miercuri, octombrie 31, 2007

Povestea zilei - Citeşte Cartea!


1517 - Începutul Reformei în Germania. Martin Luther lipeşte pe uşa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgenţelor

Alături de Islam şi Mozaism, creştinismul este o religie a Cărţii, a Cuvîntului revelat, cu trup şi sînge. Noul Legămînt este accesibil tuturor, vorbele lui Hristos stau aşternute cuminţi, între coperţi de carte, aşteptînd să le cercetezi. Tîlcul lor poate fi intuit de orice credincios, fără mijlocirea unei instanţe critice. Asta spunea, în esenţă, Martin Luther, în faimoasele sale Teze. De aici, nordul bătrînului continent cunoştea una dintre cele mai puternice mişcări de simplificare a ritului creştin – Reforma. Protestînd împotriva funcţiei hermeneutice a ierarhiei bisericeşti, Luther devenea tatăl tuturor răzvrătiţilor de bibliotecă ! Indulgenţele au fost de faţadă… Păstrînd proporţiile, Luther îmi aminteşte de revolta poeţilor nouăzecişti, aceia care îi contestau pe Papii criticii literare româneşti sau, mai bine, de profesorul meu de Calculatoare care, în facultate, de cîte ori îl întrebam ceva, îmi arăta tabla. Iar pe tablă scrisese: “Citeşte Cartea !”.

PS. Tradiţionaliştii vor spune că protestantismul este o formă a degradării creştinismului, cu pretenţia sa că oricine poate face hermeneutică pe textul sfînt. Ca şi tiparul, care desacralizează cuvîntul scris...

marți, octombrie 30, 2007

Chestii simple despre mine


Vera are dreptate - ia să mai umanizez blogul... Faceţi cunoştiinţă cu motanii mei (că tot i-am pomenit în postări). Cel gri e Tomi, are opt ani şi e ştirb de colţul din faţă, celălalt e Jerrycă fără frică, pe care l-am luat de afară - mama lui fusese omorîtă de cîini iar el se juca, inconştient, prin iarbă...

Frînturele...

# MAI EGOIŞTI, MAI INSENSIBILI. Fastuoasă înmormîntarea lui Nicolae Dobrin... Stadionul plin de coroane, VIP-uri în pelerinaj, mesaje de la preşedinţie, doliu judeţean. Din nou, ne onorăm valorile doar cînd le loveşte moartea şi nu ne mai stau în cale! Oare cîţi dintre politicienii prezenţi i-au deschis uşa lui Dobrin, în ultimul an de viaţă, cîţi s-au interesat cum o mai duce, dacă are ce-i trebuie? De fapt, nu-i vorba numai de politicieni – cu toţii am devenit mai egoişti, mai insensibili, trecem pe la rude din an în Paşte, despre prieteni - ce să mai vorbim... Iar anii se adună în urma noastră şi ne întunecăm...

# MODIFICĂRI SCANDALOASE. Modificările Codului Penal, făcute de parlamentarii din Comisia juridică, sînt de-a dreptul scandaloase – prin formulări ambigue, se poate înţelege că ziariştii care difuzează înregistrări gen Remeş-Mureşan sînt buni de puşcărie iar procurorii trebuie să le spună mafioţilor că li se ascultă telefoanele! La început, mi-a venit să cred că parlamentarii sînt proşti... Apoi, consultînd lista publicată pe site-ul PIN, care îi priveşte pe deputaţii şi senatorii cu probleme, mi-a trecut – sînt de-a dreptul penali! Avem o clasă politică neînchipuit de putredă, pe care nici măcar votul uninominal n-o va reforma în totalitate... Rămîne de văzut dacă plenul va adopta noul cod penal şi dacă va fi promulgat de preşedinte...

# PREŞEDINŢII CJ, ALEŞI UNINOMINAL. Din cele peste o sută de amendamente aduse de PSD proiectului votului uninominal, pe care Guvernul şi-a asumat răspunderea, au fost păstrate cîteva. Cel mai interesant mi se pare acela privind alegerea preşedintelui consiliului judeţean – în viziunea PSD, acest demnitar trebuie ales prin vot uninominal şi nu de consilieri, ca pînă acum. Astfel, într-o ţară în care puterile se suprapun, preşedintele consiliului judeţean va cîştiga notorietate şi respect, în detrimentul prefectului. Liberalii au acceptat, cu toate că sînt mai slabi în teritoriu, dar preţul pare mic faţă de susţinerea acordată de social-democraţi în parlament.

# BĂTĂLIA CONTINUĂ... Continuă bătălia pe viaţă şi pe moarte pentru adoptarea unui tip de vot uninominal sau altul... Al lui Băsescu va favoriza partidele mari şi va elimina PNL şi PRM din parlament, al lui Tăriceanu e mai soft, partidele mici bucurîndu-se de redistribuirea voturilor, ca pînă acum. Ieri, Iliescu a îndemnat electoratul să nu participe la referendum (ceea ce va da, automat, apă la moară propunerii lui Tăriceanu), iar ministrul Chioariu a început să caute chichiţe, prin care să încurce şi mai tare cetăţeanul – de exemplu, a propus ca votul pentru referendum să se facă în alte locuri decît în secţiile de votare pentru referendum! Uluitor...

# SF-UL NU MOARE... Am trecut şi la ora de iarnă... Ziua moare mai devreme, la ora cinci este deja întuneric! În week-end, am stat în casă, ascultînd ploaia... Cu motanul Tomi pe genunchi (că motanul Jerry nu suferă să stea în braţe!), am terminat de citit antologia The Year’s Best Science Fiction a lui Gardner Dozois, de la Nemira – o dovadă că science fiction-ul nu se predă, dar se schimbă. După ce a renunţat la triumfalismul mecanicist din anii ’50 ai secolului trecut, după ce s-a adîncit în studiul reacţiilor umane în faţa stranietăţii Universului (atingînd dimensiuni cvasi-religioase...), după ce a explorat realitatea virtuală şi noile avataruri ale capitalismului global, science-fiction-ul contemporan mizează pe emoţie şi “sense of wonder”, plasîndu-şi acţiunea ba în Statele Unite Islamice, ba la marginea Galaxiei, ba în bucle temporale la fel de fragile ca viaţa noastră...

luni, octombrie 29, 2007

Povestea zilei - Reabilitarea lui Galilei




29 octombrie 1992, Italia - A avut loc reabilitarea oficială a astronomului şi matematicianului Galileo Galilei

Celebra poveste a abjurării (cu jumătate de gură…) a lui Galilei a stat la loc de cinste în folclorul ateist. Mai că ţi se făcea pielea de găină şi-ţi dădeau lacrimile, copil fiind, aflînd la şcoală cum preoţii cei răi l-au silit pe bătrînul savant, chinuit de reumatism, să accepte că a greşit, atunci cînd a declarat că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, nu invers. Povestea tristă avea însă happy-end, iar lacrimile se uscau pe bărbie, sub un zîmbet poznaş, cînd repetai, alături de Galilei, în surdină: “Şi totuşi, se mişcă !”. Astăzi, lucrurile s-au inversat. În şcoli se predă religia, iar taica popa vine şi te învaţă creaţiunea, cu cele şapte zile ale Genezei, cu Dumnezeu Tatăl zîmbind mulţumit, ca un meseriaş de treabă. Astăzi, copiii află că Darwin a fost un păgîn, iar omul care se trage din maimuţă nu eşti tu ci vecinul de la trei, ăla de dă găuri cu bormaşina în pereţi, la miezul nopţii. Poporul roman se declară ortodox în proporţie covîrşitoare, însă dacă-i întrebi pe unii tineri ce vin la Înviere de ce se mănîncă miel şi ouă roşii, de Paşte, afli că aşa e bine, întrucît e o sărbătoare de primăvară… Înainte eram atei stupizi, astăzi sîntem bigoţi ignoranţi. Despre un dialog religie-ştiinţă – nici pomeneală. Între timp, Vaticanul l-a reabilitat, de mult, pe Galilei…

