duminică, aprilie 27, 2014

Următorii 200 de ani


Găsesc la Kim Stanley Robinson o cronologie ficțională a următorilor 200 de ani - plauzibilă și complexă, ea pledează pentru Marea Roire, ieșirea speciei din groapa de potențial a Pămîntului, dar nu uită că istoria este o succesiune de oportunități și crize.

2005-2060. Perioada Eschivării, de la sfîrșitul postmodernismului (2005, anunțul ONU privind schimbarea climei) pînă la data intrării în criză. Ani irosiți.

2060-2130. Criza. Dispariția gheții estivale arctice, topirea ireversibilă a permafrostului, cu eliberare de metan și creștere majoră, inevitabilă, a nivelului mării. Încălzire cu 5 grade, creștere a nivelului mării cu 5 metri. "Furtuna perfectă" - penurie de alimente și apă, revolte în masă, rate catastrofale ale deceselor pe toate continentele, vîrf al ratei de extincție a altor specii. Apar primele baze selenare și stații științifice pe Marte.

2130-2160. Redresarea. O mutație a valorilor. Revoluții, IA-uri puternice, fabrici autoreplicatoare, începerea terraformării lui Marte, obținerea energiei prin fuziune, biologie sintetică dezvoltată, eforturi de modificare a climei, lifturi spațiale pe Pămînt și Marte, propulsie spațială rapidă, începerea diasporei spațiale, semnarea Acordului Mondragon între colonii, o formă de cooperare economică, pe bază de schimb, respingînd principiul capitalist al profitului.

2160-2220. Accelerando. Aplicarea completă a tuturor puterilor noilor tehnologii, printre care creșterea longevității umane, terraformarea lui Marte, urmată de revoluția marțiană, diaspora completă în sistemul solar, sfredelirea marilor asteroizi pentru construcția de terarii, începutul terraformării lui Venus, intrarea lui Marte în Acordul Mondragon. Noi forme de artă, educație, sexualitate, socializare, muncă. Resurecția speciilor dispărute în terarii cu ecosisteme proiectate. Diaspora continuă.

2220-2270. Ritardando. Crește izolaționismul. Marte se retrage din Mondragon, odată isprăvită terraformarea. Sînt ocupate cele mai bune puncte pentru terarii și sînt exploatate complet rezervele imediat disponibile de heliu, azot, pămînturi rare, combustibili fosili și fotosinteză. Proiectul de longevitate nu este complet distribuit - conflicte de clasă. Tehnologie cuantică de calcul, prin colapsarea funcției de undă - se obțin viteze de calcul cu ordine de mărime mai mari decît la computerele clasice. E evidențiată limita calculului cuantic. Spațialii folosesc augmentări cerebrale.

2270-2320. Balcanizarea. Pe fondul tensiunilor Marte-Pămînt, care duc la agresiuni și război rece pentru controlul sistemului solar, proliferează terariile neafiliate și dispar, voit, numeroase colonii dincolo de "orizonturile de evenimente". Penurie de volatile, tezaurizare și tribalism, autonomizare. 

(K.S. Robinson - "2312", ed. Nemira, București, 2013. Imaginea - NG, Making Mars the New Earth , un articol interesant pe care îl găsiți aici - http://ngm.nationalgeographic.com/big-idea/07/mars)

miercuri, aprilie 23, 2014

Să-i ascultăm pe morţi povestind



În România de astăzi, istoria este predată la şcoală o oră pe săptămînă. Astfel, ne aliniem unei tendinţe occidentale nesăbuite, cu consecinţe dintre cele mai grave. De ce? Să-l ascultăm pe istoricul britanic Niall Ferguson, că ştie ce spune! În prefaţa cărţii „Civilizaţia. Vestul şi Restul” (Polirom, 2014), autorul notează următoarele: „De vreo treizeci de ani, tinerilor din şcolile şi universităţile vestice li s-a inculcat ideea unei educaţii liberale, fără temeiul cunoştiinţelor istorice. Li s-au predat module izolate şi nu naraţiuni, cu atît mai puţin cronologii. Au fost antrenaţi să analizeze formulele din extrase de documente, dar nu să citească mult şi repede. Au fost încurajaţi să simtă compasiune faţă de centurionii romani şi faţă de victimele Holocaustului, dar nu să scrie eseuri cu privire la căile şi motivele care au dus la nefericirea acestora... Fostul preşedinte al universităţii la care predau mi-a spus odată că, pe cînd era student la MIT, mama sa l-a implorat să urmeze cel puţin un curs de istorie. Ca un strălucit economist ce era, tînărul i-a răspuns, mîndru, că îl interesează mai mult viitorul decît trecutul. Acum ştie că acea preferinţă este una iluzorie. Nu există un singur viitor, ci doar viitoruri. Există mai multe interpretări ale istoriei, desigur, şi nici una definitivă – dar nu există decît un trecut. Şi deşi trecutul a rămas în urmă, el este indispensabil, pentru două motive, înţelegerii noastre cu privire la ce trăim astăzi şi ce ne aşteaptă mîine şi mai departe. Mai întîi, un motiv este că populaţia de astăzi a lumii reprezintă cam 7% din numărul tuturor oamenilor care au trăit vreodată. Morţii sînt mult mai numeroşi decît cei vii, cam paisprezece la unu, iar dacă ignorăm experienţa acumulată a unei majorităţi atît de impresionante, o facem pe riscul nostru. În al doilea rînd, trecutul este cam singura noastră sursă de încredere pentru cunoaşterea prezentului instabil şi anticiparea multiplelor viitoruri posibile, dintre care doar unul va avea loc. Istoria nu este doar modul nostru de a studia trecutul – ea este şi modul în care ne raportăm la timp”. Şi noi, românii, cum ne raportăm la timp? Uituc. Fără a trage învăţăminte. Şi fără a ne putea alege, în cunoştiinţă de cauză, un viitor convenabil din setul posibil de viitoruri. Ce e de făcut? Limpede – să-i ascultăm pe morţi povestind. Măcar unii dintre noi.

