joi, mai 28, 2009

Templierii printre noi



Cine n-a auzit despre Cavalerii Templieri, acei călugări-soldaţi care s-au remarcat în Cruciade? Respectaţi sau huliţi, posesorii unor averi formidabile, finanţatori ai construcţiei catedralelor, templierii au ieşit din istorie în 1314, odată cu arderea pe rug a Marelui lor Maestru, Jacques de Molay. Asta, oficial. Sîmbăta trecută, un templier şi-a lansat o carte, printre noi, la Curtea de Argeş.

Cei care se aşteptau să descopere un ins îmbrăcat în mantie albă şi cu sabie lungă, trebuie că au fost dezamăgiţi. Florin Horvath, Cavaler Mare Ofiţer, Prior al Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului, este un om cît se poate de obişnuit. Poartă barbă şi costum cu vestă şi doar mica cruce de la rever atrage atenţia. Asta pînă cînd începe să vorbească... Atunci, simţi că te întîlneşti cu Istoria. Şi nu cu acea lecţie plicticoasă din manuale. Florin Horvath este o enciclopedie a cunoaşterii, moştenită în cadrul Ordinului Suprem al Miliţiei Templului, un iniţiat de rang înalt, gata să comunice şi profanilor secrete pierdute în timp. Şi, ca să nu încalce nici o regulă, o face cu mijloacele literaturii. A ajuns la a şaptea carte – „Un templier la Sarmizegetusa”, pe care şi-a lansat-o sîmbătă, 23 mai, la Biblioteca municipală din Curtea de Argeş.

Sărmanii Cavaleri ai lui Hristos

Romanul, despre care autorul ne-a asigurat că s-a documentat în cel mai serios mod, înfăţişează cititorului istoria acestui legendar Ordin, plasîndu-şi acţiunea în secolul al XIII-lea. Trecuseră deja o sută de ani de cînd un grup de nouă cavaleri, conduşi de Hugues de Payens, s-au oferit ca forţă militara voluntara Patriarhului Ierusalimului. Această forţă militară avea rolul de a proteja creştinii ce plecau în pelerinaj către locurile sfinte. Astfel, în anul 1118, regele Baldwin al II-lea le-a oferit Templierilor ca reşedinţă cel mai disputat loc religios din lume – Templul lui Irod, de pe Muntele Sfînt. Istoricii nu ştiu ce s-a întîmplat cu Ordinul, în primii nouă ani de activitate. Unii spun că templierii au descoperit relicve sacre, în subteranele Ierusalimului, ceea ce le-a conferit un prestigiu deosebit în faţa principilor şi a oamenilor bisericii. Cert e că, din 1127, stareţul Bernard de Clairvaux, din ordinul catolic al cistercienilor, a alcătuit un regulament de funcţionare al călugărilor-soldaţi, Regulă aprobată de Papă. De asemenea, Hugues de Payens călătoreşte în Vest, pentru a recruta noi membri ai ordinului. În scurt timp, templierii devin de temut. Respectînd jurămintele de castitate şi sărăcie, slujind dezinteresat, organizîndu-se magistral şi remarcîndu-se în lupte, Sărmanii Cavaleri ai lui Hristos se transformă în ceva între o forţă multinaţională de menţinere a păcii şi o companie comercial-bancară. Deşi Templierilor nu le era permis, prin regulament, să posede prea multe bunuri, această restricţie nu era valabilă şi pentru Ordin ca întreg. Ca urmare, donaţiile în pămînt au fost primite cu dragă inimă şi folosite ca atare de către Ordin. Comanderiile funcţionau atît ca ferme-model, cît şi ca bănci pentru călători, Templierii fiind inventatorii biletului la ordin. Cei care voiau să meargă în pelerinaj la Locurile Sfinte îşi lăsau banii la o comanderie din Franţa, să zicem, de unde primeau un înscris, cu care îi recuperau la destinaţie. Astfel, scăpau de grija jafurilor. Treptat, chiar şi capetele încoronate ale Europei medievale apelau la Templieri, pentru finanţarea unor proiecte de stat. La fel, Ordinul suporta construcţia marilor catedrale, în schimbul scutirii de taxe. Unii autori consideră chiar că Templierii descoperiseră drumul peste Atlantic, către America, de unde caravelele lor se întorceau în taină, încărcate cu argint din minele mexicane...

