marți, mai 23, 2017

Roma, caput mundi (II) Profeția Venerabilului Beda

Dimineaţa, Roma este încă somnoroasă, cu obloane trase şi trotuare pustii. Dar liniştea nu durează prea mult. Negustorii de mărunţişuri încep să-şi pregătească tarabele, maşini de aprovizionare intră pe străduţe, lumea se grăbeşte către metrou. Oraşul Etern are două linii principale, iar la a treia se lucrează de mulţi ani – cum subsolul e plin de relicve, mai mult se face cercetare arheologică decît se sapă! Mă îndrept către Colosseum fără mare tragere de inimă – poate că am prejudecăţi, dar arena în care a curs atîta sînge mi se pare un loc blestemat. Aşa credeau şi romanii, cel puţin pînă la Benvenuto Cellini, care povesteşte despre o noapte cu demoni petrecută pe-aici. 

Colosseumul

În Antichitate, „monstrul” se numea Amfiteatrul Flavio, fiind început de Vespasian, din ginta Flavia, şi inaugurat de fiul său, Titus, în primăvara anului 80 d.Hr. Mă plimb pe sub arcade – sînt 80, permiţînd accesul uşor al celor circa 55 de mii de spectatori care încăpeau în tribune. Pentru structurile de rezistenţă, romanii foloseau betonul, completînd restul cu zidărie. Rezultatul, extrem de rezistent, uluieşte şi astăzi. Desigur, văd loja imperială şi “vomitoria”, culoarele prin care spectatorii ajungeau la locurile lor din tribune (şi nu nişte conducte de vomitat, cum îşi închipuie mulţi). Romanii, aceşti americani ai antichităţii, erau bine organizaţi – s-au găsit biletele de intrare în Colosseum, nişte tăbliţe ceramice, purtînd secţiunea şi rîndul!  Construcţia îşi expune azi măruntaiele – reţeaua de camere subpămîntene. De acolo erau scoase, cu scripeţi, cuştile fiarelor, pentru intrări spectaculoase în arenă. Îmi închipui mulţimea pestriţă fremătînd, urlînd, discutînd, mîncînd (focurile bucătarilor ardeau mereu la ultimul nivel) – jocurile durau săptămîni.

În interiorul Colosseumului

În secolul al VIII-lea, Beda Venerabilul, un călugăr benedictin din Anglia, a făcut o profeţie rămasă celebră: „Cît timp va exista Colosseumul, va exista şi Roma. Cînd va cădea Colosseumul, va cădea şi Roma. Cînd va cădea Roma, lumea întreagă va cădea”. Nu cred că vom avea prea curînd ocazia să verificăm – de două mii de ani, clădirea stă în picioare, în ciuda elementelor naturii şi în ciuda jafului uman. Nici cutremurele de la începutul anului (care au întrerupt pentru cîteva ore circulaţia metroului din Roma) nu l-au impresionat.

Arcul lui Constantin


Statui de daci pe Arcul lui Constantin

Lîngă arenă, îmi atrage atenţia Arcul lui Constantin. E cel mai mare arc triumfal din Roma şi a fost ridicat în cinstea victoriei lui Constantin asupra lui Maxenţiu, la Ponte Milvio. Este celebra bătălie în care, se spune, Constantin a zărit pe cer o cruce, avînd revelaţia “In hoc signo vinces”. Mă impresionează mai ales statuile dacilor, „împrumutate” din Forul lui Traian şi medalioanele din epoca lui Marc Aureliu. Împăraţii nu se sfiau să ia – ce să facă şi ei dacă orice piatră din Roma era o operă de artă!? Mă uit la daci şi nu mă mai satur. Te-ai aștepta să vezi figurile unor prizonieri, disperați pentru viața lor, implorînd mila învingătorilor. Și găsești chipurile unor bărbați nobili, contemplativi, senini, de-o vîrstă cu veșnicia! Ce i-a îndemnat pe romani, îndeosebi batjocoritori și cruzi, să-și respecte într-atît adversarii încît să-i sculpteze la dimensiuni monumentale și în cele mai bune materiale? Desigur, anumiţi împăraţi romani au fost din neamul tracilor sau al ilirilor, nu e un secret că însuşi Constantin se trăgea dintr-un neam de iliri, fiind născut în Moesia Superior, la Naissus, actualul oraş Niş, din Serbia. Dar nu cred să fie numai respectul pentru spiţa strămoşilor. Postura aceasta a mîinilor ce se odihnesc una peste alta, privirea pierdută în depărtare, demnitatea trăsăturilor - toate sugerează un secret pe care aş vrea să-l înţeleg.

Forumul

Ruinele Templului lui Saturn

Cu biletul cumpărat la Colosseum, am acces şi în Forum, de fapt o succesiune de pieţe publice şi ruine de edificii, inima Romei antice. Locul s-a transformat într-un parc imens şi liniştit, în mijlocul agitaţiei oraşului contemporan, unde vizitatori din toată lumea (dar şi şcolari, aduşi cu clasa) vin să simtă măreţia trecutului imperial. Şi chiar o simţi – e suficient să priveşti ruinele gigantice ale  Basilicii lui Constantin şi Maxenţiu, eleganţa templului lui Antoninus şi Flavia sau masivitatea brutală a Arcului lui Titus (cu basoreliefuri care îi fac pe evrei să plîngă şi astăzi, pentru că înfăţişează jaful Templului). Mă aşez pe o lespede milenară, la umbră, şi scot din geantă „Portretele” lui Plutarh. Să citeşti Plutarh pe Via Sacra? Asta înseamnă să fii mafiot! Mă amuz cu portretul de tinereţe al lui Cezar, care a făcut atît de bine pe filfizonul, ascunzîndu-şi ambiţiile, încît Cicero a exclamat: “Cine ar fi crezut asta din partea unuia care se scărpina în cap cu un singur deget, ca să nu-şi strice freza?”. Pe lîngă mine, turiştii trec domol, vorbind în toate limbile pămîntului.