miercuri, aprilie 16, 2014

Tarotul Domului din Siena

Domul din Siena, o catedrală ezoterică

Cînd intri în Domul din Siena, cîteva momente nu vezi nimic. Apoi, ochii ţi se obişnuiesc cu obscuritatea şi descoperi cu uimire ce ţi se aşterne la picioare – un paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-ai mai văzut în nici o biserică.  Catedrala a fost începută în secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza epidemiei de ciumă care a lovit oraşul, decimîndu-i locuitorii. 

Schema pavimentului


La mozaicuri s-a lucrat circa 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos, întins şi magnific dintre toate”...

Domul din Siena - interior


Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice. Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine, se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la circulaţia doctrinei tradiţionale. 

Hermes Trismegistul, transmiţînd doctrina tradiţională în Orient şi în Occident


Constructorii de la Siena, conduşi de Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dellOpera – Maestrul Lucrării), cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese, păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse prin peşteri...

Sibila Eritrea



După ce le-a privit şi a meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii, pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea ei. 

Roata Norocului

Dincoace îl vedem pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale, aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării Fluidelor. Dincolo, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron, alături de sfetnicii săi. 

Spînzuratul

Înţelepciunea, prezidînd Insula Fericiţilor care au renunţat la bunuri materiale

Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai secolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.


marți, aprilie 15, 2014

O Catedrală de cuvinte - "Divina Comedie" (II)

Arhitectura numerică a operei

Ca orice operă profund semnificativă, „Divina Comedie” permite o hermeneutică fără sfîrşit. În cele ce urmează, ne vom limita la a evidenţia structura numerică a marelui poem, precum şi la a semnala aspectele iniţiatice ale periplului dantesc, folosindu-ne de comentariile lui Rene Guenon („Ezoterismul lui Dante”) şi ale discipolilor săi (îndeosebi studiul lui Mircea A. Tamaş – „Dante şi desăvărşirea iniţiatică”). Consider că orice nouă lectură, indispensabilă clarificării oricărui adept al doctrinei tradiţionale, va aduce la lumină sensuri noi şi corespondenţe fecunde.



„Divina Comedie” este relatarea marii călătorii a lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care îl are drept ghid pe poetul Virgiliu şi pe Sf. Bernard, mandataţi cu această misiune de Beatrice, Beata Beatrix, ajunsă în rîndul Fericiţilor.  Dante începe această călătorie iniţiatică în lunea de după Florii, pentru ca să o termine în duminica Paştelui, în anul 1300, la vîrsta de 35 de ani. Poemul e scris în versuri, grupate în terţine. Fiecare vers are 11 silabe, rima este încrucişată, primul vers din terţină rimînd cu al treilea, iar al doilea cu primul din a doua terţină, obţinîndu-se astfel o deosebită cursivitate. Poemul este împărţit în trei părţi – Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, fiecare parte conţinînd 33 de cînturi, plus un prolog, obţinîndu-se astfel un total de 100 de cînturi. Astfel, la fel ca în construcţia unei catedrale, observăm puse la lucru perechi de numere simbolice, care constituie arhitectura numerică a Lucrării.

Primul număr, 3, este cuplat cu pătratul său, 9. Semnificaţia simbolică a numărului trei este aceea a Creaţiei divine, a lucrului după un plan condus de Spirit. Astfel, Opera se împarte în trei, ca şi Lumea – există o Lume Inferioară, una Medie şi alta Superioară. Tripartiţia Lumii e sugerată şi de Catedrală, cu Temelia sa (catacombele, puţul, mormintele etc), cu Pereţii săi (la vedere, conţinînd pilde pentru profani) şi cu Acoperişul său (o regiune superioară, o pădure de piatră populată de creaturi supra-umane), accesibil numai iniţiatului. În civilizaţiile tradiţionale, Oraşul întreg stă pe un plan intermediar, între Necropolă (aşezată mai jos, protejînd poarta de Vest) şi Templu (plasat pe o înălţime, deschizîndu-se influenţelor spirituale de la Est). Necropolă – Cetate – Akropolă, iată reprezentarea spaţială a treptelor de existenţă. Să mai remarcăm, în treacăt, că principiul corespondenţei funcţionează şi în lumea psihică, cu a ei parte inferioară (inconştientul), cu raţiunea de fiecare zi şi cu revelaţia superioară, pe cît de rară, pe atît de preţioasă.