sâmbătă, octombrie 27, 2007

Povestea zilei - Amiralul planetei Marte


1492 - Prima călătorie a lui Cristofor Columb spre America. Descoperirea Cubei

Marile călătorii ale speciei umane, începute, să zicem, cu „roirea” coloniştilor Eladei în bazinul mediteraneean, continuate cu traversarea Atlanticului de acum 500 de ani, către Indii, pînă la zborurile contemporane către Lună, au ceva în comun – toate se nasc dintr-o aglomerare de cunoştiinţe tehnologice, schimbări de paradigmă ştiinţifică şi necesităţi politico-economice. Grecii înţeleseseră că oraşul-stat poate să „se cloneze”, transferîndu-şi politica în colonii. Cristofor Columb credea că Pămîntul este rotund, nu plat, precum spunea dogma bisericească, astfel încît căuta drumul spre Indii pe mare, ţinînd direcţia Vest, convins că va ajunge în Est (de unde să ştie că Europa e separată de Asia de un obstacol întins pe 3200 de kilometri – Americile ?). În fine, ruşii şi americanii au încercat să ajungă primii pe Lună, pentru că beneficiau de cercetările învinşilor germani despre ştiinţa rachetelor şi erau în război rece – o confruntare militară, dar şi una de prestigiu. În aceste condiţii, ne putem întreba în continuare – cînd vom avea toate condiţiile pentru o explorare cu echipaj uman a planetei Marte ? Răspunsul ni-l dă figura lui Cristofor Columb... E nevoie de un nou Columb, care să îşi dedice viaţa ideii acestei aventuri, să facă lobby pe lîngă marile guverne ale lumii, pe lîngă marile firme, să strîngă alături savanţii lumii, să promită beneficii finanţatorilor, să motiveze, să aducă argumente legate de imagine... Aşa a făcut vechiul Columb, pe lîngă regii Spaniei. Vom trăi să vedem umanitatea angrenată într-o nouă călătorie spaţială ?

vineri, octombrie 26, 2007

Povestea zilei - Ţara funicularelor rupte


1957 - A murit poetul, dramaturgul şi romancierul grec Nikos Kazantzakis (“Zorba Grecul”, “Hristos răstignit a doua oară”) (n. 2.12.1885)

Vă mai amintiţi ce se întîmplă atunci cînd Zorba are o idee de afacere ? Să coboare lemn din munte şi să-l vîndă negustorilor corăbieri, ca să strîngă ban peste ban, să îşi ia o casă frumoasă şi o nevastă cu ochi focoşi ? Biznisul părea fără cusur, numai că necesita investiţii, cum se spune pe la noi... Şi iată-l pe Alexis Zorba punînd în mişcare un tăvălug de relaţii, făcînd rost de bani, apoi muncind din greu, dezbrăcat pînă la brîu, sub soarele arzător al Eladei, să construiască un funicular, ca să coboare buştenii. Sudoare, nervi, certuri, împăcări şi, peste toate, Speranţa, ca o pasăre albă, fîlfîind uşor din aripile-i mari. Speranţa într-o viaţă mai bună, speranţa că mîine vom fi bogaţi... În fine, soseşte şi ziua cea mare. Primii buşteni coboară lin, în chiotele bucuroase ale lucrătorilor, care vedeau aievea cum începe să curgă rîul de bani. Apoi... Apoi îşi vîră Dracul coada. Ceva nu merge bine, copacii scapă din chingi, pilonii de pe munte se prăbuşesc pe rînd, funicularul e la pămînt... Adio, bogăţie ! Tînărul narator al poveştii se uită îngrozit la Zorba. Ce-o să facă ? Nu cumva, de necaz, va fi gata să se arunce de pe stînci, în prăpastie, să termine odată cu viaţa asta mizerabilă, în care Dumnezeu lipseşte cam de mult ? Îar Zorba dă cu fesul de pămînt, se înnegreşte la faţă şi izbucneşte într-un rîs homeric... Îl ia pe tînăr de după gît şi începe să danseze sirtaki... Apăsat, de parcă ar vrea să calce ghinionul sub călcîi, să-l zdrobească... Asta e Balcania, fraţi occidentali ! De-asta îmi place să trăiesc aici, în ţara tuturor funicularelor rupte...

joi, octombrie 25, 2007

Povestea zilei - O lacrimă de Rege


1921 - S-a născut Mihai I de Hohenzollern Sigmaringen, rege al României între 1927-1930 şi între 1940-1947

Ce destin ciudat a avut Regele Mihai ! Să urci pe tron la 19 ani dar să împarţi puterea cu un general bătrîn şi ambiţios... Să ai simpatii anglo-saxone şi să lupţi în război de partea nemţilor ! Să crezi că ai luat hăţurile în mîini, arestîndu-l pe Antonescu, şi să cazi în capcana ruşilor ! Să vezi că tineretul patriei te iubeşte iar un pumn de oameni, sprijinit de o armată de ocupaţie, îţi cere abdicarea ! Să accepţi umilinţele şi să pleci în exil, cu ceea ce ai putut strînge în 24 de ore... Să trăieşti printre străini, lucrînd ca mecanic, reparînd automobile şi avioane, în timp ce rudele tale conduc unele dintre cele mai prospere şi puternice ţări ale lumii. Să aştepţi 50 de ani ca să te poţi întoarce acasă şi să fii expulzat, ca un borfaş, de pe aeroport ! În fine, să ai tăria de a ierta pe cei care ţi-au greşit şi să accepţi să lucrezi la dregerea imaginii ţării tale, aceea în care nimeni nu-şi mai aminteşte cînd te-ai născut... Un rege trist, pentru o ţară cu destin frînt... Mi-l închipui privindu-se azi în oglindă. Are 86 de ani şi chipul brăzdat de riduri. O lacrimă îi alunecă încet, din ochii apoşi. O lacrimă pentru el şi pentru România. O lacrimă de Rege.

miercuri, octombrie 24, 2007

Elefantul şi puricele


Am găsit ieri, într-o librărie, trei cărţi care ar trebui citite de manageri, ziarişti şi politicieni. Au apărut la editura Codecs şi sînt semnate de Charles Handy, numărul doi în “Top 50 Mari Gînditori în Bussines”.

Despre ce e vorba. Prezentările lui Handy sînt prestigioase. Despre el, presa scrie că “este specialist în filosofia business-ului, deţine titlul de profesor în dezvoltarea businessului şi este unul dintre cei mai mari vizionari în management”. Mai mult, se spune că omul a revoluţionat gîndirea despre muncă şi globalizare, a adus noi valenţe în teoria motivaţională (completîndu-l pe Maslow) şi a contribuit la dezvoltarea teoriilor despre cultura organizaţională. Cărţile “Elefantul şi puricele”, “Epoca Iraţiunii” şi “Pelerina goală” sînt chintesenţa gîndirii sale. Le-am răsfoit şi iată cîteva citate, care te pun pe gînduri.

# Păstraţi-vă ochii larg deschişi – lumea se schimbă. "Semnele au apărut încă de acum 20 de ani, pentru cine avea ochi să le vadă. (...) Poate n-o să ne placă ceea ce ne aşteaptă, dar ar fi o prostie să credem că ne putem planifica vieţile - sau pe ale copiilor noştri - fără să cugetăm puţin la aspectul pe care îl va avea arena pe care şi noi, şi ei ne vom juca rolul".

# Elefanţii şi puricii. Vechile organizaţii, masive şi birocratice, sînt înconjurate de altele noi, mult mai mici şi flexibile, ca nişte insecte ce zboară în jurul unui elefant. Şi, da!, elefantul nu e deranjat de asta – chiar se simte bine. "Pentru tineri este bine să înceapă să lucreze pentru un 'elefant', pentru că în acest fel vor învăţa şi cum se fac afacerile. Dacă vrei să contribui la crearea de telefoane mobile sau dacă vrei să construieşti avioane, trebuie să ai o organizaţie în spate. Multor oameni le place puterea, influenţa. Dacă îţi doreşti acest lucru, ar trebui să rămîi într-o companie. Important, însă, este să ştii cînd şi dacă trebuie să te opreşti. În momentul în care te simţi prea confortabil cu ceea ce faci, dacă dimineaţa nu ai un gol în stomac de emoţie cu gîndul la ziua de lucru care urmează, înseamnă că nu mai înveţi nimic în locul în care te afli şi a venit vremea să schimbi ceva”.

# Banii nu sînt totul. Capitalismul a creat discrepanţe imense între oameni – de exemplu, un PDG poate cîştiga de 500 de ori mai mult decît unul dintre angajaţii săi. Lucrurile acestea sînt strigătoare la cer şi societatea nu le mai poate tolera. Sigur, nimeni nu cere firmelor să renunţe la profit, dar asta trebuie să vină dintr-o activitate pasionantă, antrenantă, pentru toţi membrii organizaţiei. “Pentru cei foarte mulţi care lucrează în organizaţii, definiţia unei vieţi de succes înseamnă bani, cît mai mulţi bani. Ştiu foarte mulţi angajaţi tineri din băncile londoneze care lucrează încontinuu şi nimeni nu-i opreşte, sînt tineri şi nu au viaţă în afară de jobul de 60 de ore pe săptămînă. După 10-15 ani, părăsesc compania şi realizează că şi-au vîndut tot timpul organizaţiei şi se întreabă 'Ce am făcut cu viaţa mea?'".