Basilica lui Constantin și Maxențiu

Jefuirea Templului din Ierusalim - scenă pe Arcul lui Titus

Forumul, urmașul Agorei! Dacă templul grecesc este construit pe o înălțime, uimind călătorul prin apariția sa luminoasă în mijlocul naturii, Forumul roman face loc, în mijlocul orașului, pentru aceeași întîlnire cu sacrul. Coloane și statui ritmează mersul celui care se apropie de Templu, înlocuind natura cu arhitectura. Mă conving, încă o dată, că în civilizațiile tradiționale, nimic nu este întîmplător. Ca intersecție a celor două axe principale ale orașului (Cardo și Decumanus), Forumul este un Buric al Pămîntului – de altfel, găsesc lîngă Arcul lui Septimiu Sever o clădire rotundă, înfățișată drept "Umbilicus urbis Romae". Ori, dacă Roma e capitala lumii, atunci...  Aici, Tradiția ne învață că e o trecere spre Lumea Cealaltă.



Scene de pe Columna lui Traian


La prînz, sub soarele deja dogoritor, părăsesc locul, ieșind pe Via dei Fori Imperiali. Mă îndrept spre Columna lui Traian, evitînd tot felul de comercianți stradali și „centurioni” moderni. Din păcate, nu mă pot apropia îndeajuns, ca să exclam: “Un dac a coborît de pe Columnă!”. Forumul lui Traian este la cinci metri sub nivelul străzii și e îngrădit. Mulțumesc în gînd Papei Grigore cel Mare care a protejat zona și a recuperat urna cu cenușa împăratului, ascunsă la baza Columnei. Marmura strălucește și văd, din nou, profilul strămoșilor noștri, luptînd, construind, sacrificîndu-se, în confruntarea cu un adversar superior militar. E certificatul de naștere al poporului român - și mă simt mîndru.

(va urma)

duminică, mai 21, 2017

Roma, caput mundi

Stau treaz în noaptea romană, într-un pat modest de hotel, așteptînd somnul care nu mai vine. Picioarele mă dor de drum lung iar capul mi se învîrte, plin de imagini, sunete și senzații. Cum să înțeleg un oraș bătrîn de aproape trei mii de ani și cum să-l descriu cititorului de astăzi, care îl știe din scrierile lui Tit Liviu, Stendhal sau Indro Montanelli, din ghiduri turistice sau din filme? N-am cum. Trebuie să mă mulțumesc cu niște crochiuri, cu niște schițe, în speranța că fiecare cititor le va colora după bunul plac, iar rezultatul va fi o bucățică de Roma. Și nimeni nu va greși, pentru că Roma este un tablou în mozaic, pe care doar Dumnezeu îl vede în întregime. În spațiu și în timp.

Roma - peisaj urban

Roma, 2017. Caldă, maternă, mirosind a prăjeală și a portocale putrede, în care se adună toate națiile pămîntului, ca în ochiul ciclonului globalizării. Roma, aproape ghettoizată, cu magrebini dormind în piețele lui Bernini, cu chinezi învîrtindu-și legumele în wok, sprijiniți de zidurile imperiale. În For, mulțimile pestrițe calcă peste pietrele milenare, ca marea ce încearcă, zadarnic, să tocească falezele de granit. Roma, capitala lumii – așa a fost, așa rămîne. Automobile în loc de căruțe, scutere în loc de catîri, sedii de bănci înlocuind tarabele misiților, mauretani cu selfie stick-uri, fotbaliști gladiatori excitînd mulțimile, turiste din Bretania, rîzînd tare, amețite de vin roșu.

Monumentul lui Vittorio Emanuele II, numit de romani, cu ironie, "Tortul"

Roma, cu bisericile ei baroce, risipă de marmură și aur, o plajă presărată cu cochilii sidefii, în care delicatul viețuitor numit Credință a murit demult. La Vatican, Garda elvețiană prezintă moda pentru Casa Michelangelo, carabinierii poartă bicorn cu pampon iar polițiștii de la circulație au mănuși de dantelă albă. Matroane fumează pe stradă, călugărițe se strecoară în trafic, călare pe scutere, iar domni trecuți de prima tinerețe își fac, pe seară, nostalgica passeggiata. Ici-colo, statui vivante, fachiri și mumii, înțepenesc ore în șir pentru cîțiva euro. Cete de copii cîntă în cor, îndreptîndu-se spre destinații școlare. Printre ruine, ignorînd hărmălaia, pisicile Romei își mijesc ochii de peruzea și chihlimbar, sub soarele mult.

Roma - Tibrul

În parcul Borghese, grădinarii tund iarba, ridicînd nori de praf. Palmierii s-au uscat pe jumătate, frunzele magnoliilor gigantice sînt răsucite ca papirusurile din mormintele egiptene. E doar luna mai și uscăciunea se simte la tot pasul. Oamenii iau cu asalt fîntînile, se spală pe mîini și pe față, apoi beau cu nesaț, ca într-un ritual milenar. Din antichitate, Roma are apă rece și dulce – apeductele merg pînă în Apenini, Aqua Vergina se revărsă la Fontana di Trevi. Capacele de canal sînt inscripționate cu SPQR, Lupoaica rînjește pe bronzuri și alămuri, în fiecare piață dai peste un obelisc egiptean. La terase, lumea se închină la Sfinții Cappuccino și Cornetto.

Sînt de o săptămînă aici și parcă nu-mi vine a crede.

Luni – De ce are Moise coarne?

În mai, la Roma e cald. Mi-am pus în bagaje tricouri și cămăși cu mînecă scurtă. Dar, pentru că romanilor le place să se îmbrace bine, car după mine pantofi eleganți și sacouri, ca să nu fac notă discordantă! Avionul aterizează la Ciampino, un aeroport intern, pentru curse charter și zboruri low cost, aflat la vreo zece kilometri de centru. De aici, am două variante de transport – ori spre stația de metrou Anagnina, ori o cursă directă, spre marele nod feroviar Roma Termini, în apropierea căruia se află hotelul. Aleg cursa directă, din comoditate. După aspectul turiștilor, îmi dau seama că îmi făcusem griji degeaba în ce privește codul vestimentar – asiaticii poartă invariabil budigăi și sandale, asortate cu un Nikon cît toate zilele, africanii preferă mărgelele colorate iar europenii se remarcă prin rucsăcei așezați inevitabil în față, de frica panacotarilor. Precauție niciodată de ajuns! După 40 de minute, ajungem la Termini. Cum văzusem pe Google Street împrejurimile, sînt în elementul meu și mă îndrept glonț către hotel. Evident că, rapid, mă rătăcesc și ajung într-o zonă care îmi amintește de Maroc – sînt pe partea greșită a gării, în plin ghetou magrebin. Pe aici nu se trece, mai ales după căderea întunericului. Pînă la urmă, ajung la hotel, unde proprietăreasa, signora Danielle, mă întîmpină cu căldură și cu exclamații de uimire, auzind pe unde venisem. Apoi îmi dă o hartă a Romei, tăind energic cu pixul zonele periculoase, și un mănunchi de chei: asta e de la poartă, asta – a etajului, asta – a camerei și basta! Mă simt ca un fel de castelan sub asediu și abia mă abțin să o întreb de unde se lasă podul mobil.