În afară de domeniile pe care le deţineau, Cavalerii Templieri erau de asemenea, bogaţi în "relicve". Relicvele erau, de fapt, moaştele unor oameni sau rămăşite ale unor obiecte de cult ce apar în povestirile din Noul Testament. Una dintre popularele relicve ale acelor timpuri era o bucată de lemn din "Adevărata Cruce" - crucea pe care fusese răstignit Iisus. O altă relicvă, ce făcea parte din "tezaurul" Templierilor, era capul lui Ioan Botezatorul, cel care fusese decapitat după ce Irod fusese feremecat de Salomeea. Oamenii Evului Mediu credeau cu tărie în veridicitatea acestor moaşte. Templierii se aflau şi în posesia Coroanei de Spini, purtată de Iisus, precum şi a corpului martirizat al Sfintei Euphemia din Chalcedon (cea despre care se credea că are puterea de a vindeca). Tot Templierilor le sînt dăruite spre păstrare o cruce fabricată din materialul unei căzi folosite de Iisus, precum şi o altă cruce de bronz, topită din ligheanul folosit de Iisus pentru a spăla picioarele discipolilor săi înainte de "Cina cea de Taină".

Totuşi, în mai puţin de două secole, Templierii îşi vor afla sfîrşitul, poate din cauza bogăţiei lor, ori din cauza puterii fră limite pe care o deţineau. Se ştie că regele Franţei, Filip cel Frumos, era invidios pe bogăţia Templierilor şi că şi-a dorit dintotdeauna să şi-o însuşească. Indiferent de motivaţie, Ordinul a fost distrus cu acceptul Papei Clement V şi al regelui Franţei în anul 1307. Atunci, Filip a dat ordin ca Templierii să fie arestaţi pe motiv de erezie; aceasta era singura cale ce permitea regelui Franţei să le confişte uriaşa avere. Pentru a se putea obţine mărturisiri incriminatorii, Templierii au fost torturaţi cu sălbăticie, astfel încît unii dintre ei au recunoscut şi ce nu făcuseră - scuiparea şi călcarea în picioare a crucii, homosexualitate şi sodomie, venerarea unui idol cu numele de Baphomet. Prigoana s-a întins în toată Europa şi a durat şapte ani. În 1314, ultimul mare maestru al Cavalerilor Templieri - Jacques de Molay - a fost ars pe rug. Se spune că, din mijlocul flăcărilor, Marele Maestru i-a blestemat pe făptaşi să moară în acelaşi an. Papa Clement V a murit la o lună după De Molay, iar Filip IV la şapte luni după aceea.