# Ca armatele. “Corporaţiile funcţionează ca armatele. Ar trebui să aibă în centru un grup de oameni în vîrstă, experimentaţi, care să stabilească strategiile şi regulile jocului, cîţiva de 35 de ani care să se asigure de transpunerea ideilor în practică şi mulţi, mulţi angajaţi tineri”.

# Liderii sfîrşesc rău! “Liderii din business nu ar trebui sa rămînă prea mult timp în poziţii de conducere, întrucît în acest fel pierd contactul cu celelalte structuri ale organizaţiei. Înainte de toate, liderii sînt oameni şi fac greseli. Jobul liderilor buni, atîta vreme cît sînt buni, pentru că în final toţi sfîrşesc rău, este să facă agenda corporaţiei, să stabilească priorităţile şi strategia şi felul în care se aplică acestea. În consecinţă, tocmai atunci cînd lucrurile merg bine într-o organizaţie, liderii ar trebui să se gîndească la o schimbare, pentru a evita declinul care urmează, inevitabil. Iar acest lucru este valabil şi la nivel individual”.

# Nu mai băgaţi banii în ziduri! “În condiţiile în care, peste tot în lume, tendinţa este de reducere a spaţiilor de birouri, în sensul de eficientizare maximă a spaţiului şi de reducere a costurilor cu chiria, în ţările din fostul bloc comunist, lucrurile par să stea pe dos. Din dorinţa managerilor de a-şi monitoriza angajaţii în permanenţă, spaţiile de birouri proliferează şi sînt tot mai impozante. În Statele Unite însă, angajaţii îşi folosesc biroul doar atît timp cît este necesar, plătind chirie doar pentru acel interval. Biroul ar trebui să devină în viitor doar un loc de întîlnire, eventual pentru şedinţe şi discuţii”.

# Federalism. Pentru a nu se osifica, pe măsură ce se dezvoltă, companiile trebuie să promoveze o nouă structură, de tip federal, care să o înlocuiască pe cea piramidală, ierarhică. “Foarte multe dintre companii încearcă să aplice acest principiu de funcţionare, deoarece au tot mai multă nevoie să se adapteze la condiţiile locale. Nu poţi să acţionezi în România în acelaşi mod ca în Texas, nu poţi conduce totul din Statele Unite. Pentru a obţine un avantaj în faţa concurenţilor de pe piaţă, companiile mari au nevoie de oameni creativi în interiorul lor, de persoane independente şi nonconformiste, care să constituie motorul inovaţiei. Acestora însă nu le place să se conformeze regulilor prea stricte ale organizaţiei, ţin foarte mult la libertatea lor şi, tocmai de aceea, ei decid adeseori să părăsească firma”.

Şi aşa mai departe, vă las plăcerea de a descoperi noi concepte, citind cărţile. La final, o întrebare – politicienii români se gîndesc la viitor?

marți, octombrie 23, 2007

Elodiile şi Cioacele...

# CU TOATE ELODIILE ŞI CIOACELE... Posturile de televiziune generaliste pierd în draci audienţă! Faţă de anul trecut, PRO TV a scăzut cu 16% iar Acasă TV – cu 30 de procente! Situaţia e proastă şi la Antene, ceea ce i-a făcut pe teleaşti să reclame la CNA ... pe cei ce fac sondaje! În schimb, sociologii ridică din umeri – intrăm în normalitate! A trecut vremea televizorului, în care tot românul consuma programe pe gratis... Oamenii mai ies în oraş, călătoresc, petrec cu familia, tinerii merg la cluburi sau stau pe Internet... În plus, pentru cele două-trei ore cu rating, televiziunile generaliste se bat cu canalele specializate, de nişă! Ia să investească mogulii în programe de calitate, să vezi cum se întoarce lumea la micul ecran, nu să ne omoare cu filme în reluare şi umor tîmpit! Că e aşa o dovedeşte prima ediţie a mega-concursului “Dansez pentru tine” – i-a bătut pe toţi ca audienţă, inclusiv pe Dan Diaconescu Direct, cu toate Elodiile şi Cioacele lui!

# SINDROMUL TBC. Chestia e că a scăzut şi consumul ... de carte! Luna octombrie, îmi spunea un prieten anticar, altădată vîrf de vînzări, a ajuns un dezastru financiar. Nici măcar banii daţi de guvern dascălilor (suta aceea de euro) nu s-au dus pe cărţi, ci au acoperit alte datorii! Totuşi, lăsînd la o parte sărăcia de la noi, cred că întreaga lume a cuvîntului tipărit trece prin clipe grele. Elitele ce mai citesc cărţi, iar ele nu depăşesc 10%. Ceilalţi, inclusiv “tineretul studios”, sînt prea ocupaţi să cîştige bani, să-şi cumpere te miri ce, să se distreze. Sindromul TBC – tehnologie, bani, consum!

# SCRIITORII? MĂ FACI SĂ RÎD! Declinul consumului de carte merge mînă în mînă cu prăbuşirea prestigiului scriitorului român. Dacă, înainte de 1989, un roman al lui Preda sau o poezie a lui Sorescu făceau să troznească încheieturile piramidei Puterii iar publicul făcea coadă la cărţi ca la carne, acum prea puţini mai dau doi bani pe părerile unui romancier sau ale unui poet! Şi e firesc... Spaţiul opiniei publice a fost ocupat de jurnalişti, de politicieni, de lideri informali... La limită, orice om îşi poate posta gîndurile, în blogosferă! Monopolul interpretării s-a spart, comunicarea s-a democratizat. Iar mulţi dintre cei ce reprezentaseră conştiinţa acestui popor, în regimul comunist, au descoperit că nu mai au ce spune! Ce opere fundamentale au apărut în libertate? Degeaba plîng unii, cu lacrimi de crocodil, că scriitorii (şi mai ales scriitorii de provincie...) trăiesc la marginea societăţii, că nu sînt băgaţi în seamă de oamenii politici şi alte prostii! Trăiesc acolo unde le e locul, dacă nu cumva s-au învîrtit de vreo catedră universitară, de vreo altă sinecură... De fapt, cultura română post-belică este una minoră, provincială şi fără racord cu marile dezbateri de idei ale străinătăţii.

luni, octombrie 22, 2007

Expresii de ţinut minte...

Sindromul TBC la tineri - Tehnologie, Bani, Confort...
Stînga politică - Deghizarea invidiei în dispreţ...

Povestea zilei - Cum înţelegem istoria

22 octombrie 1975 - A murit istoricul britanic Arnold Joseph Toynbee (n. 14. 04. 1889)

În timp ce istoricii marxişti credeau că au găsit legea de aur a devenirii istorice în lupta de clasă, adevăraţii erudiţi erau mai modeşti. Pentru că, să recunoaştem, trecutul e la fel de fluid ca şi viitorul ! Sigur, se cunosc personalităţile, se ştiu datele unor evenimente, există izvoare istorice demne de cercetat. Dar rămîne un mare semn de întrebare – de ce s-au întîmplat faptele care s-au întîmplat ? Ce mişcă societatea omenească, de-a lungul vectorului timp ? Şi, în consecinţă, s-ar putea să învăţăm ceva din trecut ? Ştiinţa istoriei are o dimensiune predictivă ? În faţa complexităţii acestor teme, istoricii care nu acceptau dogma marxistă au căutat alte căi de atac asupra trecutului. În Franţa a făcut şcoală Fernand Braudel, adept al citirii istoriei în urmele vieţii materiale, migălos adunate din pulberea timpului. Tot aici, Raymond Aron a legat discursul asupra istoriei de exerciţiul reflecţiei, o stare care te scoate din timpul tău şi din condiţia ta, pentru a avea o perspectivă mai bună. În fine, în Marea Britanie, Arnold Joseph Toynbee a propus o altă paradigmă, considerînd istoria ca o înlănţuire a 21 de civilizaţii, coagulate în jurul marilor religii ale omenirii. Credeţi că astfel de lucruri nu ne interesează ? Ia gîndiţi-vă, atunci, cum este predată istoria în şcolile şi liceele din România ! Ce au pus în loc profesorii, după ce au smuls ideea luptei de clasă din istorie ? Dacă or fi smuls-o…

A sta în casă...