Roma - Santa Maria Maggiore

După-amiază, raită prin cartier. Sînt pe colina Esquilin, una dintre cele șapte ale Romei, alături de Palatin, Capitoliu, Celio, Quirinal, Viminal și Aventin. Orașul stă sub semnul numărului magic șapte. Șapte coline, reflectare pămîntească a celor șapte stele ale Ursei Mari, șapte regi, șapte sacerdoți, șapte Coloși, statui urieșești ale zeilor (dintre care nici una nu s-a mai păstrat), șapte mari biserici (San Pietro, San Paolo, San Giovanni in Laterano, San Sebastiano, Santa Croce in Gerusalemme, San Lorenzo fuori le Mura și Santa Maria Maggiore). Mă îndrept spre aceasta din urmă – e foarte aproape. Construcție masivă, un amestec de stiluri arhitecturale, cu fațade baroce și domuri gemene, se deschide către o piață pietonală, în care papa Sixtus al V-lea a amplasat, în secolul al XVI-lea, un obelisc egiptean. Obeliscul, concentrator de energii telurice, în combinație cu fîntîna, funcționează ca un magnet, atrăgînd ființele vii. Turiștii îl înconjoară cu zecile, unii fotografiază, alții se odihnesc, mănîncă, dorm. În biserică se intră urmînd un traseu sinuos, format din garduri metalice, mobile, care te duc către detectoarele de metale. Această măsură de prevedere o poți întîlni oriunde în Roma. Mai mult, după atentatele cu mașini aruncate în mulțime de șoferi demenți, toate piețele sînt vegheate de carabinieri cu degetul pe trăgaci, lîngă Hummere” în culori de camuflaj. Nimeni nu protestează, toată lumea se conformează – Europa se află în război cu terorismul.

Santa Maria Maggiore - interiorul

Santa Maria Maggiore” s-a născut dintr-un vis și o minune. În anul 356, Papa Liberius a visat-o pe Fecioară, care îi cerea să ridice o biserică, pe locul în care o să cadă o ninsoare bogată. Era în 5 august, așa că Papa s-a trezit cam sceptic. Mare i-a fost uimirea cînd, în acea dimineață, în mijlocul verii romane, a găsit pe Esquilin un loc plin de zăpadă. În amintirea acelei minuni, petale de flori albe sînt presărate din cupolă, în fiecare zi de 5 august. În interior, mi se pare că pășesc într-un salon de bal – podeaua de marmură poartă motive cosmogonice, tavanul casetat e acoperit cu aur adus de Columb din Lumea Nouă. În absida altarului, un mozaic magnific înfățișează Încoronarea Fecioarei” – îmi amintește de mozaicurile bizantine de la Chora” constantinopolitană. Casc gura la mormîntul lui Bernini și cobor în cripta cardinalului Rodriguez, împodobită cu o superbă statuie a răposatului, înfățișat rubicond și zîmbitor, îngenuncheat în rugăciune. În muzeul bisericii miroase subtil a mir – iasomie și trandafir.



Santa Maria Maggiore - mozaicuri în absida altarului

Santa Maria Maggiore - cripta cardinalului Rodriguez

În apropiere, caut o altă minune. Este ascunsă oarecum într-o biserică mult mai mică, San Pietro in Vincoli, care nu iese cu nimic în evidență pe dinafară. Ca să ajung acolo, din Via Cavour, urc o scară care, pe vremea Papei Borgia, era numită “salita scellerata”, din cauza crimelor întîmplate aici, favorizate de izolare și de bolțile întunecate care o acopereau. Astăzi, locul e mult mai pașnic – un pictor își expune creațiile, în compania nostalgică a unui pescăruș care cerșește mîncare. În San Pietro in Vincoli, Michelangelo urma să execute mormîntul Papei Iuliu al II-lea, generosul său protector. Un papă al războiului, italian din familia della Rovere, care i-a urmat lui Alexandru Borgia și a recucerit toată Italia centrală. Dar și un papă al artei și urbanismului, pentru care au lucrat Rafael și Bramante. Michelangelo proiectase un monument grandios, cu 40 de sculpturi, însă planul a rămas neterminat, artistul fiind chemat să picteze Capela sixtină. În urmă a rămas însă un Moise” magnific. Lucind stins, statuia emană forță și măreție, patriarhul poporului evreu fiind înfățișat într-un moment de furie, gata să sfărîme Tablele Legii. Abia se întorsese de la întîlnirea cu Yahwe și își găsea poporul închinîndu-se Vițelului de Aur! Nu e de mirare că ochii îi scapără și gura, întredeschisă, pare a scăpa un blestem... Michelangelo însuși, privindu-și opera, a exclamat: “De ce nu vorbești?”.

“Salita scellerata” - scara crimelor



Moise

Mă izbește și acum un amănunt pe care îl observasem de mult, în albumele de artă – Moise are coarne! După unii comentatori, explicația constă într-o traducere eronată din ebraică. În „Vulgata”, expresia ebraică pentru “pielea feței lui strălucea” (pentru că vorbise cu Domnul) este tradusă prin “cornuta esset facies sua”, de unde coarnele! În ce mă privește, explicația nu mă satisface - ține mai degrabă de modul ambiguu în care erau văzuți evreii în Creștinătate, atît ca precursori ai Domnului, cît și ca ucigași ai Săi. Sau cine știe? Oricum, figura patriarhului nu lasă pe nimeni indiferent. Se spune că, după ce a văzut-o, gonfalonierul Pier Soderini i-a spus lui Michelangelo că nasul statuii e prea mare. Imediat, artistul a lovit de cîteva ori dalta cu ciocanul, fără însă a atinge marmura. Sunetul l-a făcut pe Soderini să se declare mulțumit.



