de graţie 1968. O sută de mii de bucureşteni, strînşi în Piaţa Palatului, uitaseră de activiştii de partid, care-i aduseseră dis-de-dimineaţă acolo de prin fabrici şi uzine, şi aclamau sincer un omuleţ cocoţat în balcon, care îi înfiera pe ruşi. Nu era vorba despre vreun disident sau, doamne-fereşte, vreun instigator... Oratorul era chiar secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu. În plin lagăr comunist, se născuse al doilea Tito ! Dar ce se întîmplase? Cu o zi înainte, trupele Tratatului de la Varşovia interveniseră în forţă în Cehoslovacia, pentru a înăbuşi o timidă încercare de reformă politică, supranumită „Primăvara de la Praga”. Jugul sovietic cădea din nou, implacabil, asupra popoarelor din Est. Spre lauda românilor, trupele noastre n-au participat la această acţiune, mai mult, într-o şedinţă comună a CC al PCR, Guvernului şi Consiliului de Stat, intervenţia militară a fost condamnată. De asta strigau bucureştenii cu atîta ardoare, de asta uitaseră trecutul de activist al lui Ceauşescu, în dimineaţa zilei de 21 august 1968 ! Ura faţă de ruşi era mai mare decît dispreţul la adresa PCR... În fine, Ceauşescu şi-a savurat triumful şi a părăsit balconul. Apoi a mers în cabinet, ca să discute cu generalii un plan de apărare contra unei eventuale agresiuni a URSS. În definitiv, el nu făcuse nici o reformă. Dar ştia cum sînt ruşii. Dacă, înfierbîntaţi de canicula de la Praga, se gîndeau să se răcorească, dînd o fugă pînă la Marea Neagră ?

miercuri, august 20, 2008

Şi cîinele dădea din cap…


1968 – Inaugurarea Uzinei de automobile din Piteşti, prima de acest fel din România

În Vest, opinia publică nu ţine minte nici datele istorice, darămite cînd s-a născut o companie, considerînd asta drept o dată de interes privat… Ce, noi ştim ziua de naştere a copiilor vecinilor ? În România, lucrurile tind să stea la fel. Numai că, atunci cînd vine vorba despre maşina “Dacia”, n-avem dreptul la uitare. De ce ? Pentru că, înainte de a fi o creaţie inginerească, “Dacia” a fost un produs cultural, mai mult, aş zice că a fost un mod de viaţă. N-o să bat cîmpii, înălţînd osanale politrucilor care au hotărît cumpărarea unei licenţe mai mult sau mai puţin depăşite, nici nu voi cînta gloria inginerilor în lupta lor cu asimilarea şi autohtonizarea tuturor reperelor. Dar mi se umezesc ochii de emoţie, amintindu-mi cum tot românul strîngea bani de “Dacie” răbdînd ca un cîine, mîncînd margarină cu pîine, apoi, trecut prin Purgatoriu, punea în spate un animal de plastic, care dădea din cap, în amintirea supliciului. Mă emoţionează profund şi amintirea “scheleţilor” agăţaţi lîngă oglindă, ce se bîţîiau atenţionînd şoferul să nu apese prea tare pedala de acceleraţie, că începe tabla să vibreze… În fine, n-am uitat nici superbele abţibilduri cu inscripţia “Turbo”, lipite care pe unde, aproape de marca fabricii. Au fost trei artefacte din altele multe, care, roind în jurul “Daciei”, arătau că românul intra în zona culturii populare, a culturii de consum. Ridicole, amuzante, cum vreţi, ele demonstrau o pasiune, avînd ca pretext autoturismul – pasiunea de a trăi mai bine şi de a fi liber. Înduioşător de liber, într-o ţară aflată sub ocupaţie ideologică.