Week-end somnolent, cu ploaie. Am stat în casă, ca toată lumea, mai dînd cu aspiratorul, mai ştergînd praful de pe cărţi, mai moţăind, cu pisoiul Tom pe genunchi (pisoiul Jerry detestă să fie ţinut în braţe!). O mică reîntoarcere în Eden... Ieri, vizită scurtă la S., pe care i-am găsit strînşi în jurul şemineului... Trataţie cu Martell şi cremă de zahăr ars... Îmi dăruiesc un crochiu al lui Lucici, restanţă de cadou de la ziua mea! Pus pe perete, chiar arată bine...

Citesc printre picături "The Year’s Best Science Fiction", antologia lui Gardner Dozois , apărută recent la Nemira. Da, creme de la creme (tot de zahăr ars)... După ani întregi în care n-am mai găsit nimic spectaculos în domeniu, povestirile astea chiar mă încîntă. Închipuiţi-vă o vînătoare pe o planetă muntoasă, în care hăitaşii devin vînat, nişte State Unite islamice, în care comics-urile sînt preţuite drept opere de artă sau o mică zeiţă, căutîndu-şi soţ într-o Indie suprapopulată şi supratehnologică... Mişule, nu mă înjura!

Mă uit, printre gene, la MTV Unplugged-ul Shakirei, din 2000 (cred)... Unsprezece piese mai puţin comerciale, grup de mariachi în spate (parcă erau ăia de la Los Paraguayos, de-i înnebuniseră pe români, pe vremea lui Dej!), contrabas şi percuţie exotică... Pînă şi Shakira era roşcată, nu blondă, şi nu dansa din buric. În acest punct, Veronica strîmbă din nas - deh, stupidele mele gusturi muzicale...

Dar chiar m-am simţit bine...

sâmbătă, octombrie 20, 2007

Personajul zilei - Nikita


21 octombrie 1945 - S-a născut actorul şi regizorul Nikita Mihalcov, una dintre cele mai puternice personalităţi artistice ale cinematografului sovietic. Pentru filmul 'Soare înşelător', în 1994 a primit Marele premiu al juriului de la Cannes şi Oscarul pentru film străin

Îl mai ţineţi minte în “Gară pentru doi”, nestatornic şi fermecător de uşuratic, sucind minţile femeii sovietice ? Fără îndoială, un regal cinematografic… Dar cred că maturitatea deplină ca actor şi-a atins-o în “Fata fără zestre”, jucînd rolul aristocratului aventurier, un demon în costum alb, cu pălărie şi vestă. Cum îşi mai răsucea mustaţa, cum se mai trăgea de lanţul de la vestă, coborînd de pe vaporul cu aburi, cu pantofii imaculaţi, în noroaiele Mamei Rusia! În port îl aşteptau trăsura şi taraful de ţigani, strigînd vesel: “A venit conaşul !”. Urma o goană nebună pe uliţi, în cîntecul gitanilor, cu fluturări de mîini şi dans din buric, urma o partidă sulfuroasă de poker, unde funcţionarul de la gubernie îşi pierdea averea şi tînăra nevastă, urmau seducţia şi violul. Apoi conaşul îşi trăgea pantalonii, îşi netezea mustaţa şi pleca, lăsînd în urmă inimi zdrobite, fluture din floare în floare. Totul făcut cu un stil la care n-o să aibă acces nici a treia generaţie a maneliştilor, valutiştilor şi miliardarilor din România de azi…

joi, octombrie 18, 2007

Povestea zilei - Ce mînca Ştefan cel Mare


19 octombrie 1961 - A murit scriitorul Mihail Sadoveanu ('Fraţii Jderi', 'Baltagul', 'Zodia Cancerului', 'Creanga de aur') (n. 5.11.1880)

De ce ar mai răsfoi cărţile lui Sadoveanu omul grăbit al secolului nostru ? Să fie teleportat în alt timp, cînd oamenii erau rari şi sălbăticiunile numeroase ? Să îl întîlnească pe miticul Ştefan cel Mare, să poposească la Hanul Ancuţei ? Ce l-ar mai putea interesa pe orăşeanul post-comunist în lumea arhaică a lui Sadoveanu ? Vă spun eu – mîncarea ! Da, mîncarea, mai bine zis arta gastronomică a timpurilor trecute, neîntrecut descrisă de maestru. Nu e o bucătărie a fast-food-ului, nici una a aditivilor şi conservanţilor. În cărţile conului Mihăiţă se revarsă cornul abundenţei. Personajele lui vînează şi pescuiesc. Se mănîncă: ciorbă de crap, unde capul peştelui oferă cunoscătorului îmbucături fastuoase, raci şi chişcari, frecaţi cu sare şi aruncaţi pe cărbuni, pui fripţi la ţiglă, berbeci la frigare, cu seul şiroind, sarmale, claponi frăgeziţi, potroace în care s-a amestecat o rămurică de cireş, mrene, prepeliţe, piept de mistreţ şi labă de urs, friptură de căprioară, fazan cu orez gratinat. Nu lipsesc dulciurile moldoveneşti: poale-n brîu, plăcinte cu carne, alături de mai turcitele baclavale şi sarailii, stropite cu şerbet. În fine, după atîta ospăţ, vine vremea vinurilor – mai slabe şi albe, mai sprinţare şi rubinii sau cele negre, puterea ursului şi veselia jupîneselor. Păi cum să nu te ridici după o masă ca asta, să te întinzi bine şi să pleci apoi să dai în cap la turci?

miercuri, octombrie 17, 2007

Povestea zilei - Ultima scrisoare a Împăratului


18 octombrie 1967 - A murit ultimul împărat al Chinei, Pu I (n. 7.02.1906)

Cititorule necunoscut,

Caligrafiez aceste caractere în amurgul vieţii, iar soarele îmi încălzeşte mîna uscată, pe care venele şi-au trasat cu albastru propriul text. Am văzut multe iar altele mi le-am închipuit. Cunosc bucuria copilăriei, cu jocurile sale din Palatul Interzis, atunci cînd înălţam zmee în dimineaţa răcoroasă. Îmi amintesc de veşmintele colorate ale mamei şi de gustul cernelii... Pot încă să-mi aduc în suflet febrilitatea adolescenţei, simt încă în nări mirosul concubinelor imperiale. Cu ochii minţii revăd cazinourile, saloanele şi bordelurile pe care le-am colindat, pe limbă îmi stăruie amintirea gustului şampaniei şi al opiului. Dar dulceaţa lor se schimbă apoi în amărăciune de fiere vărsată, pe măsură ce vin la rînd în memorie anii războiului, cedările, laşităţile mele, aroganţa japonezilor, venirea comuniştilor victorioşi. Interesanţi oameni, comuniştii... Au luat ceva din filosofia lui Lao Tze, nu de la Marx. Au înţeles că totul curge, totul e fluid, rangurile se schimbă, oamenii pot fi reeducaţi. Pe mine m-ar fi putut executa fără vorbă multă... Au preferat să mă transforme în grădinar. Să fac ceva util semenilor, cum zicea învăţătorul meu... Acum, în amurgul vieţii, îngrijesc crizantemele albe şi mă conving, din ce în ce mai mult, că au avut dreptate. Viaţa e joc de nori, pe cer... Nimic stabil, nimic de neclintit... Doar frumuseţea schimbărilor.

marți, octombrie 16, 2007

Cea mai frumoasă întîlnire de astăzi


Ce bine-ar fi ca toţi prietenii pe care nu i-am mai văzut de nu ştiu cînd să aibă blog şi să mergem la ei, în vizită! Asta mi s-a întîmplat astăzi, cînd am dat peste blogul Veronicăi Dijmărescu... acum Niculescu. Cum cine-i Veronica? Una dintre cele mai talentate jurnaliste cu care am lucrat, în tranşeele Curierului... care acum face excelent jurnalism cultural la Evz... o scriitoare foarte sensibilă (ia căutaţi-i volumul de povestiri ADEB, pe liternet)... şi o prietenă de suflet. Pînă o să-i pun blogul la favorite, vizitaţi-o la www.supliment.polirom.ro/veronica dacă vreţi să ştiţi ce mai e frumos pe la Sibiu...

Mă bucur de reîntîlnire, Vero... Uite că e bun şi blogul la ceva!
PS Cum nu mi-a plăcut fotografia ta din Supliment, am găsit una însorită în Sibianul... Sper că nu te superi dacă o pun aici, în ramă!

Nu ridic ghilotina

Azi, CNSAS l-a judecat şi l-a condamnat pe PS Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului, pentru colaborare cu Securitatea, poliţia politică ceauşistă. L-a judecat în lipsă şi l-a condamnat, fără să facă publice probele procesului. Episcopul are drept la recurs, în 15 zile. Aceasta fiind situaţia, ce se poate spune?