(va urma) 

marți, februarie 21, 2017

Drumul către Centru - note despre labirintul catedralei Chartres




În inima cîmpiilor mănoase ale regiunii franceze Beauce se ridică, majestuoasă, catedrala de la Chartres. Acest monument, înscris în patrimoniul mondial UNESCO, merită întreaga noastră atenţie, pentru complexitatea arhitecturii sale, combinată cu forţa simbolurilor, pe care le oferă din plin călătorului.


Încă înaintea instalării creştinismului pe aceste locuri, situl era deja venerat de galii din tribul Carnuţilor.  Numele “Chartres” ar putea proveni de la denumirea altarelor de piatră, ridicate aici de druizi. De la ei, pe locul actualei catedrale, rămăsese un templu păgîn, în care se găsea un puţ sacru, avînd circa 33 de metri adîncime. Legenda spune că în acest puţ au fost aruncaţi primii martiri creştini. Odată cu ridicarea unei bazilici în stil romanic,  puţul a fost integrat într-o criptă.

Să notăm că orientarea catedralei e neobişnuită. Ea este îndreptată către Nord, spre deosebire de celelalte, care sînt orientate spre Est, adică spre Ţara Sfîntă. Nu e singura particularitate. Ce-ar fi dacă v-aş spune că nicăieri la Chartres nu e reprezentată scena Crucificării? În schimb, temele astrologice şi alchimice se găsesc la tot pasul – semnele zodiacale încadrează marea scenă a Înălţării pe timpanul portalului de nord.

În fine, poate că elementul cel mai enigmatic este celebrul labirint de la Chartres. E vorba despre un desen încrustat în pardoseala naosului, constituit din unsprezece inele din dale negre/albastre, care se înfăşoară pentru a forma un traseu lung de 260 de metri.

Construcţia

Notre-Dame de Chartres a fost reconstruită pe ruinele calcinate ale precedentei catedrale romanice din localitate. În iunie 1194, un incendiu a pus la pămînt cea mai mare parte a oraşului, împreună cu catedrala din secolul al XI-lea. Piatra a fost atît de arsă încît nu s-a mai putut refolosi. Totuşi, cripta din subsol a rămas intactă, la fel ca şi faţada occidentală, împreună cu cele două turnuri.


În lunile care au urmat incendiului, s-au trasat limitele noului edificiu, s-au verificat unghiurile, s-au implantat contraforţi pe laturile naosului şi a fost sprijinit corul de la Est, fixîndu-se, pentru eternitate, formele esenţiale ale catedralei. Totuşi, în 1200, se aduc modificări profunde proiectului iniţial – se optează pentru două deambulatorii în locul unuia singur, astfel încît capelele din abside vor fi mai mici. Toată suprafaţa catedralei va fi utilizabilă în 1204, sub un acoperiş temporar, iar în 1226, treizeci şi doi de ani după incendiu, lucrările vor fi aproape finalizate. Noua catedrală va avea rădăcinile în cripta carolingiană, va îngloba vechea bazilică romană şi va măsura, majestuoasă, peste 220 de metri în lungime (cît două terenuri de fotbal).


Nu cunoaştem numele Maistrului Operei, dar îi putem observa inovaţiile. Catedrala din Chartres este primul edificiu de mari dimensiuni care are o structură de rezistenţă ce se bazează pe contraforţi. Arcele gotice, în ogivă, canalizează spre sol greutatea pietrelor, echilibrînd-o, permiţînd folosirea unor coloane mai subţiri, lăsînd loc pentru ferestre mai luminoase, pentru vitralii. Nimic din acest ansamblu nu e gratuit – toate verticalele şi orizontalele sînt necesare construcţiei. Elementele decorative, foarte sobre, relevă şi subliniază axele şi planurile arhitecturii. Astfel, necesitatea devine frumuseţe. Cel care intră în catedrală prin portalul de vest şi parcurge naosul va aprecia robusteţea sănătoasă, imensitatea navei, elanul spre înalt al coloanelor înfipte bine în pardoseală.

Labirintul

Labirintul Catedralei din Chartres e format din 11 inele concentrice, separate printr-o bordură de marmură albastră, care azi ne apare aproape neagră. Labirintul conţine un singur drum, răsucit, spre centru, fără fundături sau piste false. Din punctul acesta de vedere, e mai mult un drum sinuos decît un labirint. Cronicile de epocă ne spun că era parcurs în genunchi, de către creştinii care, dintr-un motiv sau altul, nu puteau ajunge la Ierusalim, îndeosebi de către bolnavi. În centru, ne putem închipui uşor pe Regele Franţei, vindecînd, prin atingerea mîinii.


Pelerinul descoperea o roză în centrul labirintului, reflexie a vitraliului care ornează faţada, precum şi imaginea luptei lui Tezeu cu Minotaurul. În timp, Biserica a înlocuit aceste imagini cu icoane ale lui Hristos, apoi a distrus labirinturile, privite ca nişte concesii impardonabile făcute riturilor păgîne.

Este momentul, poate, să reamintim mitul grecesc. Ca să dovedească cretanilor că merită să fie rege, Minos ceru lui Poseidon un semn de bunăvoinţă. Zeul oceanelor acceptă, cu condiţia ca regele să jertfească ce îi va trimite. Curînd după aceea, în faţa portului Cnossos ieşi din mare un minunat taur alb. Văzîndu-l, Minos îşi încălcă promisiunea, aduse un alt sacrificiu şi păstră pentru sine animalul. Supărat foarte, Poseidon făcu în aşa fel ca regina lui Minos, Pasifae, să se îndrăgostească nebuneşte de taur şi să se însoţească cu el în nunţi secrete şi animalice. Dar cum?