Resurecţia Ordinului

Ce a urmat? Ne-o spune însuşi Dan Vasiliu, Cavaler Mare Cruce, Marele Prior al României, pe situl românesc al Ordinului. „Desigur că ar fi greu de închipuit ca un ordin cavaleresc, şi nu unul oarecare, care a ajuns la o asemenea anvergură, depozitar al multor bogăţii atît materiale cît şi spirituale, răspîndit în toată Europa şi pe Tărîmul Sfînt, cu aşa de mulţi membri, să dispara definitiv. Nici nu a fost aşa. Să nu uităm contribuţia hotărîtoare a Ordinului Cavalerilor Templieri la fondarea Ordinului Cavalerilor Teutoni în anul 1198 (...). De asemenea, în toată Europa au apărut Miliţii cavalereşti şi Ordine noi, manifestîndu-şi apartenenţa templieră, începînd cu Ordinul Ciulinului de Sfîntul Andrei. Construirea catedralelor de tip gotic a încetat brusc dar şi-au făcut apariţia primele formaţiuni francmasonice începînd cu Lojile scoţiene de la Edinburgh şi din Kilwinning. Să nu neglijăm înseşi frăţiile care se consolidaseră în incinta comanderiilor templiere, între constructori, care purtau numele de Fii lui Solomon. Acestea au recuperat mare parte din decorurile şi documentele aflate în camerele capitulare în momentul arestării Cavelerilor Templieri şi au jurat să păstreze peste veacuri spiritul Ordinului care le-a fost mentor. Ele vor sta la baza viitoarelor loji ale Strictei Observanţe (...) Daca facem legătura cu transporturile pe timp de noapte din incinta comanderiilor templiere din Paris (în timpul arestării templierilor – n.m.) şi toate aceste fapte este lesne de înţeles ce s-a întîmplat în realitate cu Ordinul. O parte s-a împrăştiat sau s-a dizolvat în alte Ordine. O mică parte a continuat tradiţia originală, păzind cu străşnicie adevărata comoară a Ordinului Templier, adică ceea ce aduseseră cu ei primii 9 Cavaleri şi fondatori ai Ordinului atunci cînd şi-au terminat misiunea încredinţată de Sfîntul Bernard la Ierusalim, pe ruinele fostului Templu al lui Irod. Documentele ne dezvăluie că unul dintre apropiaţii Marelui Maestru Jacques de Molay, al 22-lea Mare Maestru al Ordinului ar fi preluat de la acesta toate atribuţiile de conducător printr-o Cartă a Transmiterii, formă prin care va avea loc succesiunea de aici mai departe de-a lungul veacurilor. Noul Mare Maestru, Johannes Larmenius, va intra în atribuţiile sale odată cu moartea lui Jacques de Molay in anul 1314. De atunci, mai ascuns sau mai la vedere, Ordinul Templului şi-a continuat activitatea sa, îndeplinindu-şi menirea sa iniţială şi perpetuînd tradiţiile sale...”. La acestea, să mai adăugăm cîteva date precise – astăzi, Ordinul are filiale în toată lumea, Marele său Maestru fiind un aristocrat portughez, Dom Fernando Pinto Pereira de Sousa Fontes. Primii Cavaleri români ai O.S.M.T.H. au fost investiţi şi înnobilaţi la Paris, în primăvara anului 2003 A.D. în jurisdicţia Marelui Priorat al Franţei. In iunie 2008, Marele Maestru a ridicat Marele Priorat al României la rangul de Mare Priorat General Magistral. În Piteşti există, după ştiinţa noastră, Comanderia 22, „Radu cel Mare”, care cuprinde intelectuali, preoţi, oameni de litere şi de afaceri, indiferent de orientarea lor politică. De menţionat că Ordinul Templier are un caracter public, creştin, fără legătură cu organizaţii masonice sau paramasonice, acceptînd în rîndurile sale şi femei.

Dar ce legătură are Ordinul cu... Sarmizegetusa?

Acum ne întoarcem la cartea lui Florin Horvath. Domnia sa construieşte o intrigă ce se desfăşoară pe teritorul Transilvaniei, loc în care nou înfiinţatul Ordin Teuton caută o comoară pierdută a lui Decebal, pentru finanţarea unei cruciade germanice. Pornind de la realităţi istorice – implantarea Teutonilor în Ţara Bîrsei, sub Andrei al II-lea, regele Ungariei, Florin Horvath ne înfăţişează o lume a intrigilor de cancelarie, a luptelor dintre templieri şi teutoni, precum şi a magiei ceremoniale, moştenită de la preoţii daci. Cartea se citeşte cu plăcere, chiar dacă autorul vă recomandă să nu porniţi şi dumneavoastră după comoara lui Decebal, al cărei loc e descris amănunţit... Editorul a simţit nevoia să compare acest roman cu „Codul lui Da Vinci”. Nu sîntem de acord. Mai poetică şi mai bogată în informaţii, cartea templierului Florin Horvath nu se poate citi în tren...

miercuri, mai 27, 2009

Procurorii au arestat carnetele de notiţe!