În doctrina tradiţională hindusă, arată Genon, există teoria celor trei „guna” – trei tendinţe fundamentale caracteristice fiecărei fiinţe manifestate. Din predominanţa uneia sau alteia dintre aceste tendinţe rezultă locul fiinţei în ierarhia celor trei lumi. „Guna”-şii sînt: “sattwa” sau lumina cunoaşterii, corespunzînd stărilor superioare, “rajas” – expansiunea fiinţei într-o stare determinată, şi “tamas” sau obscuritatea, rădăcina tenebroasă a fiinţei, stările inferioare. Cosmologic, hinduşii consideră că, din haosul posibilităţilor lui “tamas”, Principiul generează o schimbare – sămînţa ordinii, în desfăşurare, din care pornesc ciclurile existenţei universale. Sintagma se întîlneşte, explicit, şi în deviza francmasoneriei scoţiene – “Ordo ab Chao”. Iar Iniţierea este tocmai realizarea totală a stărilor fiinţei, în care Microcosmosul reproduce procesul cosmologic al Macrocosmosului.

William Blake - Infernul
                                                             

Nouă, pătratul numărului trei, joacă şi el un rol important în opera dantescă. Nouă este numărul lui Beatrice, afirmă poetul în mod explicit. Am arătat mai sus că întîlnirile dintre cei doi s-au plasat la intervale de nouă ani. Dar Beatrice din “Divina Comedie” nu este femeia florentină de care poetul s-a îndrăgostit pe viaţă ci un spirit iluminat, din voinţa căruia face Dante uluitoarea sa călătorie prin cele trei tărîmuri. “Beata Beatrix” este cauza şi motorul ascensiunii, adunînd într-însa atribute divine de tip, să spunem, feminin – îndurarea, frumuseţea. E şi un tip de gîndire contemplativ. Beatrice este “Sophia” şi “Notre Dame”, săgeata şi ţinta săgeţii, patroana constructorilor de catedrale din toată Europa. Dante o plasează aproape de Dumnezeu, în cel de-al nouălea Cer, ca pe un Înger al Feţii Divine. Şi tot nouă sînt ierarhiile infernale, prin oglindire – pentru a se adeveri principiul corespondenţei hermetice: „Ce este Sus este şi Jos” sau, ca în rugăciunea împărătească: „Precum în Cer, aşa şi pe Pămînt”. Nouă este un număr sacru, simbolizînd împlinirea Operei.

A doua pereche de numere care construieşte „Divina Comedie” este 7 – 11. Despre 11 am spus deja că se regăseşte în silabele din vers. În Cabală, 11 este Numărul Puterii, asociat şi cu cavalerii din Tarot, acele personaje care distrug Vechiul, pentru a făuri Noul. Rene Guenon consideră că 11 funcţiona ca un fel de semn de recunoaştere în organizaţia templieră din care e posibil să fi făcut parte Dante. Să notăm în treacăt că suma cifrelor anului în care a fost înfiinţat Ordinul Templului (1118) dă 11 şi să reţinem ideea lui 11, asociat Puterii Revoluţionare. Puternic semnificativi sînt şi multiplii lui 11. De exemplu, 33, numărul silabelor dintr-o terţină dantescă (şi al cînturilor din Infern, Purgatoriu sau Paradis), este vîrsta la care Iisus şi-a desăvîrşit Opera. 33 este şi numărul gradelor din masoneria scoţiană. Apoi, plasîndu-ne într-o altă zonă religioasă, găsim că 66 este valoarea numerică totală a numelui „Allah” iar 99 este numărul principalelor atribute divine conform tradiţiei islamice.

Despre numărul 7, pe care îl regăsim în cele şapte diviziuni ale Purgatoriului, să notăm că e numărul omului desăvîrşit, care a coborît Spiritul în Materie (3 plus 4). Şapte indică şi cele şapte planete, cărora le corespund zilele săptămînii, cele şapte arte liberale (Trivium şi Quadrivium), necesare educaţiei omului medieval, dar şi cele şapte trepte ale iniţierii în masoneria Royal Arch. Şapte este semnul legămîntului lui Dumnezeu cu Umanitatea. Aşadar, şapte semnifică o muncă terminată, un efort de şlefuire încununat de succes, un lanţ al devenirii. Omul trece prin şapte stadii ale dezvoltării, Lumea Antică a cunoscut şapte minuni, Roma a fost construită pe şapte coline, şapte sînt înţelepţii din vechime, şapte sînt virtuţile şi viciile etc. Este suficient să înţelegem că Dante era la curent cu semnificaţiile numerice şi le-a folosit deliberat în construcţia „Divinei Comedii”, operă armonioasă nu numai la nivelul expresiei cît şi al structurii propriu-zise.