Meşterul Dedal, care trăia în acel timp la curtea din Cnossos, veni în ajutorul nestăpînitei regine, construind din lemn şi răchită chipul unei vaci, în care o ascunse pe Pasifae. Astfel, taurul lui Poseidon căzu în cursă şi, din această unire monstruoasă, se născu Minotaurul, Taurul lui Minos. O făptură cu cap de taur şi trup omenesc. Ascultînd porunca unui oracol, regele închise monstrul într-un Labirint, o clădire cu coridoare înşelătoare, construită în acest scop de Dedal. Ca hrană pentru Minotaur, regele ceru tribut carne de om cetăţilor învinse. Astfel o dată la nouă ani, pînă şi falnica Atenă trebui să trimită şapte tineri şi şapte fete, pentru a fi date ca hrană Minotaurului. Asta pînă cînd eroul Tezeu pătrunse în labirint, îl ucise pe Minotaur şi se întoarse, pe firul conducător ţesut de Ariadna, fiica lui Minos.


Motivul labirintului, precum şi imagini ale teribilei lupte, s-au găsit pe numeroase obiecte din Grecia Antică şi pe mozaicuri din vile romane. Preluarea labirinturilor, peste mode şi timp, pînă la catedralele gotice, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva acestea au fost un fel de semnătură a unor confrerii iniţiatice de constructori. Cele mai multe dintre labirinturile medievale au fost distruse – s-au mai păstrat cîteva, cele mai multe le ştim din desene de epocă făcute de artişti sau de curioşi. Aceste labirinturi au forme variate – octogonale la catedralele din Reims sau Amiens, circular la Chartres, pătrat la catedrala din micul oraş italian Lucca. Motivul va fi perpetuat, apoi, în epoca barocului, îndeosebi în celebrele grădini-labirint.

Semnificaţii

Acolo unde omul modern vede doar un motiv decorativ, maeştrii arhitecţi din vechime au închis o comoară de semnificaţii, dintre care putem regăsi cîteva. Astfel, să ne reamintim că Labirintul este unul dintre simbolurile Ştiinţei Sacre, pe care maestrul Rene Guenon îl explică pornind de la ritualurile antice de iniţiere. Iniţierea era o coborîre în tenebre, către Lumea Cealaltă, parcurgînd un drum sinuos, pînă într-un Centru, o Grotă luminoasă, imagine a Pămîntului şi Cerului. Aici, neofitul va avea de înfruntat o luptă, va muri şi va învia. Purificat, noul iniţiat va ieşi din Labirint, ca născut a doua oară, şi va fi chemat la o viaţă nouă.


Ne e uşor să înţelegem că Labirintul, cu ale sale volute, ţine loc de Cameră de Reflecţie, asigură călătoriile de purificare şi conduce către Sanctuar. De aici ideea de călătorie în Ţara Sfîntă. De aici, întîlnirea cu Minotaurul, fiara ascunsă în fiecare dintre noi. De aici, lupta cu această fiară şi uciderea ei. De aici, mila care ne cuprinde, odată ce ne-am sacrificat Umbra – în definitiv, era parte din noi.


Să mai spunem că Labirintul protejează Sanctuarul nu numai de profani ci şi de influenţe psihice nefaste. Este cerc de protecţie, capcană a visurilor, zid de apărare. Îl parcurgi dansînd, prin volutele sale îţi aminteşti de anotimpurile vieţii tale. Ajuns în Centru, îngenunchezi, te rogi, meditezi. Şi îl găseşti pe Dumnezeu, ca voce a conştiinţei, ca sîmbure al fiinţei tale. 

sâmbătă, februarie 18, 2017

Cum să înnebunești un rege

Note de spectator la King Lear”

Tragediile lui Shakespeare sînt, fără îndoială, miezul canonului cultural occidental, care dă seama despre un anumit tip de om și lumea lui. Ducînd mai departe învățături tradiționale, situații simbolice și valori ale Antichității greco-romane, piesele Marelui Will impresionează și astăzi publicul de toate vîrstele. Mai mult - bogăția semnificațiilor și tensiunilor textuale îi provoacă pe regizori și pe actori la un efort hermeneutic neîncetat. Astfel, cele mai reușite montări devin ele însele acte culturale, cu originalități și limbaje specifice, îmbogățind universul marilor povești shakespeareane.


Spectacolul “Regele Lear”, regizat de georgianul David Doiashvili pe scena Teatrului Național , este un astfel de act cultural, puternic și inteligent, îndemnînd la reflecție. Nu intenționez să scriu o cronică dramatică (găsiți de altfel o analiză foarte bună la http://yorick.ro/monumentalul-rege-lear/), notez doar cîteva idei, “la cald”, ca să mă eliberez de sub vraja sa. De altfel, cred că așa se recunoaște o carte, un film, un artefact, o reprezentație de calitate – emoționează, pune pe gînduri, provoacă.

# „Lear” vorbește despre o lume din care s-a retras Principiul Autorității. Totul începe printr-o încălcare a legilor firii – Regele abdică, cedîndu-și Funcțiunea, împărțindu-și Regatul. Nu interesează motivul (slăbiciune umană, „deșertăciunea” Puterii sau iubirea pentru odrasle), rezultatul este dezastruos. Atît pentru Rege, care se va destructura cedîndu-și rolul, cît și pentru Regat, sfîșiat în lupte intestine. Corolar – Autoritatea nu se cedează, Autoritatea se apără sau se smulge. În cel mai bun caz, există o tranziție controlată. Lemă – fără Principiul Autorității, cel care ordonează, stăpînește și însuflețește, Regatul se prăbușește în haos (iar mintea, în nebunie!).


# Că ne place sau nu s-o recunoaștem, relațiile dintre generații sînt, înainte de orice, relații de putere. Jocuri de rol, a căror nerespectare naște tragedii. Părinții rămîn părinți pînă la moarte ( într-un anumit fel, și dincolo de ea), copiii rămîn copii (chiar dacă, la rîndul lor, au devenit părinți). În toate Tradițiile, a-ți cinsti  părinții e piatra de temelie a raporturilor sociale – de aici se construiește Regatul. Părinții trebuie să-și asume responsabilitatea familiei iar copiii sînt datori să-și asculte și să-și onoreze părinții. În acest fel, dragostea dintre generații se așază în forme sănătoase.

# Evident, Regele este Părintele tuturor subiecților puterii sale, Părinți și Copii deopotrivă. Legitimitatea sa e dată de Sus și se exercită în limitele unui Mandat. Regele este Unsul lui Dumnezeu, adică domnește prin consacrare. Într-o societate tradițională, Puterea Temporală se exercită sub supravegherea Autorității Spirituale. Pînă și în Kali Yuga, în Vîrsta de Fier prezentă, Împăratul, provenind din rîndurile castei războinicilor, avea nevoie de recunoașterea Papei, conducătorul castei preoților. Stricarea rînduielilor începe cu rebeliunea lui Filip cel Frumos împotriva Ordinului Templierilor și se desăvîrșește cu “revoluțiile” din Franța și Rusia.