Astăzi, procurorii DNA au percheziţionat sediul ziarului TOP şi al Argeş TV, de unde au ridicat calculatoare şi laptopuri. S-au deschis dulapurile de serviciu, pînă şi agendele jurnaliştilor au fost răsfoite ! Motivul? S-au căutat probe ale unor presupuse şantaje ("Perchezitiile s-au efectuat in conformitate cu disp.art.100 – 111 C.pr.pen., avand drept scop strangerea unor probe privind savarsirea unor infractiuni in legatura cu infractiunile de coruptie prevazute in Capitolul 2, Sectiunea a IV-a din Legea nr.78/2000" - citat din comunicatul DNA Piteşti). Background - se ştie că, de cîteva săptămîni, TOP-ul şi ARGEŞ TV (care aparţin lui Cornel Penescu, cercetat pentru corupţie în fotbal) au dus o viguroasă campanie de presă împotriva reţinerii patronului. Campanie cu care nu trebuie să fim neapărat de acord. Dar e libertate de expresie! Consecinţa percheziţiei - mîine, ziarul TOP ar putea să nu mai apară, din cauza lipsei computerelor... În aceste condiţii, indiferent de ce ar fi făcut Penescu, indiferent de ce şantaje îşi închipuie procurorii DNA că anchetează, consider că ziariştii de la TOP sînt victima unui ABUZ de putere. Acţiunea DNA, chiar justificată legal, le pune în pericol statutul profesional, slujba, credibilitatea! Ca să nu mai vorbim de ridicolul arestării ... carnetului de notiţe! Cred că se impune un protest comun al jurnaliştilor argeşeni, sesizarea organizaţiilor profesionale, naţionale şi internaţionale, precum şi deschiderea unui proces civil, prin care să fie cerute daune celor care au periclitat apariţia numărului de mîine al ziarului TOP. Acum nu mai e vorba despre Penescu ci despre nişte oameni, colegi de breaslă, cărora, într-un fel sau altul, li se încalcă drepturile! Jurnalişti, luaţi atitudine! Puterea judecătorească poate (şi trebuie) să fie controlată de celelalte puteri din stat. Am mai trăit asemenea abuzuri în anii '90, dar nu credeam că mai sînt posibile acum, după ce zicem că ne-am civilizat, fiind parte a Uniunii Europene. Jurnalişti argeşeni, lăsaţi rivalităţile deoparte! Cine tace în aceste momente nu merită să se numească gazetar.

P.S. Multumesc epitesti pentru fotografia din momentul perchezitiei...

marți, mai 26, 2009

Ucronia sau Istoria cu "dacă"...


Citesc cu delicii "Mentaliştii", un volum de povestiri scris de profesorul universitar Florin Manolescu. Critic, istoric literar, titularul seminarului de Romanistică de la Universitatea din Ruhr, Germania, Manolescu excelează într-un gen dificil - ucronia, o poveste care se desfăşoară într-un univers familiar, totuşi străin... Un univers în care s-a ajuns atunci cînd Istoria a ales alt drum decît acela ştiut de noi. O lume ce s-ar fi putut naşte, dacă... Dacă piraţii Reginei Elisabeta n-ar fi învins Armada Spaniolă... Dacă Principatele Române ar fi intrat în război de partea Germaniei... Dacă triremele Cetăţii Eterne ar fi traversat Atlanticul, descoperind Lumea Nouă... Şi aşa mai departe. Rezultatul, dacă e bine construit, uimeşte!