Întîi – verdictul Consiliului nu trebuie minimalizat. Cu siguranţă, cea mai comodă cale de apărare este să conteşti autoritatea judecătorului, mai ales dacă nu rişti nimic. Or, CNSAS nu-l poate băga la puşcărie pe nici un cetăţean care a primit verdict de colaborator, nici nu-l decade din drepturile civile, în absenţa unei legi a lustraţiei. Majoritatea celor deconspiraţi au îngroşat obrazul şi s-au făcut că nu s-a întîmplat nimic. Cred că o astfel de atitudine nu este potrivită în cazul episcopului nostru, pentru că Prea Sfinţia Sa a ales să trăiască în mijlocul Cetăţii, participînd la evenimentele publice şi mondene, luînd poziţii în presă, reprezentînd judeţul în diferite medii. Dar, chiar dacă s-ar fi izolat la Curtea de Argeş, prin rangul pe care îl are în cadrul bisericii, episcopul e obligat să fie un exemplu... Pentru onoarea lui, PS Calinic e obligat să se lupte! Să conteste verdictul, să meargă la CNSAS, să analizeze documentele pe baza cărora s-a luat decizia, să explice contextul în care a scris (dacă a scris!) un angajament, să argumenteze că notele sale (dacă sînt!) n-au făcut rău unor oameni! Sigur, Consiliul a fost numit pe criterii politice dar acum funcţionează ca parte a autorităţii statului român, face declaraţii şi publică decizii în Monitorul Oficial! Să-l tratăm ca atare... Ştiu că episcopul este scîrbit şi nu mai vrea să-şi aducă aminte de acele timpuri, însă verdictul CNSAS îl obligă la (încă) o limpezire...

Doi – să se facă publice probele. În Polonia, dosarele poliţiei politice au fost puse pe internet, astfel încît fiecare cetăţean să judece şi să-şi facă o idee despre vinovăţia lui X sau Y. La noi, nu s-a procedat la fel. Şi e păcat, întrucît fragmentele reproduse în deciziile CNSAS sînt insuficiente, pentru o judecată aprofundată. Nu discutăm acum cît de plauzibile sînt nişte documente emanînd de la Securitate, mama minciunii şi tatăl manipulării. Dar, pe lîngă notele informative ale lui Calinic (dacă există!), să se pună în balanţă şi paginile din dosarul de urmărire (unde nu mai e numit Zamfir ci... Crivăţ!). De asemenea, ar trebui să se publice şi modul în care au votat membrii Consiliului, iar opiniile minoritare să fie consemnate. Din nefericire, CNSAS lucrează prea puţin transparent, de parcă ar vrea să-şi apere monopolul interpretării! Atitudinea se dovedeşte cel puţin discutabilă, întrucît tot procesul are loc pe bani publici. Oricîtă încredere am avea în înţelepciunea membrilor Consiliului, parcă ar fi mai bine ca să se permită presei să participe la lucrări, să afle publicul larg cum se iau deciziile şi ce zic cei învinuiţi...

Trei – să se judece în context. Aici e punctul cel mai sensibil. Dacă tot ne-am apucat să stabilim vinovăţiile unor oameni (şi o facem pe seama unor rapoarte pe care le-au scris), să stabilim şi contextul în care s-a ajuns la aşa ceva. Pe o scară a vinovăţiilor, nu-i tot una dacă ai turnat pentru bani sau sub tortură! Există mici compromisuri, păcate ordinare şi vinovăţii abominabile! Despre astea, verdictul cel sec al Consiliului nu ne spune nimic. Atunci, cît de culpabil este PS Calinic? A făcut compromisul de a raporta ce-i spuneau ambasadorii, cînd era stareţ la Cernica? A făcut – că a spus-o singur. Putea să refuze? Teoretic, putea... Dar practic? Noi, în locul lui, am fi putut? În plus, mai există un element de context. Cunoaştem cu toţii procesul de la Nuremberg, legat de căderea regimului nazist. E un proces emblematic. În boxa acuzaţilor au stat conducătorii statului, ideologii regimului, călăii din lagăre, şefii armatei. La căderea comunismului, au fost judecaţi soţii Ceauşescu, cîţiva din membrii CPEx şi gata! Nimeni n-a mai fost vinovat, am trecut la democraţie... Dar şefii Securităţii? Dar ai Miliţiei? Dar ai Armatei? De ăştia nu s-a atins nimeni, au fost reciclaţi, ascunşi, pensionaţi. Armatele de ofiţeri, torţionari, filatori? Bine mersi! Că vinovăţiile se terminaseră din decembrie 1989! O situaţie, să recunoaştem, cel puţin ciudată - Pleşiţă e nevinovat iar Calinic a făcut poliţie politică...

Concluzia - Colegii din presă, cărora episcopul le stă în gît, vor jubila, ridicînd în piaţa publică eşafodul şi ghilotina. În ce mă priveşte, nu mă alătur mulţimii însetate de sînge. Pentru greşelile sale, PS Calinic va fi judecat de Dumnezeu. Eu îl apreciez pentru calităţi...

Personajul zilei - Urmaşul Regelui David

1886 - S-a născut David Ben Gurion, fondatorul statului evreu (1948), primul deţinător al funcţiei de prim-ministru în noul stat (m. 1.12.1973)

Fascinantă figură acest Ben Gurion ! S-a născut în Polonia, la Plonsk, într-o familie habotnică. Din adolescenţă s-a revoltat împotriva atitudinii resemnate a părinţilor, devenind apoi un intelectual cu vederi iluministe. A intrat în mişcarea sionistă, emigrînd în Palestina la începutul secolului, unde a pornit-o de jos, din rolul unui simplu plugar, ridicîndu-se apoi treaptă cu treaptă în societate, întemeind un partid politic şi editînd un ziar. A urmat cursurile de drept ale Universităţii din Constantinopol, fiind expulzat apoi de turci, ca agitator. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a devenit unul dintre cei mai influenţi politicieni ai Palestinei, apărînd cauza sionistă la Liga Naţiunilor, apoi la ONU. În fine, în 1948, el a fost cel care a dat citire declaraţiei de independenţă a noului stat Israel, la Muzeul din Tel Aviv. Era 14 mai 1948, ora 4.00 noaptea. Peste două ore, noul stat era recunoscut de SUA. Peste 24 de ore, cinci naţiuni arabe îl atacau pe cinci fronturi diferite. Luptătorii evrei erau 19.000. Arabii îi depăşeau numeric de zece ori. Istoria s-a scris apoi cu sînge. Evreii au cîştigat un război imposibil. Ben Gurion, urmaşul legendarului rege David, triumfa. Avea toată puterea. Ar fi putut să instituie o dictatură în Palestina. A preferat să construiască o democraţie. Cu Parlament, Curte de Justiţie, partide politice, presă liberă. Cu drepturi garantate pentru arabi şi evrei. Înconjurat de state mai mult sau mai puţin totalitare, conduse de regimuri militare, teocraţii sau familii de oligarhi, Israelul supravieţuieşte. Şi demonstrează forţa democraţiei...

duminică, octombrie 14, 2007

Povestea zilei - De ce nu prinde psihanaliza la români



14 octombrie 1900 - Apare la Viena "Interpretarea viselor", cartea lui Sigmund Freud care pune bazele unei noi ştiinţe: psihanaliza

M-am întrebat de multe ori de ce psihanaliza n-a prins în România, de ce nu apelează oamenii la psihanalist, la fel ca-n Occident, la fel ca-n America, de ce nu şi-au deschis cabinete practicienii metodei lui Freud. Ce poate fi mai sănătos decît să te descarci după stresul de la serviciu, după problemele de acasă ? La prima vedere ai zice că noi nu avem şcoală psihanalitică – e fals ! Nume mari, precum cel al profesorului G.G. Antonescu, în interbelic, sau al doctorului Leonard Gavriliu, astăzi, sînt cunoscute şi peste hotare. De fapt, cred că, mai curînd, românilor le e frică de doctor, în general, şi de psihiatru sau psihanalist, în special ! De ce ? Poate dintr-un complex de inferioritate – nu ne place să ne recunoaştem bolnavi, nu vrem să se vadă că avem probleme, nu acceptăm că asta ni se poate întîmpla tocmai nouă... Mergînd mai adînc, s-ar putea spune şi că sîntem un popor ruşinos, în ciuda înjurăturilor piperate, cînd se bat dracii la gura noastră ! Atît de ruşinos încît mă îndoiesc serios că preoţii primesc confesiuni sincere, acolo, sub patrafir ! N-avem, fraţilor, instituţia confesionalului, ce să ne mai urcăm şi pe canapeaua roşie a psihanalistului ! Rezultatul ? Am văzut un studiu – cică unul din patru români suferă de o boală psihică, mai mult sau mai puţin gravă...

vineri, octombrie 12, 2007

Ăştia ne cred tîmpiţi

Imaginile difuzate de TVR, cu Remeş primind plicul pe terasă şi cu Mureşan cărînd cîrnaţi, au arătat meschinăria clasei noastre politice. Iar declaraţiile cum că DNA face poliţie politică sînt ridicole – cei care le dau simt fiori reci pe şira spinării! Pentru că dovezile prezentate sînt circumstanţiale, dar foarte convingătoare!