# Spectacolul de la Teatrul Național excelează în compoziții vizuale esențializate, tablouri ale luptei tragice dintre bătrîni și tineri. Partida bătrînilor, formată în jurul lui Lear (Mihai Constantin, magistral), îl cuprinde pe Contele de Kent (jucat excelent de Gavril Pătru), pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată ca pe un samurai-securist, savurînd ploaia ca în filmele lui Kurosawa, și pe contele de Gloucester (Ioan Andrei Ionescu, expresiv), un politician orbit de suspiciuni. Partida tinerilor, mai puțin structurată, are ca poli cele două cupluri – Goneril (Monica Davidescu) și Albany (Rareș Andrici), pe de-o parte, Regan (Raluca Aprodu) și Cornwall (Silviu Mircescu), pe de alta, în al căror cîmp magnetic orbitează Edmund, intrigantul bastard al lui Kent (jucat extrem de credibil de Tudor Aaron Istodor) și Oswald, intendentul Gonerilei (Lari Giorgescu). Între ele, trădîndu-și conagerii dar respectînd Tradiția, Cordelia (Crina Semciuc, diafană și copilăroasă) și Bufonul (Marius Manole, o interpretare de zile mari), cele două fețe ale aceleiași monade. Plus Edgar, fiul legitim al lui Gloucester (jucat de Istvan Teglas, cu o performanță fizică uluitoare), care trece și el prin deșertul nebuniei.


# Slăbiciunile bătrînilor? Dorința de lingușire, interpretările paranoice ale realității, graba de a acuza, voluptatea de a blestema, orgoliul. Slăbiciunile tinerilor? Pulsiunile puternice, nerăbdarea, agresivitatea, incapacitatea de a respecta (ceea ce arată un spirit meschin), superbia imberbiei (!). Și unii și ceilalți au greșit, ieșind din rolurile tradiționale. Ca să reziste, Lear și ai săi își conservă vechea rețea de loialități, prea puțin cînd ai renunțat la ranguri. Întrebarea Ce ești atunci cînd nu mai ești?” devine înnebunitoare pentru cel care s-a identificat cu funcția – Regele.  Armele cu care tinerii pot înnebuni un Rege? Ipocrizia, ignorarea sau trecerea sub tăcere, trimiterea de la Ana la Caiafa. Plus despuierea de tot ce înseamnă recunoaștere socială și proprietate privată. Ceea ce infantilizează pe oricine.


# Concluzionînd, “Regele Lear”, producția Teatrului Național, se dovedește un spectacol memorabil, un regal actoricesc, un produs complex al ideii, imaginii și jocului actoricesc. De văzut neapărat! (P.S. Imaginile - de la 

miercuri, ianuarie 18, 2017

Noua Ordine Mondială - cine face Istoria?


Nu știu alții cum sînt, dar eu m-am simțit fascinat dintotdeauna de agenții istorici – schiorii ăia dibaci, care prăvălesc după ei ditamai avalanșa de evenimente. Copil, i-am identificat cu zeii și cu eroii.  Simple ficțiuni, mi-au zis profesorii. Apoi am admirat oameni politici, militari și revoluționari. Pînă să le aflu păcatele. În liceu, am discutat despre clase și lupta dintre ele, ca motor al istoriei. Am teoretizat, cu Lenin, despre proletariat și dictatura sa. Revoluțiile din 1989 mi-au arătat că, de fapt, proletariatul e prostul clasei – el a avut cel mai mult de pierdut după căderea regimurilor socialiste. În fine, la maturitate, mi-am zis că elitele liberale construiesc societățile deschise, progresiste. Și am mizat pe antreprenor și pe burghez, în timp ce România era sfîșiată de toți prădătorii.  Transformîndu-se într-o colonie cu forță de muncă ieftină și resurse, piață de desfacere, teren al monopolurilor. După cum se vede, n-am nimerit-o niciodată. Astăzi, cînd mă îndrept spre bătrînețe, mi se sugerează să pariez pe Dumnezeu. Pe El și pe Planul Său de nepătruns, numit Providență. Mă tem s-o fac. Dacă se dovedește un răutăcios Demiurg?

Asta a fost introducerea. Urmează partea serioasă, care vrea să-ți arate, dragă cititorule, că meditația filosofică asupra politicii și istoriei nu s-a încheiat odată cu falimentul utopiilor gen “Sfîrșitul istoriei și ultimul om, nici nu se rezumă la vagi teme ale conflictului civilizațiilor. Din America Latină, „curtea din dos” a Statelor Unite, zonă care a cunoscut dictaturi militare și populisme, revoluții avortate și idei mari, vine un nume demn de a fi ținut minte: Olavo de Carvalho. Gînditor brazilian conservator, influențat de maestrul Guenon, omul bate spre 70 de ani și e limpede precum cristalul. Iată cîteva fragmente pe tema acțiunii istorice, pe care le-am găsit în cartea „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”, apărută recent la „Humanitas”, o traducere a dezbaterii purtate de Carvalho cu Aleksandr Dughin, ideologul putinismului. Ar fi de interes pentru comunitatea politologică românească (dar și pentru jurnaliști și studenți) ca volumele semnate de Olavo de Carvalho să fie traduse și să intre în circuitul intelectual de la noi.



„Întrebările de bază sînt: (1) Ce este acțiunea istorică? (2) Cine e subiectul Istoriei? Acțiunea este schimbarea voită dintr-o anumită stare a lucrurilor. Orice acțiune subînțelege: (a) continuitatea temporală a subiectului; (b) unitatea și continuitatea intențiilor sale, așa cum apar în succesiunea care pornește de la un plan pînă la efectele sale consumate ... Putem vorbi de acțiune istorică doar cînd un agent anume reușește să controleze pe cît posibil situația ca un întreg și să impună procesului o direcție deliberată.