Revenind la "Mentaliştii", vă recomand prima povestire, "Revanşa", unde veţi găsi o Franţă interbelică sub spectrul electricităţii şi al rigorii (!), şi o Germanie muzicală şi rafinată, arbitră a modei şi a poeziei (!!!). Aeronavele mai grele decît aerul au pierdut întrecerea cu balonul, astfel încît Zeppelinele asigură acum cursele internaţionale, poşta pneumatică atinge uluitoarea (!) viteză de 60 km pe oră, Hitler nu a ajuns niciodată la putere, astfel încît Austria se înfruntă la tenis cu Romania, în Cupa Davis, iar despre teoria relativităţii - nici o vorbă. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg unde a fost punctul de inflexiune, mai ales că Florin Manolescu e abil şi nu spune de-a dreptul, dar pînă la urmă am înţeles. Cumva, Napoleon ajunsese Împărat dar nu mai declanşase măcelul european, instaurînd o nouă dinastie... Rivalitatea franco-germană se stinsese. Primul război mondial nu mai avusese loc... Trotski făcea politică de cafenea... Interesant, nu? La Belle Epoque prelungita, Art Nouveau şi electricitate. Numai că... Manolescu nu lasă lucrurile aşa. Urmează o surpriză, pe care nu vreau să o divulg, ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Ucronie, aşadar. Manolescu a mai publicat un volum de povestiri, "Misterul camerei închise", în care înfăţişează un Bucureşti rămas sub influenţa Imperiului Otoman. Excelent. La fel de bun mi s-a părut şi volumul "Constanţa. 1919", ceva mai vechi, cuprinzînd patru ucronii... româneşti! Dacă vi se pare interesant genul, mergeţi pe mîna mea.

miercuri, mai 20, 2009

Cum am făcut cunoştiinţă cu Gura de Rai


Radiestezistul mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului zvîcni, trezit la viaţă. Apoi rămase lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec…

Omul modern e un pui ieşit din găoace – crede că lumea a început ieri. Modelat de mediu în spiritul progresului, educat mai mult sau mai puţin ştiinţific, el priveşte cu superioritate tot ceea ce vine din trecut. În accepţia sa, istoria i-a acordat fotoliul de orchestră în contemplarea lumii. Avansul tehnologic al zilei de azi îl face să creadă că toţi cei care au trăit în antichitate sau în Evul Mediu au fost „barbari”, „sălbatici”,”înapoiaţi”. Astfel, pierde accesul la o sursă majoră de înţelepciune. Iar cînd se loveşte de o situaţie pe care n-o înţelege, rămîne un pic năuc. Un pic… pentru că scutură din cap şi trece mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. În urma sa, vestigii uluitoare, monumente şi temple, locuri de putere, sisteme de cunoaştere, legende şi simboluri se scufundă, treptat, în uitare.

În această categorie a cunoaşterii refuzate se încadrează şi informaţiile legate de geografia sacră. Arheologii şi antropologii contemporani încă se mai întreabă care a fost rolul unor monumente megalitice gen Stonehenge sau Sfinxul din Carpaţi… De ce, din loc în loc, pietre şlefuite au fost ridicate în mijlocul unor terenuri aparent obişnuite… De ce bisericile sunt plasate peste vechile temple păgîne, după un meşteşug precis, mărturisit în balade şi cîntece populare… Pentru a afla răspunsul, ştiinţa modernă nu-i suficientă. Explicaţiile ar putea să vină din direcţia unor ştiinţe tradiţionale, precum radiestezia, care consideră Pămîntul o fiinţă vie. O vietate de sex feminin, cu ritmuri proprii şi energii care circulă în moduri particulare. Pămîntul – o fiinţă vie?, vor rîde scepticii. Ce viaţă să aibă un bolovan? Dar ei uită că planeta noastră e cu mult mai mult decît o simplă piatră ce orbitează în spaţiu.

Structură complexă, cu un nucleu metalic incandescent, pe care plutesc masele continentale, Pămîntul are cîmp magnetic propriu, emite radiaţii şi particule, îşi schimbă forma, acumulează şi descarcă tensiuni. Aidoma corpului uman, acoperit de meridiane energetice, Pămîntul e străbătut de curenţi telurici, fluxuri subtile care ne influenţează mai mult decît am crede. Chinezii ştiu asta de şase mii de ani, ei vorbesc de „venele şi de dinţii Dragonului”, o reţea telurică subtilă, care arată ca nişte ziduri verticale vibratorii, din doi în doi metri pe direcţia nord-sud şi din 2,5 m în 2,5 m pe direcţia est-vest. Grosimea acestor „ziduri” variază între 16 şi 20 de cm. O simplă metaforă? Nici vorbă. Nu se cunoaşte natura acestei reţele, nu e vorba de electro-magnetism, dar energia poate fi pusă clar în evidenţă prin radiestezie, o tehnică de detecţie care implică un observator uman. Prin radiestezie, omul se transformă în antenă de recepţie, în instrument, iar nuieluşa de alun, pendulul sau ansa purtate de radiestezist sunt doar ace indicatoare !