Minunata călătorie a poetului prin cele Trei Lumi

Ajungem acum la conţinutul manifest al „Divinei Comedii” despre care am dat înainte cîteva indicaţii. Într-adevăr, este vorba despre o călătorie în cele Trei Lumi, pe care poetul o începe în lunea de după Florii a anului 1300. Atunci, Dante avea 35 de ani, în plină criză a vîrstei de mijloc. „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare/ajuns, într-o pădure-ntunecoasă/mă rătăcii pierzînd dreapta cărare”. E momentul în care orice om trebuie să înveţe amara lecţie a soarelui care coboară spre asfinţit, văzîndu-şi diminuate puterile. E criza celui care înţelege că averile strînse pe pămînt nu sînt suficiente – „Căci degeaba veţi cuceri lumea, dacă vă veţi pierde sufletul”, cum spunea apostolul Pavel. În acest moment, Dante face un lucru în care mulţi dintre noi se regăsesc – priveşte în jur, înţelege că se află, la propriu şi la figurat, într-o pădure sălbatică, şi vrea să iasă la lumină. Numai că drumul spre dealul însorit, pe care-l vede, îi este barat de trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică jegărită, care-l împing din nou „pe unde-n veci n-a răzbătut lumină”. Alegorie limpede a sufletului în impas, din care nu poate să iasă singur ci numai cu ajutorul unui Maestru. Şi iată că ajutorul vine – este poetul antic Virgiliu, mandatat de Beatrice drept călăuză. Astfel, Dante porneşte în marea sa iniţiere, nu direct către Lumină ci pe drumul opus, anevoios, purificator – prin Infern şi Purgatoriu, către Paradis. De aici înainte, cale de 99 de cînturi, cititorii vor merge alături de el, înfricoşaţi sau în extaz – de şapte sute de ani încoace.

Geografia Infernului Dantesc


Evident, tema călătoriei prin Cele Trei Lumi este veche – de la Ghilgameş încoace, marii iniţiaţi au coborît în Tărîmul Morţii, pentru a înţelege ce este Viaţa şi cum trebuie ea trăită. Poetul Virgiliu a descins, la rîndul său, în Infern, iar înaintea sa a făcut-o alt mare cîntăreţ – Orfeu. Iniţiaţii în Misterele Eleusine mureau şi înviau, odată cu bobul de grîu, iar înaintea lor adepţii egipteni ai lui Osiris experimentau în sanctuare „Marea Călătorie Nocturnă”. Iisus Hristos pătimeşte singur, îşi dă sufletul răstignit între doi tîlhari, învinge Moartea şi dă tuturor creştinilor speranţa Învierii. Mai tîrziu, Mahomed va face şi el o călătorie infernală şi celestă, călăuzit de Arhanghelul Gabriel. Este aici o experienţă fundamental umană, pe care noi, cei moderni, avem dificultăţi s-o înţelegem. Raţionalismul ne-a veştejit cumva sufletul – mai degrabă credem că totul se termină odată cu moartea. Şi asta ne lasă deznădăjduiţi, oricît am vrea s-o ascundem. Cei mai mulţi, pierzîndu-ne credinţa, alungăm astfel de gînduri, rezumîndu-ne la „aici” şi „acum”. Puţini dintre noi, oarecum mai evoluaţi, ne raportăm la chestiune dintr-un punct de vedere strict psihologic – psihanaliza ne-a învăţat că trebuie să integrăm conţinuturile inconştiente, mai ales traumatice, în făptura gîndurilor noastre, ca să nu fim bolnavi. Răscolim aşadar Lumea infernală a inconştientului şi încercăm s-o înţelegem. Din păcate, practica psihanalitică nu garantează automat vindecarea, deoarece demonii invocaţi nu sînt îmblînziţi de un Principiu Superior. Dar ce-ar fi dacă am accepta să gîndim cu mintea unui iniţiat, din antichitate sau din Evul Mediu, care considera literal o stare de spirit ca pe un loc ? Atunci Infernul, Purgatoriul şi Paradisul ar căpăta concreteţe şi am putea interioriza mult mai uşor lectura „Divinei Comedii”? Întocmai ca un credincios, participînd la ritual? Greu dar nu imposibil.

Dar de ce este necesar ca Dante să aleagă drumul ocolit? Răspunsul îl dau toate doctrinele tradiţionale şi a pătruns în marile religii ale Cărţii. Nu poţi accede la stările superioare ale Fiinţei fără ca, în prealabil, să fi transformat stările inferioare. Moartea şi Învierea, Katabasis (a merge în jos) şi Anabasis (a merge în sus), Solve şi Coagula – sînt cele două faze necesare Marii Opere hermetice.  Mai pe de-a dreptul, vom spune că, în încercarea sa de a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să se purifice, arzîndu-şi păcatele. Purificările se fac prin cufundarea în elemente, înţelegînd modul în care ele ne limitează viaţa sau ne înrobesc. De exemplu, Pămîntul semnifică tot ceea ce este greu – de la poftele corporale pînă la gîndurile apăsătoare, Apa este tot ceea ce e rece – de la nestatornicie pînă la egoism şi aşa mai departe. Înţelegînd elementele, purificarea înseamnă o cucerire a esenţei lor şi o transmutare – operaţie esenţială pentru orice iniţiat. Bunăoară, să te purifici prin pămînt înseamnă să foloseşti bunurile tale materiale în interesul altora – de aici instituţiile caritabile. Călătoria lui Dante începe prin Infern, nici nu s-ar putea altfel, pentru ca poetul să vadă consecinţele înrobirii sufletului omenesc în Elemente, care nasc patimi şi suferinţă. Noi, cei moderni, ne grăbim să respingem realitatea Iadului, ca loc de suferinţă pentru păcătoşi, după moarte. Mai mult, nici cu ideea de păcat nu ne place să operăm. Totuşi, dacă am fi sinceri, am recunoaşte că, de multe ori, Infernul este aici – trăim în el.