Cîteva exemple de acțiuni istorice sînt traversarea Mării Roșii de către iudei, creștinarea Europei de către Biserica Catolică, Reforma Protestantă, Revoluția Franceză, Revoluția Rusă și Revoluția Chineză. În toate aceste cazuri, un anumit agent a reușit să controleze procesul, împiedicînd ca acțiunile sale să fie neutralizate prin interferența altor agenți ... Istoria se compune din două tipuri de procese – controlate și necontrolate. Numai primele sînt acțiuni istorice și au un agent determinat ... Se poate numi acțiune istorică doar aceea care produce rezultate durabile dincolo de durata vieții agenților individuali implicați. Durabilitatea în timp este marca acțiunii istorice ...

Cine poate fi agent al acțiunii istorice? Statele? Națiunile? Imperiile? Sigur că nu. Aceste entități apar ca urmare a combinațiilor între puterile eterogene care luptă pentru a le domina din interior. Nu au voință proprie, dar reflectă în fiecare moment voința grupului dominant, care poate fi substituit într-o clipă cu alt grup. Un stat, o națiune, un imperiu sînt agenți aparent mînuiți de alți agenți mai durabili, mai stabili, capabili să-i domine și să-i folosească pentru obiectivele lor, care transcend frecvent termenul de durată chiar al formațiunilor naționale, statale sau imperiale de care se serveau ... La fel ca națiunile, clasele sociale nu pot fi agenți istorici. Nici una dintre ele nu a avut și nu va avea vreodată o unitate a scopurilor aptă de a urma un plan de acțiune coerent de-a lungul a două, trei, patru generații.




Pentru a fi un agent istoric, entitatea sau grupul trebuie:
-         Să cultive obiective permanente sau pe termen lung.
-         Să fie capabil să urmărească îndeplinirea acestor obiective dincolo de durata agenților săi individuali, dincolo de durata stării de fapt prezente și dincolo chiar de durata statelor, națiunilor și imperiilor implicate.
-         Să fie capabil să reproducă agenți individuali apți să urmărească acțiunea de-a lungul secolelor și să adapteze planurile originare diferitelor situații care apar, fără să piardă din vedere obiectivele inițiale.

Numai următoarele entități îndeplinesc aceste condiții:
-         Marile religii universale.
-         Organizațiile inițiatice și ezoterice.
-         Dinastiile regale și nobiliare și cele similare lor.
-         Mișcările și partidele ideologice revoluționare.
-         Agenții spirituali: Dumnezeu, îngeri și demoni”


Ei, și uite așa ne întoarcem la întrebarea tulburătoare: Dumnezeu sau Principele Lumii? Cine e regizorul piesei în care jucăm cu toții? :)

luni, ianuarie 09, 2017

Au încolţit seminţele Vîrstei de Fier

„Vishnu Purana” este unul dintre cele mai importante texte din hinduism, conceput probabil în primul mileniu înainte de Hristos. Tratat cosmologic, genealogie regală şi sistem etic deopotrivă, „Vishnu Purana” descrie în termeni şocanţi degradarea morală generalizată, care va caracteriza ultima perioadă a acestei lumi – Kali Yuga, Epoca de Fier. Seminţe ale distrugerii par a încolţi încă din vremurile noastre. Le recunoaşteţi?

# Respectarea castei, a ordinii şi a instituţiilor nu vor avea preponderenţă în Kali Yuga. Nici ceremonialurile nu vor mai fi respectate.

# Căsătoriile nu vor concorda cu ritualul, nici regulile care îl leagă pe maestru de ucenicul său.

# Nu vor fi luate în considerare legile care reglementează comportamentul soţului şi al soţiei.

# Nici jertfe aduse prin foc nu vor mai fi posibile.

# În orice familie s-ar fi născut, un om puternic şi bogat va putea să se căsătorească cu o fecioară de condiţie mai bună.

# Oamenii vor interpreta Scripturile după bunul plac. Postul şi austeritatea vor fi practicate „pentru sănătate”.

# Orice posesiune, cît de mică, va aţîţa vanitatea posesorului. Cel care va avea cei mai mulţi bani va fi comandantul oamenilor. Descendenţa nu va mai conta.

# Comori vor fi cheltuite pe locuinţe ostentative. Mintea oamenilor va fi ocupată integral în dobîndirea de bogăţie. Iar bogăţia va fi cheltuită doar pentru satisfacţii egoiste.

# Femeile îşi vor urma înclinaţia spre plăcere. Bărbaţii nu se vor despărţi nici măcar de o para, chiar dacă le-ar cere-o cel mai bun prieten. Oameni din toate castele îi vor critica pe preoţi.

# Tuturor le va fi frică de foamete şi de sărăcie. Nimeni nu va mai privi cerul. Într-adevăr, nu va exista niciodată abundenţă în Kali Yuga, iar oamenii nu se vor bucura de plăcere şi fericire.

# Bărbaţii vor înfuleca fără a se ruga înainte, nici nu vor aduce ofrande. Femeile vor fi capricioase, scunde şi mîncăcioase. Vor face mulţi copii, de care nu vor avea grijă. Cu toţii vor fi egoişti, mincinoşi şi indecenţi.

# Tinerii vor studia Vedele, fără să respecte regulile de înţelegere. Conducătorii îi vor jefui pe supuşii lor, în loc să-i protejeze. Şi oricine va avea maşini va fi rege.

# Cei din casta Vaisya vor abandona agricultura şi comerţul, preferînd slujbele sigure sau exercitarea artelor mecanice. Cei din casta Sudra, cei care îşi caută subzistenţa din cerşit, vor deveni adepţii unor erezii şi vor urma conducători impuri. Apăsaţi de foame şi biruri, oamenii îşi vor părăsi ţinuturile natale, căutîndu-şi traiul în ţările mai bogate.

# Pentru că Tradiţia este uitată, nelegiuirile şi ereziile vor înflori, iar durata de viaţă va scădea. Din cauza viciilor prinţilor, copiii vor muri la vîrste fragede. Femeile vor naşte de la şase - şapte ani. La doisprezece ani, omul va fi deja bătrîn – secătuit de vitalitatea sa excesivă.