Nu ştiu ce mă revoltă mai tare: imaginile, apărarea sau declaraţiile! Imaginile - cu geanta lui Remeş, în care poposeşte plicul alb, pantomima lui Mureşan în faţa denunţătorului, semnele sale de băiat deştept... Ploconul dus “Împăratului”, cu maşina... Telefonul în care ministrul spune cum stă treaba cu licitaţia. Mureşan, repezindu-l pe denunţător: Nu mai spune “15.000”, nu mai spune „bani”! Ochii săi, fugind în toate părţile. Satisfacţia cu care anunţă că s-a desfiinţat comisia prezidenţială, că nu mai are cine să-i ancheteze... Şi Remeş, fumînd ţigară de la ţigară, alergat de jurnalişti, trîntind portiera limuzinei fără un cuvînt.

Apărarea – ne ia drept oligofreni! Mureşan, scăpat printre degetele procurorilor, a fost aşteptat la Baia Mare de nişte doamne, cu cîrnaţi şi palincă, pentru a minimaliza treaba... Să ne trăiască, din partea familiei şi a marii familii ţărăniste! Mureşan, în faţa reporterilor, dînd din mîini, acuzîndu-i pe toţi că fac poliţie politică, sugerîndu-ne că DNA e un cîine turbat, că i se distruge imaginea! Avocatul lui Mureşan, în spume, cerînd să afle cum au ajuns imaginile la TVR, cerînd capul “vinovatului”. Diferite comitete şi comiţii, hotărînd că s-au încălcat drepturile acuzatului, că justiţia va fi influenţată, că se face o prea mare presiune mediatică. Totul, ca să uităm cum cade plicul ăla în geantă! A, uitasem! Plicul conţinea actele pentru ajutorarea unor biserici, zice Mureşan...

Declaraţiile? Au venit din toate părţile... PD s-a grăbit să ceară demisia cabinetului. Scurt! PNL a scăldat-o, cea mai tranşantă declaraţie pe care am auzit-o ieri venind din teritoriu, de la Adrian Miuţescu – a făcut-o, s-o tragă, bine că şi-a dat demisia, că ne strică imaginea! La PSD s-a mers pe “nuanţe”, că o fi, c-o păţi, ba că e o nouă dovadă a corupţiei Alianţei DA (să iasă şifonaţi şi pediştii, ce dracu!), ba că e mîna lui Băsescu, că procurorii sînt la el! Mai tranşant, Dan Voiculescu a cerut să fie anchetată Rodica Culcer, şefa ştirilor TVR ! Omul ştie cum merge treaba în televiziune... La el în trust, cine mişcă mişcă-n brişcă! La el, publicistică înseamnă Ion Cîrstoiu, înjurîndu-l trei ani la rînd, seară de seară, pe Băsescu... Ideea asta i-a plăcut foarte tare lui Sassu, directorul televiziunii publice, care a interzis să se repete faza! Iar Guvernul s-a hotărît să stîrpească răul din rădăcină, pregătindu-se desfiinţarea DNA (prin comasare...).

Doamne, oare toţi oamenii ăştia ne cred tîmpiţi? N-a fost suficient de clar ce am văzut, ce am auzit, ce a aflat toată ţara? Trebuie să aştept ca onor justiţia să se pronunţe, ca să-mi fac o opinie? Se impune să-mi suspend judecata doi, trei, zece ani, cît poate dura procesul? Nu, fraţilor, nu ţine! Mi-e clar că acolo s-a discutat despre mită, că s-au dat cadouri, că ministrul a sunat pe un particular (Mureşan) şi i-a spus cum merge treaba într-o licitaţie. Nu am dovada flagrantului (că miniştrii nu pot fi umflaţi ca noi, oamenii de rînd, la percheziţie!) şi nici pe aceea a măsluirii licitaţiei. Nu ştiu ce era în plicul acela, aterizat în servieta lui Remeş. Însă interpretarea Parchetului e foarte convingătoare. Interpretarea lui Mureşan – nu! Dovezile sînt circumstanţiale. E ca şi cînd ai vedea un om la o cîrciumă, printre sticle de băutură şi pahare pe jumătate pline, cu capul căzut pe masă, cu hainele pătate de alcool. Poţi să zici că s-a îmbătat, chiar dacă nu l-ai văzut cum bea... Poţi să zici şi că a făcut infarct – dar probabilitatea asta e mult mai mică!

Pînă una-alta, bravo TVR! Este cel mai curajos act publicistic din ultima vreme. De neconceput, în timpul guvernării Năstase! Imaginile vorbesc de la sine. Şi ne permit să interpretăm realitatea, mai mult decît toate vorbele “analiştilor” şi “comantatorilor”… În fine, presa dă jos un ministru!

Personajele zilei - Scepticii fraţi Strugaţki


1991 - A murit scriitorul rus Arkadi Strugaţki, autor de literatură SF.

Ciudaţi fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki ! Unul astronom, celălalt literat, amîndoi scriitori sovietici de science-fiction, numele lor fiind înscrise în panteonul literaturii slave. Ciudaţi, pentru că te-ai fi aşteptat să scrie ode adresate raţiunii umane şi ştiinţei triumfătoare… Doar erau mărfuri de export ale regimului cel mai progresist şi ateist al secolului al XX-lea ! Numai că ei scriau din ce în ce mai sumbru, îndoindu-se. Îndoindu-se întîi de raţionalitatea oricărei organizări sociale, văzînd cum birocraţia lui Brejnev se întindea ca o tumoare în cea mai bună dintre lumi. Îndoindu-se apoi (alături de alt sceptic SF, polonezul Stanislaw Lem) că omul e capabil să înţeleagă un Cosmos indiferent sau alte inteligenţe extra-terestre, atît de avansate încît se confundă cu Dumnezeu. Singuri într-o lume peste măsură de vastă, privind spre stelele reci, presimţind parcă monştrii de neimaginat din spaţiu. Nu întîmplător ideile lor au fost ecranizate de un mistic al imaginii, Andrei Tarkovski, în “Călăuza”… Arkadi moare în 1991, în urma unui infarct. De atunci, Boris n-a mai publicat nimic.

joi, octombrie 11, 2007

Doris Lessing, noul Nobel pentru literatură

Premiul Nobel pentru literatura pe anul 2007 a fost acordat scriitoarei britanice Doris Lessing a anuntat, joi, comitetul Nobel, citat de CNN. Academia Regala din Suedia a apreciat lucrarile lui Lessing care descriu experienta feminina "cu scepticism, intensitate si putere vizionara". Nascuta in urma cu 87 de ani, in Persia, Lessing este cel mai in varsta laureat al premiului pentru literatura oferit de Academia Regala din Suedia.

Cum prevedeam, o nouă alegere discutabilă a Comitetului...

miercuri, octombrie 10, 2007

Povestea zilei - Vrăbiuţa


11 octombrie, 1963 - A murit cântăreaţa Édith Piaf (supranumită Vrăbiuţa) (“La vie en rose”, “Milord”, “Non, je ne regrette rien”)

Edith n-a fost un star, în sensul acordat astăzi termenului, adică un rezultat al sistemului de promovare publicitară şi de confecţionare a unei identităţi mediatice. N-a fost nici o divă, precum Marlene Dietrich sau, mai nou Madonna, care să şocheze publicul cu comportamentul său sexual, sublimat în act artistic. Mai degrabă o văd ca pe o fată de la colţ de stradă, care a aruncat chiştocul din care a tras cu poftă, ca să urce apoi pe scenă. O văd mişcîndu-se printr-o lume pestriţă, a motocicliştilor cu geci de piele, a soldaţilor americani din trupele de eliberare, a micilor speculanţi de pe piaţa neagră, a damelor de companie obosite şi a „peştilor” violenţi. Ne emoţionează pentru că şi noi trăim în primii ani ai eliberării româneşti, o junglă crudă, cu melancolii reprimate şi gingăşii gratuite, cu săraci şi bogaţi, cu droguri şi integrare europeană, cu lumini colorate şi Crăciun petrecut de aurolaci prin canale. Edith Piaf e de-a noastră...

marți, octombrie 09, 2007

Jim Chisholm arata pentru Cotidianul citeva din previziunile lui in legatura cu soarta viitoare a ziarelor

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14616&art=36832&cHash=19a4166d44

Cine va cîştiga Nobelul pentru literatură?