Gustav Dore - Paradisul


Este imposibil ca, aici, să cuprindem întreaga bogăţie a „Divinei comedii”. Dante şi călăuza sa întîlnesc sute de personaje, fiecare cu povestea sa, fiecare cu pedeapsa, ispăşirea sau fericirea personală. Catedrala este împodobită cu sute de tablouri şi frize, care ne uimesc şi astăzi. Istoria, filosofia şi teologia se împletesc cu imagini poetice de neuitat, cuvintele scapără, într-o Lucrare de neasemuită măiestrie. Ne rezumăm la a mai semnala cîteva indicii care ne duc cu gîndul la iniţierea lui Dante. Astfel, cărturarul spaniol Miguel Palacios, specializat în sufism, publica în 1927 o carte intitulată „Dante şi islamul”, în care dovedea corespondenţa geografiei danteşti cu cea a grupurilor tradiţionale islamice. Prin ce filiaţie au ajuns aceste învăţături la poetul florentin? Pornind de la cercetările lui Palacios, Rene Guenon consideră că marele Ibn Arabi, maestrul prin excelenţă, a condus şi a inspirat anumite ordine iniţiatice ale Islamului, care au intrat în contact cu Ordinele cavalereşti occidentale, în timpul cruciadelor, împărtăşind cunoştiinţe ezoterice. La acest depozit iniţiatic a avut acces Dante, ca membru al unei organizaţii descinse din Ordinul Templului, care îl avea ca şef exterior pe împăratul Henric al VII-lea de Luxemburg.


Dincolo de valoarea artistică, „Divina Comedie” se constituie ca o adevărată carte de învăţătură tradiţională, pe care orice căutător al înţelepciunii are datoria s-o citească măcar odată în viaţă.

joi, aprilie 10, 2014

O catedrală de cuvinte - "Divina Comedie"

Divina Comedie

Aţi observat? Unele cărţi sînt ca nişte grădini – mergi prin ele, te bucuri de frumuseţea florilor, te opreşti sub un copac şi contempli jocul norilor. Acestea sînt cărţile de poezie. Altele funcţionează ca nişte gări – locuri în care vii ca să pleci imediat altundeva – mă gîndesc la dicţionare, manuale şi enciclopedii. Mai există şi cărţi-arenă, unde urmăreşti luptele eroilor cu fiarele. Sau cu propriul suflet. În fine, cîteodată, poţi întîlni cărţi-catedrale. Ridicate după principii arhitectonice măreţe, ele sintetizează înţelepciunea unei epoci şi favorizează întîlnirea cititorului cu sublimul.


Dante, între Florenţa, intrarea în Infern şi Muntele Purgatoriului - Santa Maria del Fiore

 Despre o carte-catedrală va fi vorba în continuare. O cunoaştem sub titlul „Divina Comedie” şi a fost construită, în amurgul Evului Mediu, de poetul florentin Dante Alighieri.  E interesant că Dante n-a numit-o niciodată aşa. El îi spunea, simplu, „Comedia”, aşa cum alchimiştii vorbesc despre „Operă” şi francmasonii despre „Lucrare”. Abia admiratorii i-au adăugat epitetul onorant de „Divină”, dar e de înţeles – orice catedrală e dedicată atributelor Principiului. „Comedie” înseamnă, după stilistica antică, orice text în care lucrurile încep rău şi se sfîrşesc bine, spre deosebire de opusul său, „Tragedia”. Şi mai interesant e că Dante n-a văzut-o  niciodată tipărită, adică pusă la dispoziţia maselor de cititori, întrucît tiparul apare mult după moartea poetului. În schimb, în acest interval, circulă circa 600 de copii ale „Divinei”. Dar manuscrisul dantesc nu s-a păstrat. Cumva, pentru noi, Opera ţîşneşte în întreaga ei splendoare, refuzîndu-ne accesul la şantier. Şi, pentru că o simţim justă şi perfectă, sîntem îndemnaţi să o plasăm alături de alte cărţi sapienţiale, precum dialogurile platoniciene, „Evanghelia după Ioan” sau „Don Quijote”. Le luăm ca atare atare, fără să ne gîndim prea mult la autor. Totuşi, despre Dante se cunosc multe lucruri – aşa că cercetarea Lucrării începe cu folos dacă facem cunoştiinţă, mai întîi, cu Maestrul ei.


Dante şi Beatrice - Michael Parkes


Dante Alighieri – un florentin, un exilat, un iniţiat

Într-o zi necunoscută din luna mai a anului 1265, cînd Soarele răsărea în Constelaţia Gemenilor, se năştea la Florenţa, în Toscana, Dante Alighieri. Copilul provenea dintr-o familie veche, dar scăpătată, care face însă eforturile necesare pentru a-i asigura apoi o educaţie de bază, după modelul curricular medival – Trivium şi Quadrivium. Tînărul florentin studiază elementele gramaticii, logicii şi retoricii, puse în circulaţie de şcolile epocii, apoi se familiarizează cu „Ars dictandi”, „Arta de a se exprima”, atît de utilă viitorilor oameni de comerţ şi de afaceri din oraşul care va deveni, în scurt timp, o nouă Atenă. Fundamentală rămîne, din această perioadă, întîlnirea ucenicului cu maestrul Brunetto Latini, scriitor, savant, filosof şi om politic, un enciclopedist medieval care s-a străduit să-şi educe şi să-şi „subţieze” concitadinii. După moartea tatălui lui Dante, Brunetto îi va deveni tutore şi-l va iniţia „în ştiinţa de a vorbi frumos şi a conduce statul după politică”. 