Pisicile dorm pe „dinţii dragonului”, cîinii îi evită

Chinezii au luat atît de în serios această descoperire încît au dezvoltat o adevărată disciplină, numită Feng Shui, care ajută la poziţionarea construcţiilor, ţinînd cont de curenţii telurici. Altfel, există riscuri. Cei care au patul plasat pe un „dinte de dragon” dorm prost, sunt obosiţi tot timpul, dezvoltă boli incurabile. Alţii sunt urmăriţi de nenoroc, întrucît energiile telurice se scurg din casa lor. Cunoaştem cu toţii cazuri de „case bîntuite”, plasate nefericit, în care s-au petrecut tragedii. Dar nu numai oamenii sunt sensibili la curenţi telurici – de asemenea, animalele îi simt. Şoarecii îşi fac cuiburile după reţeaua Hartmann (numele modern al acestei „plase” care înveleşte Pămîntul), cîinii devin neliniştiţi dacă au cuşca pe un „dinte al dragonului”, pisicile dorm însă pe noduri, „absorbind” energia, apoi, ca nişte condensatoare pline, o zbughesc de acolo!

Există curenţi telurici care şerpuiesc pe sub masive muntoase şi alţii care au un caracter net fluvial, urmînd valea unor cursuri de apă. Alţi curenţi telurici urmează liniile faliilor vulcanice. În drumul lor, curenţii telurici au efecte diverse. Vegetaţia e mai bogată, mai rezistentă. Funcţiile fiziologice ale oamenilor şi animalelor sunt amplificate, longevitatea creşte. În alte locuri, din contră, parcă o otravă iese din adînc, apar zone inexplicabile de vegetaţie uscată, animalele şi oamenii le ocolesc. În aceste condiţii, putem înţelege mai bine rostul unor edificii antice de tip megalitic sau al unor temple şi biserici. Ele sunt „acele de acupunctură” plasate pe meridianele energetice ale Pămîntului, cu rolul de a tonifica sau de a dispersa energia din acel punct. Astfel, oamenii resimţeau efectele benefice ale „tratamentului”, ceea ce ducea la propăşire materială şi spirituală, vorba marxistului! Putem s-o credem sau nu… Dar oare de ce, şi astăzi, marile capitale ale lumii civilizate sunt construite în jurul unui menhir – că e Turnul Eiffel, obeliscul lui Washington sau coloana lordului Nelson?

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

Strămoşii noştri cunoşteau şi ei fenomenul curenţilor telurici, pe care îi simbolizau uneori prin şerpi (şarpele alb al casei, aducător de noroc, cel care trebuia hrănit cu lapte) şi balauri (icoana în care Sf. Gheorghe ţintuieşte balaurul cu suliţa – alt menhir – este tipică). Nici ei nu construiau la întîmplare. Meşterii căutau „un picior de plai, o gură de rai”. Nu e vorba numai de un loc pitoresc, cum ne vine nouă să credem, ci de unul încărcat de energii benefice, un loc străbătut, în subteran, de curenţi telurici. Mănăstirea Argeşului e ridicată pe „o gură de rai”. Şi se simte.