VISHŃU PURÁŃA - Book VI. Chapter I

Translated by Horace Hayman Wilson (1840)

luni, ianuarie 02, 2017

Antologia lucrurilor viitoare

În primele zile ale anului, gîndul îmi zboară mereu către viitor. Este momentul în care mă întorc la sociologi ( “clasicii” Toffler, Naisbitt sau Bauman), la profeții Singularității Tehnologice (John von Neumann, Vernor Vinge și Ray Kurzweil) sau la maeștrii anticipației (Asimov, Herbert, Gibson&Sterling), cărora le răsfoiesc cărțile, în speranța că voi fi mai pregătit pentru ce urmează. Acum, am descoperit romanul lui David Brin, numit Existență”, apărut recent la “Paladin” (și în 2012, în Occident), pe care îl adaug cu plăcere printre lecturi. E o antologie a lucrurilor viitoare, plauzibilă și documentată, numai bună de făcut liste de idei, mania mea dintotdeauna ( J ). Dincolo de tema Primului Contact, de plotul complex (șase fire narative), de colajul textual (care lămurește multe), dincolo de inovațiile lexicale (bravo traducătoarei Ona Frantz), Brin reușește un portret al viitorului apropiat care face mai mult decît un tratat de futurologie!

Iată cîteva predicții, care vă vor deschide pofta de lectură (și stați liniștiți, nu vă povestesc acțiunea – ar fi și cam greu, ținînd cont că volumul are vreo mie de pagini!):

MEDIU ȘI CLIMAT

# Încălzirea globală va continua, nivelul oceanelor va crește, milioane de oameni vor deveni refugiați, în zonele părăsite vor apărea gunoieri care trăiesc din ce găsesc în mîl. Capitalismul pur și dur reciclează orice. Sub presiunea migrațiilor de populație, structurile statale vor intra în colaps, serviciile sociale vor fi prestate de comunități, miliții locale, firme private.

# Gunoiul va ajunge și-n cer, unde resturile vor fi adunate de echipaje mixte om-maimuță (cam ca patrulele milițian-cîine J ). Oricum, asta n-o să deranjeze pe nimeni, deoarece omenirea o va lăsa mai moale cu explorarea spațiului. Da, vor fi cîteva hoteluri în punctele Lagrange, pentru bogătași, dar nimeni nu va mai dori să calce pe Lună sau pe Marte. Oricum, astfel de proiecte necesitau fonduri imense, de la buget – capitalismul pur și dur nu face investiții de prestigiu.

# Războaiele Apei își vor găsi rezolvarea în desalinizarea apei de mare, pe scară largă, cu energie solară. Războaiele Foamei vor fi evitate, prin consumarea insectelor, cultura algelor, creșterea tehno-cărnii. Populația se va menține în limite sustenabile nu prin cine știe ce programe anti-concepționale ci, natural, prin boli, mortalitate infantilă crescută în zonele sărace și egoism al reproducerii la cei educați și cu resurse.

RĂZBOI ȘI PACE

# Nu, nu se va declanșa Al Treilea Război Mondial. Vor fi sute de Apocalipse minore, atentate teroriste, atacuri cibernetice, răsturnări de guverne din colonii, chiar și accidente. O misterioasă Zi a Groazei va duce la distrugerea nucleară a Washingtonului și la balcanizarea SUA. Dar viața va merge înainte, simbolurile autorității vor fi reconstruite, în fostele cartiere rezidențiale, depopulate, se vor aciua refugiații din sud, cărora nu le va păsa de nivelurile de radiație ceva mai ridicate.

# China, cel mai dezvoltat stat din lume, va practica un fel de neo-confucianism, în care cetățenii vor beneficia de libertăți economice, sub binevoitoarea privire atentă a Guvernului, care va încuraja consumul, distracția și spectacolul. Și supravegherea, evident. Și meritocrația noilor mandarini.

TEHNOLOGIE ȘI MEDIA

# Fabrici nanotehnologice vor construi materiale și unelte de la nivel atomic. Totuși, nu se va merge pînă acolo încît populația să aibă la dispoziție replicatoare de materie, cam ca Picard, cînd își făcea ceaiul cu cană cu tot! Roboții vor fi prezenți pretutindeni, mai puțin acolo unde munca cu sclavi e mai profitabilă! Vor apărea și IA-uri, dar nu dintr-un program guvernamental sofisticat, ci mai degrabă din strădaniile hackerilor. Vor apărea Sisteme Expert și Avatari, Asistenți Personali vor susura în ureche, implanturile vor spori capacitatea umană de comunicare, analiză a datelor și teleprezență.

# Internet 10.0 va stratifica realitatea, permițînd fiecăruia să se exprime. Mass Media își vor pierde relevanța, în fața jurnalismului cetățenesc. Care va degenera în difuzarea știrilor false sau de can-can. Care vor fi amendate de miliții virtuale și smart-moburi. Care se vor coagula în jurul unor jurnaliști cu indice de credibilitate ridicat (așadar, presa nu moare J). Publicitate virtuală, reclame personalizate, camere de supraveghere peste tot, drone, senso-cîini, displayuri ieftine, textile, de tăiat la metru...

POLITICĂ ȘI ARHITECTURI SOCIALE

# În fine, poate chestiile cele mai interesante. Notez aici ideea CONTINUĂRII SPECIAȚIEI UMANE, adică apariția unor noi tipuri de oameni, prin modificările induse de ceea ce majoritatea consideră boli psihice. De fapt, Auții și Aspii, urmașii autiștilor și ai celor cu Sindrom Asperger, pot fi revanșa Omului de Neanderthal în fața lui Homo Sapiens.

# Senzația de nemulțumire permanentă a cetățenilor față de sistemele democratice, reîntoarcerea aristocrației, înarmată cu un nou cod de obligații ale bogatului față de sărac (newblesse oblige!), ca și îngrijorarea generală a publicului față de riscurile societăților tehnologice (potențată de nostalgia după societățile tradiționale) pun în discuție Sfîrșitul Iluminismului. În definitiv, arhitecturile sociale născute după Revoluția Franceză nu și-au dovedit stabilitatea, precum societățile piramidale din lungul Feudalism al omenirii. Cine spune că nu ne-am putea întoarce la un asemenea model? Și nu, tehnologia avansată nu e un factor favorizant al modelului democratic – altfel, de ce ar fi ales America un președinte precum Donald Trump? J




Despre extratereștri și posibilitățile de supraviețuire ale civilizațiilor tehnologice nu spun nimic. Vă las plăcerea lecturii – David Brin, Existență” e o provocare intelectuală.