Brunetto Latini, maestrul lui Dante

 De la Brunetto Latini, Dante va învăţa însă, mai mult decît orice, „cum pătrunde un muritor în veşnicie”, aşa cum notează poetul în „Infernul”, XV, 85. Probabil că această formulare se referă la făurirea caracterului – un tînăr trebuie să se comporte moral (luînd exemplu de comportament virtuos din textele antichităţii romane), să meargă drept, să se lupte cu Soarta schimbătoare, dispreţuind durerea şi nedreptatea, răutatea şi invidia. Ţinînd cont de preocupările politice ale lui Latini, „a pătrunde în veşnicie” mai poate însemna a trăi armonios în cetate, a fi cetăţean, a cunoaşte „res publica”, treburile obşteşti, a alege în cunoştiinţă de cauză de ce parte te plasezi, în disputa care a însîngerat Italia sute de ani – cea dintre Impărat şi Papă, cu alte cuvinte în disputa dintre puterea temporală şi autoritatea spirituală. Brunetto Latini a fost guelf proeminent, adică un partizan al Papalităţii, care a exercitat funcţii importante în Florenţa cucerită de partidul său, dar care a cunoscut şi exilul, atunci cînd ghibelinii, adepţii Împăratului Romano-German, au venit la putere. În fine, putem bănui că „a pătrunde în veşnicie” a însemnat pentru Dante şi o formă de participare la o societate iniţiatică, de factură cavalerească, în care dragostea juca rolul unui vehicul de înălţare a sufletului către Dumnezeu, societate iniţiatică în care să fi fost introdus de Latini. Dar să nu anticipăm.

De la Trivium, elevul medieval trecea la Quadrivium – la aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. Nu se ştie dacă Dante a făcut studii sistematice în aceste arte – cel mai probabil, nu, cu toate că, în 1285, el se afla la Bologna, unde e posibil să se fi înscris la Universitate. Însă flacăra iscată de Latini ardea în continuare. Pe tot parcursul vieţii, poetul a fost un extraordinar autodidact, adunînd în minte „tot ce se putea cunoaşte şi şti” la începutul secolului al XIV-lea. Adică istorie, teologie, matematică, fizică, botanică şi zoologie, astrologie şi filosofie. Cunoştea latina şi i-a studiat aprofundat pe Virgiliu, Cicero, Seneca. L-a citit pe Homer şi pe Aristotel. Ştia perfect Sfintele Scripturi. Vorbea limba franceză şi provensala. Şi a călătorit mult, interesat de peisaje şi moravuri. În „Divina Comedie”, toate aceste cunoştiinţe, o sumă a înţelepciunii Evului Mediu, sînt strînse şi armonizate magistral.


A doua întîlnire a lui Dante cu Beatrice - Dante Gabriel Rossetti

La 9 ani, Dante trece printr-o întîmplare care îi va modela destinul. Se întîlneşte cu un înger. Un înger încarnat în persoana unei fete de aceeaşi vîrstă cu Dante – Beatrice Portinari. Mi-a apărut înveşmântată într-o culoare simplă şi demnă, încinsă şi împodobită în chipul în care-i şedea bine vârstei ei…”, urma să scrie, mai apoi, poetul. A fost o întîlnire extraordinară, un fel de rapt mistic. De la acea întîlnire, Dante nu va mai iubi niciodată altă femeie. Giovanni Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decît orice înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”. O va reîntîlni, peste alţi nouă ani, îmbrăcată în alb, în apropierea unui pod peste Arno. Beatrice îl va saluta din ochi, iar adolescentul, cutremurat pînă la leşin, va fugi acasă şi va aşterne pe hîrtie primele sale versuri. Apoi, o va iubi de la distanţă, cu disperare. Mai ales că între ei se ridică şi bariere sociale – Beatrice se va căsători cu un bancher bătrîn, mai potrivit rangului familiei ei decît Dante. Apoi o va pierde definitiv – Beatrice moare la doar 24 de ani. Sfîşiat, golit de viaţă, Dante caută consolare în scris. Va duce la bun sfîrşit lucrarea „Vita Nuova”, „Viaţa Nouă”, o autobiografie emoţionantă a adolescenţei şi tinereţii sale. Este, cum au sugerat comentatorii, primul roman de dragoste din literatura Europei occidentale. Dar şi primul roman psihologic. Şi va transfigura iubirea către Beatrice, după metoda curtenească – o va transforma pe iubita sa într-o Doamnă, care-l veghează din cer, alături de Sf. Lucia şi de Maica Domnului, îl inspiră în Lucrare şi devine un mijlocitor între om şi Principiu. Vom reveni asupra acestei chestiuni.