Şi acum, în contemporaneitate

După această lungă punere în temă, vin faptele. Zilele trecute, discutam cu domnul Cătălin Oprei, proprietarul unei pensiuni din Cheile Dîmboviţei, care îmi spunea că turiştii săi au descoperit un loc, din apropiere, în care se întîmplă ceva. „E o poiană, la poalele muntelui… Toţi cei care se trec pe acolo, simt nevoia să se oprească, să se întindă în iarbă. Cică asta îi relaxează extraordinar. Mai mult, unuia de i se umflase măseaua, avea un abces, i-a trecut durerea instantaneu… Bătrînii zic că nu-i mai dor încheieturile, că parcă li se întinde pielea pe faţă!”. Dintr-odată, m-am gîndit la „Gura de Rai”. Ştiam că, în 1999, un institut de cercetări particular din Bucureşti, angajat de o firmă străină pentru a studia subteranul unei zone din Bucegi, a găsit ceva care poate fi asimilat cu legendara "Gură de Rai". Era vorba despre o pantă cu o suprafaţă de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifesta o anomalie magnetică atipică, după cum o definesc specialiştii, zonă care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Ulterior, nu au mai apărut informaţii în presă şi e lesne de înţeles de ce – o astfel de zonă interesează nu numai structuri ale statului (armată, servicii etc) ci constituie o adevărată mină de aur pentru orice investitor, gata să construiască acolo un hotel, o clinică, un sanatoriu. Acum, mi se oferea posibilitatea de a vedea ceva similar! Dar cum un ziarist nu dispune de aparatură de magnetometrie diferenţială, m-am hotărît să procedez „old fashon way”, luînd cu mine un prieten radiestezist. Din motive lesne de înţeles, nu o să-i dau numele. Era o zi mohorîtă de mai, iar şoseaua spre Rucăr era plină de nisip şi piatră, cu o noapte înainte plouase torenţial, veniseră puhoaiele. De la Podul Dîmboviţei am luat-o spre Sătic, pe Chei. Aici, furtuna smulsese stînci serioase, aruncîndu-le pe drum. În sfîrşit, am ajuns la pensiune, am lăsat maşina şi, după cîteva explicaţii de la gazdă, ne-am urmat drumul pe jos, pe firul apei, apoi am urcat o pantă abruptă, spre o poiană de pe versant. Abia îmi trăgeam sufletul… Prietenul îşi scosese „instrumentarul” şi mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului a zvîcnit, trezit la viaţă. Apoi a rămas lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec. O căldură plăcută ne-a învăluit, de la picioare pînă în creştet. Bătăile inimii s-au potolit brusc. „Aici e ceva ce am mai văzut în zona Carnac, în Bretania. O anomalie, desigur, şi una destul de puternică. E în subteran, la sute de metri adîncime, dar efectul îl simţi şi tu. Fă cunoştinţă cu o mică Gură de Rai!”.

luni, mai 18, 2009

Salutări de la Augustin



De astăzi, am adăugat două linkuri, aşa cum puteţi vedea în dreapta. Primul vă poartă în lumea minunată a pictorului Augustin Lucici, care, în peniţă, vă invită să-i călcaţi pe urme. Al doilea e către o pensiune din Cheile Dâmboviţei, pe care am descoperit-o la sfîrşit de săptămînă, "o gură de rai" care îţi încarcă (la propriu) bateriile psihice... La asta voi reveni!

P.S. O invitaţie pentru argeşeni - Augustin vă aşteaptă miercuri, la ora 17.00, la galeria "Delta plus" din Trivale (la capătul liniei 8), să ne bucurăm de "Salutări din Piteşti", noua sa expoziţie de acuarelă şi desen.