Romancierul american Philip Roth este favorit la pariurile pentru premiul Nobel pentru literatură la casa de pariuri online Ladbrokes, aceeaşi care il dădea caştigător anul trecut pe Orhan Pamuk. Pentru premiul Nobel pentru Literatură care va fi acordat joi, Philip Roth are o cotă de 5 la 1 şi este urmat de romancierul şi eseistul italian Claudio Magris şi de poetul australian Les Murray, ambii cu o cotă de 6 la 1. Alţi scriitori care au o cotă mare la pariuri sunt japonezul Haruki Murakami, israelianul Amos Oz şi americanul Joyce Carol Oates. Italianul Antonio Tabucchi şi scriitorul mexican Carlos Fuentes se află de asemenea pe lista de pariuri cu şanse mari. Printre cele 51 de nume de scriitori se regăseşte şi poeta germană de origine romană Herta Muller, dar şi Ian McEwan şi John Updike, Mario Vargas Llosa, Umberto Eco şi chiar Salman Rushdie şi Bob Dylan.

Mie îmi place Roth, însă nu se compară cu Llosa şi cu Eco. Parcă şi Haruki ar fi o alegere mai bună... Dar parcă văd că, în buna tradiţie a surprizelor Nobel, juriul îl va alege pe necunoscutul Magris (necunoscut la noi, altfel triestanul făcînd o figură foarte onorabilă în Cetatea literelor...). Voi pe cine aţi paria?

Povestea zilei - Un înger cu trabuc în colţul gurii




1967 - A fost executat de militarii bolivieni Ernesto „Che” Guevara, teoretician şi tactician al războiului de guerilă, figură marcantă a Revoluţiei cubaneze (n. 14.06.1928)

Dacă oamenii de dreapta sînt mari raţionalişti sau, dimpotrivă, mistici extatici, stînga are îngeri şi demoni. Despre demonii de stînga tot am aflat după 1989 – ne-a îngrozit faţa morocănoasă a lui Stalin, ne-a înfiorat cea perfidă a lui Lenin, ne-a scîrbit cea viclean-schimonosită a lui Ceauşescu. Dar parcă nu ştim nimic despre îngerii stîngii. Ernesto Guevara este unul dintre ei... Medic de talent şi bun companion al lui Castro, în răsturnarea regimului din Cuba, Guevara a refuzat posturi importante de ministru la Havana, preferînd să încalece din nou pe slăbănoaga Rosinanta, cu puşca la oblînc, alături de o desagă cu cărţi, în cruciada sa pentru revoluţie în corupta Americă de Sud. O revoluţie permanentă, da, însă făcută cu dragoste de om, pentru demnitatea umană. În luptele de guerillă din zona Rio Grande, El Che a fost văzut de nenumărate ori îngrijindu-i fără ură pe soldaţii bolivieni, căzuţi răniţi, la cîteva minute după ce aceştia trăseseră în el. Suferea ca un cîine din lipsa medicamentelor dar se ascundea să nu-l vadă tovarăşii... Trădat, a căzut într-o ambuscadă, iar trupul i-a fost tăiat în bucăţi, cu topoarele. Aşa avea să sfîrşească un revoluţionar pur-sînge, un revoltat împotriva nedreptăţii, un om adevărat. Un înger cu puşcă şi trabuc în colţul gurii...

luni, octombrie 08, 2007

Patru note



# PENDIUC APASĂ PE ACCELERAŢIE. Conştient că pierde procente serioase în rindul electoratului piteştean, obligat să circule zilnic printr-un mare şantier, Tudor Pendiuc a lansat ideea că Revelionul se va ţine în noua piaţă, din faţa Primăriei! Să îl audă Cel de Sus şi să dea minte proiectantului, să nu mai uite ceva la lucrare, că nu mai suportă bugetul! Sau suportă? Oricum, excelenta imagine a primarului începe să se cojească la colţuri – din ce în ce mai multe publicaţii îl acuză făţiş că gestionează prost finanţele municipiului şi că tolerează “mafia maxi-taxi”.

# ŢIGANII ŞI SCANDALUL ETNIC. Apar din ce în ce mai multe mesaje ameninţătoare la adresa ţiganilor români, aciuaţi prin străinătate. Statisticile europene privind infracţionalitatea sar în aer, iar autorii sînt români. În Italia, tineri din România îşi reglează conturile în stradă, cu pistolul. La toate astea, autorităţile din ţară ridică din umeri, aruncînd problema pe umerii administraţiei europene. Iar noi zîmbim pe sub mustaţă, mulţumiţi că delincvenţa s-a mutat spre Vest. Sau ne îngrijorăm, ipocriţi, de ... recrudescenţa rasismului! Dar problema este alta – niciodată statul român n-a pus piciorul în prag ca să ceară acestei minorităţi să-şi părăsească modul arhaic de trai, niciodată nu s-au desfăşurat programe speciale de integrare socială şi de educaţie! Să sperăm că oficialii Uniunii Europene vor fi mai înţelepţi decît noi, altfel chiar vom asista la violenţe etnice...

# O NOUĂ FILOSOFIE. Campania pentru fondurile private de pensii îi pune pe români faţă în faţă cu o nouă filozofie de viaţă – ai doar ceea ce îţi economiseşti singur. După decenii de paternalism, ideea că statul riscă să nu-ţi mai poată plăti pensia este atît de şocantă, încît unii o refuză din start. Totuşi, tinerele generaţii par mai deschise la minte şi acceptă cu entuziasm să îşi salveze 2% din venituri de la bugetul general...

# SUPERIORUL NU SE NAŞTE DIN INFERIOR. În “Criza lumii moderne”, gînditorul francez Rene Guenon trage preşul de sub picioare tuturor celor care mai cred că democraţia este forma perfectă de guvernare. Argumentul lui Guenon sună ca o sentinţă – superiorul nu se naşte din inferior. Adică este imposibil ca o mulţime de indivizi care nu se pricep la politică să genereze o clasă conducătoare competentă şi avizată! Ce ziceţi de asta? În imaginea de sus, Guenon la 25 de ani. Că doar n-aţi creyut că e Pendiuc...

duminică, octombrie 07, 2007

Povestea zilei - Linia de asamblare




Sîntem în America anului 1913. O ţară a contrastelor, cu şomeri murind de foame şi cu miliardari purtînd paltoane cu guler de nurcă. Mobilitate socială maximă – o idee te putea îmbogăţi peste noapte, risc maxim – sistemul de asigurări sociale, inaugurat în Germania de cancelarul Bismarck părea peste Ocean un vis îndepărtat. Printre stelele establishmentului american, una strălucea cu mai multă putere – era steaua industriaşului Henry Ford. Om ciudat şi genial, inventatorul nu credea în deosebirea om-maşină. El constatase că muncitorii din fabricile sale se comportau aidoma levierelor şi cheilor de şuruburi, dînd productivitate maximă dacă erau puşi să facă de mii de ori aceeaşi operaţie, decît să facă mii de operaţii diferite ! În plus, dusese ideea spre ultimele consecinţe – pe 7 octombrie 1913, el apăsa pe butonul ultimei sale invenţii – linia automată de asamblare a automobilelor. Timpul necesar fabricării unei maşini scădea astfel de la 12 ore şi jumătate la 93 de minute, iar preţul de la 850$ în 1908, la doar 44 $. Vorbim despre popularul Model T, automobilul de cel mai mare succes în rîndul proletariatului. A, uitasem să vă spun ! Ford nu era chiar un tiran – el producea maşini pentru toţi, astfel încît să închidă ciclul producţie-distribuţie-consum, iar boom-ul economic să cuprindă întreaga societate ! Era mai degrabă un instrument al desacralizării lumii, domnul Ford…

Mă gîndesc că una dintre cele mai frapante caracteristici ale Kali-Yuga, ale acestei vîrste sumbre pe care o trăim, este crearea unor nevoi niciodată satisfăcute...

sâmbătă, octombrie 06, 2007

Povestea zilei - Psihoistoria


1928 - S-a născut scriitorul Alvin Toffler (“Al treilea val”, “Puterea în mişcare”, “Consumatorii de cultură”, “Cercetarea viitorului”)