Sala celor 500 - Palazzo Vecchio

 În 1295, la treizeci de ani, Dante se căsătoreşte cu Gemma Donati, provenind dintr-o ilustră familie florentină. Va avea patru copii, două fete şi doi băieţi. Tot la 30 de ani, hotărăşte să intre în politică, înscriindu-se în Breasla Medicilor şi a Spiţerilor. Pentru omul contemporan, mirarea este dublă – ce-au a face breslele cu politica şi ce legătură există între activitatea unui poet şi Spiţeria? Se cade a spune acum că sistemul politic medieval nu cunoştea dreptul individului de a alege şi de a fi ales ci opera cu drepturile şi interesele breslelor şi ale nobililor, ai căror reprezentanţi se întîlneau în foruri deliberative. Iar afilierea lui Dante la „Arte dei Medici e degli Speziali” e logică – oare nu folosesc poeţii cernelurile, produse în spiţerii? Dincolo de asta, Dante se înscrie şi în Breasla bibliotecarilor, ai oamenilor care lucrau cu cărţile. Se afiliază guelfilor albi,  o facţiune mai critică la adresa papei Bonifaciu al VIII-lea decît confraţii lor, guelfii negri. Va lucra în slujba Florenţei ca diplomat şi ca prior, unul dintre cei şase executivi ai „Signoriei”. Dar cariera sa politică va fi de scurtă durată. În 1301, în timp ce îndeplinea o misiune diplomatică la Roma, guelfii negri iau puterea în Florenţa şi începe epurarea politică. Dante va fi judecat în lipsă, acuzat de fraudă, cîştiguri ilicite ca prior şi conspiraţie împotriva Papei. În final, va fi condamnat la moarte prin ardere pe rug, în caz că se va mai întoarce vreodată în oraşul natal.


Lumea la 1300

 Încep acum cei 20 de ani de exil dantesc. Poetul va rătăci departe de cetatea iubită, departe de familie şi prieteni, lipsit de mijloace materiale, aproape cerşind, „navă fără pînze şi fără cîrmă”. Va încerca să protesteze, împreună cu ceilalţi florentini în exil, va încerca să organizeze diaspora, dar se va convinge repede cît de „ticăloasă şi neroadă” este tovărăşia alor săi. Va pribegi pe la curţile nobiliare, mai mari sau mai mici, după bunul plac al celor puternici. Dintr-un guelf va deveni aproape un ghibelin, condamnînd amestecul Papalităţii în treburile laice şi sperînd că o intervenţie Imperială va răsturna guvernul florentin care-l exilase. Va teoretiza separarea autorităţii spirituale de puterea temporală (în „De Monarchia”), rezervînd acesteia din urmă rolul păstrării păcii între oameni. Va deplînge fărîmiţarea Italiei în 50 de state-cetăţi şi va visa la un Impărat unificator. Va rătăci prin Padova, Lucca, Verona, Ravenna. Poate a ajuns şi în Franţa, aşa cum crede Boccaccio. Şi, mereu, va scrie. „Il Convivo” („Banchetul”) – tratat asupra stării de lucruri politice italiene. „De Vulgari Eloquentia” („Despre Arta vorbirii în limba vulgară”) – artă poetică şi filologie romanică, pledînd pentru folosirea limbii italiene în creaţia intelectuală. Şi, mai presus de toate, va şlefui marele său poem, „Divina Comedie”, început înainte de exil şi sfîrşit după 20 de ani de trudă.


Cenotaful lui Dante - Florenta, Santa Croce

 În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, bolnav de malarie, de care se îmbolnăvise în zona lagunelor venete, Dante, cel mai mare poet al Italiei, moare la Ravenna, fără să mai fi văzut vreodată Florenţa. Avea 56 de ani. Seniorul cetăţii, Guido Novella, va încununa fruntea-i rece cu laur şi va rosti elogiul funebru. Apoi trupul poetului va fi purtat pe umeri de cei mai de seamă cetăţeni ai Ravennei şi va fi înmormîntat într-o capelă franciscană. De-a lungul timpului, florentinii vor face numeroase demersuri pentru a-i recupera rămăşiţele pămînteşti, dar cei din Ravenna vor refuza şi chiar, la un moment dat, le vor ascunde. Astăzi, în bazilica „Santa Croce”, călătorul care trece prin Florenţa poate vedea numai un cenotaf din 1829.

Poet şi filosof, gînditor politic şi teolog, diplomat şi exilat – dar a fost, oare, Dante şi altceva? A făcut parte dintr-o organizaţie iniţiatică, care să îi fi comunicat o doctrină tradiţională? Nu există dovezi concrete. În schimb, din analiza scrierilor danteşti, rezultă că poetul cunoştea bine acest domeniu. Încă din secolul al XIX-lea, mai mulţi cercetători s-au aplecat asupra aspectelor misterioase, ezoterice sau chiar „eretice” ale „Divinei Comedii”.  În 1826, Gabriele Rossetti, un literat şi un carbonar italian emigrat în Anglia, publica două volume de studii danteşti, în care formula ipoteza că „Divina Comedie” fusese scrisă în limbajul secret al unei societăţi secrete, umanistă, care se opunea tiraniei papale. În 1854, francezul Eugene Aroux căuta să afle dacă Dante fusese catolic sau albigenz, iar rezultatul era expus în chiar titlul studiului său – „Dante hérétique, révolutionnaire et socialiste”. Apoi, la începutul secolului al XX-lea, Arturo Reghini, matematician, filosof şi francmason italian, evidenţia legătura dintre idealul de viaţă dantesc şi învăţăturile misterelor orfice, pitagoreice şi eleusine. Însă cel mai pertinent eseu asupra ezoterismului lui Dante aparţine marelui tradiţionalist Rene Guenon. În stilul său precis, francezul punctează cîteva chestiuni asupra cărora nu încape îndoială.


Dante - Santa Croce, Florenta

 Prima ar fi aceea că Dante foloseşte, nu numai în „Divina Comedie”, un limbaj plurisemantic, construind nivele diferite ale textului. „O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sîrg ce tîlc ascund de gloată, sub tainic văl, ciudatele-mi cuvinte” – Infernul IX, 61-63. Cu alte cuvinte, poetul arată clar că, în opera sa, există un sens ascuns, doctrinal, pentru cei în stare să-l pătrundă. Iar acest sens e în consonanţă cu Tradiţia primordială, acea învăţătură de origine non-umană, transmisă oral, prin influenţe spirituale, în organizaţii iniţiatice. Cum Tradiţia este anterioară marilor religii, este inutil, socoteşte Guenon, să ne întrebăm dacă Dante era catolic sau eretic. În plus, nici întreprinderea de a multiplica la infinit hermeneutica operei danteşti, aşa cum le place literaţilor, nu se justifică. Sensurile marelui poem sînt patru, nici mai multe, nici mai puţine – cel literal, al relatării întîmplărilor poetice, cel filosofico-teologic, la care Dante a avut acces datorită vastei şi incredibilei sale culturi, cel politico-social, născut din cunoaşterea istoriei şi politicii Occidentului medieval. Şi, în sfîrşit, sensul iniţiatic, metafizic, după Guenon, care prezintă un caracter ezoteric. El se verifică prin comparare cu alte lucrări ezoterice, din zone culturale şi religioase diferite, dar toate fiice legitime ale Tradiţiei primordiale.

A doua chestiune lămurită de Rene Guenon este aceea a posibilei apartenenţe a lui Dante la organizaţia iniţiatică „Fede Santa”. Amintind două rare medalii, aflate în Muzeul de Istorie din Viena, care-l înfăţişează pe Dante şi pe pictorul Petru din Pisa, Guenon interpretează inscripţiile de pe revers „F.S.K.I.P.F.T. „ drept abrevieri ale formulei „Fidei Sanctae Kadosch, Imperialis Principatus, Frater Templarius”. Guenon se bazează pe simbolistica şi titlurile unor grade masonice înalte, concluzionînd că e posibil ca Dante să fi fost unul din şefii unui „terţ-Ordin de filiaţie Templieră”, ai cărui demnitari purtau titlul de „Kadosch”, „Sfînt”. Ipoteza este susţinută şi de personajul ales de Dante să-i fie călăuză în Paradisul „Divinei Comedii” – Sf. Bernard, cel care a dat Regula Ordinului Templului. În plus, analizînd sintagma „Imperialis Principatus”, Guenon observă că se potriveşte bine cu rolul politic pe care Dante l-a jucat în exil, acela de agent al puterii imperiale. „Sfîntul Imperiu” are o semnificaţie simbolică, chiar şi astăzi, în masoneria de rit scoţian, unde membrii Consiliilor Supreme fiind calificaţi ca demnitari ai „Sfîntului Imperiu”. În fine, Guenon pune în evidenţă corespondenţa între treptele iniţierii masonice şi cele nouă ceruri ale lui Dante.

În lucrarea „Ezoterismul creştin”, Rene Guenon reia problematica apartenenţei lui Dante la o organizaţie iniţiatică, detaliind tipul de iniţiere specific poetului. Aceasta ar fi o iniţiere proprie castei cavalerilor, care se adresează emoţionalului, avînd iubirea ca vehicul de transmitere a influenţelor supra-umane. Presupunerea lui Guenon se potriveşte foarte bine întregii opere danteşti, începînd chiar cu „Vita Nuova”. Această lucrare de tinereţe, considerată de critica literară drept o autobiografie sentimentală, capătă astfel o altă importanţă – Dante mărturiseşte experienţe iniţiatice, transfigurarea iubirii pentru Beatrice devenind o cale de apropiere de Dumnezeu. Pînă şi celebrul grup de literaţi „Fedeli d’Amore”, prietenii lui Dante, creatorii „dulcelui stil nou”, o formă lirică de exprimare a iubirii, se transformă astfel într-un fel de „societate artistică”, afiliată unei organizaţii iniţiatice, în speţă „Fede Santa”. Folosirea unor creatori, profani sau iniţiaţi, de către un grup iniţiatic, pentru a păstra şi a transmite cunoştiinţe tradiţionale, se întîlneşte destul de des, consideră Guenon, mai ales cînd grupul iniţiatic se afla în primejdie. Or, „Fede Santa”, ca descendenţă templieră, trebuie să se fi simţit extrem de primejduită în epocă – într-un fel sau altul, Dante îşi începe „Divina Comedie” în momentul în care se desfăşura celebrul proces al Ordinului Templier, care se va termina dezastruos, în 1314, cu arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay.


Fedeli d'Amore - Dante Gabriel Rossetti

 Pentru a încheia consideraţiile despre tipul de iniţiere dantesc, să mai amintim posibilele legături, evidenţiate de Julius Evola în „Metafizica Sexului”, între dragostea curtenească a Occidentului medieval, cu ai săi trubaduri, şi poeţii islamici care-l contemplau pe Dumnezeu în ochii unor fecioare, precum Ibn Arabi, care a scris un poem mistico-erotic dedicat frumoasei Nizam, fata protectorului său. 

Urmează - Arhitectura "Divinei Comedii"