Viitorologii au, totdeauna, ceva fascinant, ceva aparte, un farmec ce operează inconştient asupra publicului. Ei sînt oamenii care ştiu ce o să se întîmple – iar încîntarea noastră, a celor ce-i privim, coboară adînc înspre rădăcinile speciei umane, pînă în pieţele Parisului, unde-şi expunea Nostradamus centuriile, pînă la Templul Pythiei, oracolul din Delfi, pînă în peşterile în care se adunau vînătorii ca să-l asculte pe bătrînul tribului, acela care ştia pe unde vor trece mamuţii. Toffler nu face excepţie. Cărţile sale s-au vîndut foarte bine în Occident (lasă că le-au tradus, ciuntite, fireşte, şi comuniştii…) iar ideile sale privind schimbările societăţii umane au făcut şcoală. Eu îl aseamăn, mereu, pe Toffler cu Hari Seldon, personajul altui mare vizionar, Isaac Asimov. În romanele lui Asimov, Seldon dezvolta o teorie matematico-socială, psihoistoria, capabilă să anticipeze viitorul, mai mult, capabilă să modifice viitorul, scurtînd epocile de barbarie ale speciei umane ! Tot aşa a făcut şi Toffler – descrierea unui viitor modular, al libertăţilor de alegere, al slujbelor demasificate şi al familiei de tip nou a dus, indirect, la căderea comunismului.

Lăsînd literatura de-o parte, mă întreb dacă s-ar putea modela comportamentul unei societăţi, pentru a se afla viitorul. Cu siguranţă, sînt prea multe variabile... Dar dacă există cîteva, semnificative? Voi ce credeţi?

În imagine - Harry Seldon, eroul Fundaţiei, apărînd în Capsula Timpului, pentru a profeţi!

vineri, octombrie 05, 2007

În templul idolului - SIAB2007















Azi am văzut Salonul Auto de la Otopeni. Frumuseţe şi inutilitate... Mijloace care depăşesc scopurile... şi vestalele noului idol!

joi, octombrie 04, 2007

Istoria comunismului pentru bolnavii mental


Printre picături, am citit azi, pe liternet (vezi link), piesa lui Matei Vişniec - Istoria comunismului, povestită pentru bolnavii mental! Este formidabilă, cu scene de mare tensiune, de un haz absurd, nu ştii dacă să rîzi sau să plîngi... Nu ştiu dacă s-a jucat în România, însă e mai bine s-o citiţi, întrucît se pretează la o scenografie fabuloasă ... în cap! Adică fiecare îşi poate imagina decorul... Mie mi-a plăcut îndeosebi scena cu nebunii, învăţaţi să rostească "utooopiiiieeeee.....". Aş propune ca piesa să intre în manualele şcolare, că tot se întreabă noile generaţii cum a fost sub comunism!

miercuri, octombrie 03, 2007

Povestea zilei - Generalul Burtălău



1916 - Soseşte în România misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931, membru de onoare al Academiei Române)

După ce, aproape doi ani, Ionel Brătianu se lăsase rugat, ca fata mare la măritat, şi de Aliaţi şi de Puterile Centrale, să intre cu România cu tot în luptă, după ce, aproape doi ani, abilul prim-ministru se luptase cu partizanii securităţii naţionale (precum P.P. Carp) şi-i învinsese în ochii opiniei publice, după ce smulsese asigurări peste asigurări de la Antantă că vom primi teritoriile ce ne interesau, uite-i pe români gata să intre în război ! Eminentul general Berthelot, venit să consilieze Coroana şi Guvernul în chestiuni militare, a sintetizat situaţia în cinci cuvinte: “Românii sînt admirabil de dezorganizaţi !”. Ce-a urmat, se ştie… Armata a fost slab înzestrată material, chit că din asta s-au făcut mari averi ! Tactica noastră de luptă a fost atît de admirabilă încît ne-au spulberat inamicii la Turtucaia, pe Dunăre şi la trecători. Autorităţile au părăsit Capitala, convoaiele de refugiaţi au lăsat în urmă cîmpuri presărate cu cadavre… E de mirare că, în iarna lui 1917, efortul sistematic al misiunii militare franceze şi al generalului Berthelot a reuşit să pună pe picioare o oştire zguduită de înfrîngeri. În fine, e şi mai de mirare că am cîştigat pacea, la masa verde, după ce pierdusem războiul… Oricum, românii îi rămîn datori acestui prieten francez, căruia soldaţii noştri îi spuneau, cu admiraţie, generalul Burtălău…

marți, octombrie 02, 2007

Povestea zilei - De ce n-au inventat românii cibernetica




1978 - A murit medicul Ştefan Odobleja, membru titular post-mortem al Academiei Române (n. 13.10.1902)

Despre Odobleja ne place să spunem că este părintele ciberneticii, lucrarea sa “Psihologia consonantistă” apărînd cu ani buni înaintea cărţilor lui Norbert Wiener. Cine răsfoieşte tomul masiv al “Psihologiei…” va rămîne surprins că românul a anticipat legile funcţionării sistemelor, inclusiv celebrul “feed-back”, bucla de reglaj, numită de autor “cerc vicios”. Şi atunci de ce nu e recunoscut ca atare, în comunitatea ştiinţifică ? Adepţii teoriei naţionaliste vor ofta cu năduf, amintindu-şi cît de oropsiţi am fost noi şi-ai noştri descoperitori, de-a lungul vremii, de la Petrache Poenaru la Nicolae Paulescu. Alţii vor da vina pe circumstanţele istorice – cartea lui Odobleja a avut o circulaţie limitată, din cauza războiului. În plus, Wiener aparţinea unei naţiuni prospere şi inteligente, nu uneia aşa-şi-aşa, din fundul Balcanilor. În fine, specialiştii vor remarca naivitatea desenelor şi tabelelor lui Odobleja, prin comparaţie cu aparatul matematic folosit de Wiener şi vor spune nici Einstein n-ar fi fost luat în serios dacă şi-ar fi demonstrat teoria relativităţii prin crochiuri. Morala ? Ideile au o piaţă. E important cum le vinzi, cînd le vinzi şi cum te priveşte cumpărătorul !

Iar pentru voi, o întrebare - credeţi că se poate trăi din inteligenţă în România? Adică din scris, cercetare ştiinţifică, idee de geniu, învăţămînt? Dacă da, cum? Aveţi vreo reţetă? Hai că s-au strîns patru întrebări, nu una...

luni, octombrie 01, 2007

Povestea zilei - Rebel fără cauză


Sau spune-mi ce idoli ai ca să-ţi spun cine eşti...

1955 - A murit, într-un accident de maşină, actorul James Dean, sex-simbol al anilor 50; rolurile create de el pe ecran au întruchipat spiritul adolescenţilor rebeli, nesupuşi regulilor societăţii (“Rebel fara cauza”, “La est de Eden”) (n. 8.02.1931)

Dacă vrei să înţelegi generaţiile, tinere sau mai vîrstnice, priveşte-le idolii – actori, cîntăreţi, sportivi. Ei întruchipează valorile, aspiraţiile şi visurile. Ei sînt cei care înfăptuiesc ceea ce noi ne-am dori să facem şi nu vom avea niciodată curaj... Politicienii – nu ! Politicienii reprezintă, mai curînd, cel mai mic numitor comun al unor populaţii. Politicienii nasc invidie, idolii trezesc veneraţie. Vedetele de cinema descriu mai bine „parfumul timpului” decît guvernele. Hai să ne amintim: la început a fost Orson Welles, cu a sa revoltă împotriva rechinilor finanţelor, marii bogătaşi ai Americii. Apoi s-a ridicat pe firmament steaua lui John Wayne, iubitul generaţiilor războiului, simbolul eroismului şi tăriei de caracter. După ce lucrurile s-au aşezat, tinerii nu s-au mai regăsit în societatea construită de bătrîni – începea era rebelilor fără cauză, a lui James Dean şi a lui Marilyn Monroe, sfîrşită tragic, în sînge, sinucidere şi droguri. Supravieţuitorii, puţini la număr, încărunţiţi şi înţelepţiţi, au devenit activişti ai drepturilor cetăţeneşti – Jane Fonda e un exemplu... În fine, anii 90 propun o nouă retorică eroică, cu ai săi musculoşi Bruce Willis, Van Damme şi Schwarzenegger, dar şi o nouă revoluţie hedonistă, cu eroi efeminaţi precum Leonardo di Caprio. Lipsesc rebelii…