joi, mai 14, 2009

Adam şi Sexy Eva








Bilceaşti, Valea Mare-Pravăţ. Un sat obişnuit, la prima vedere. Drumul asfaltat urcă şi coboară, gospodăriile nu-ţi atrag cu nimic atenţia. Pînă cînd ajungi, pe nepregătite, într-o pădurice de brazi. Aici, o capelă modestă ascunde minuni artistice şi poveşti de demult…
Lista monumentelor istorice din Argeş e zgîrcită cu amănuntele – în 2004, la Bilceşti, figura un ansamblu numit Alimăneşteanu, cuprinzînd un conac cu parcul său şi o capelă, cu hramul Sfîntului Dumitru. Între timp, conacul, altădată impozant şi primitor, s-a degradat accentuat, a fost declasat şi a ajuns în proprietatea unei firme private. Cu chiu, cu vai, parcul mai există, aici funcţionează o staţiune pomicolă, care îngrijeşte o livadă de meri bătrîni. În schimb, capela s-a păstrat în bune condiţii. Vizitatorul va avea surpriza să găsească o clădire echilibrată, frumoasă, avînd în pridvor o pictură murală total ieşită din canoane. Scenele Ispitirii lui Adam şi Alungării din Rai au lăsat deoparte orice hieratism, Mama tuturor Oamenilor e blondă şi sexy, iar Adam are muşchi de efeb! Paradisul e înfăţişat ca o lagună în amurg iar deasupra Gheenei planează arhangheli cu aripi mari, sunînd din trîmbiţă. Peste tot, se vede mîna de artist. De asemenea, impresionează uşa de la intrare, din aramă ciocănită, cu un Sfînt Gheorghe ucigînd Balaurul, alături de un Arbore al Vieţii, precum şi ferestrele din piatră traforată, cu motive florale. În spate, în micul cimitir, o piatră de mormînt atrage atenţia – „Dumitru Alimănişteanu, 1896 – 1973”. Cine să fie acest personaj misterios?

12 ani de puşcărie politică Nimeni nu a putut să ne dea prea multe informaţii, chiar dacă, la Cîmpulung, o stradă a fost botezată recent cu numele Alimăneşteanu. Noroc cu volumul de memorii al Victoriei Dragu Dimitriu, „Doamne şi domni la răspîntii Bucureştene”, apărut anul trecut la editura Vremea, din care am aflat că Dumitru Alimănişteanu provenea dintr-o veche familie boierească, din Olt şi Muscel. A fost fiul Sarmizei Bibescu. A avut mai mulţi fraţi, care s-au remarcat în domeniul intelectual şi artistic. Dumitru a urmat liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, apoi Institutul de Mine din Paris, obţinînd o diplomă de inginer şi economist. După ce a moştenit moşia de la Bilceşti, a organizat aici cîteva ferme model şi a ridicat, prin 1938-1943, un conac impozant, în stil românesc, cu zidărie din piatră şi cărămidă aparentă, cu acoperiş din şindrilă, proiectat de arhitectul Octav Doicescu. La început, Alimănişteanu a avut intenţia de a-l transforma într-o casă de retragere pentru bătrîni, însă vremurile s-au schimbat. Liberal, deputat P.N.L. în 1933, fost ministru la Finanţe în Guvernul Tătărăscu şi (pentru o lună) în guvernul Petre Groza, Alimănişteanu a fost luat la ochi de comunişti. Precum întreaga elită interbelică…Astfel, în 1947, a fost nevoit să doneze Academiei ferma model de la Bilceşti, care a funcţionat ca staţiune pomicolă pînă în 2002. Conacul, naţionalizat, a ajuns casă de odihnă şi distracţii pentru nomenclatura comunistă, şi se spune că Nicolae Ceauşescu aprecia locul în mod deosebit. Din păcate, persecuţia nu s-a oprit aici. Dumitru Alimăneşteanu a fost arestat pe 5/6 mai 1950 şi a fost închis la Sighet, unde a stat până în 1955. A fost arestat din nou în 1959 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi a trecut pe la închisorile din Ocnele Mari şi Botoşani, de unde a fost eliberat în 1964, zdrobit. Va muri în anonimat în 1973, la Bucureşti, în urma unui accident de tramvai…

Capela artiştilor… În 1938, cum satul Bilceşti n-avea biserică, Dumitru Alimănişteanu a construit pe proprietatea sa o bisericuţă, în care a înhumat osemintele bunicilor Bilcescu şi pe cele ale părinţilor. Biserica este o copie a bisericii vechi din satul Albeşti-Muscel, proiectată de arhitectul Dumitru Berechet. Pictura murală, desenul mobilierului, sfeşnicele şi inscripţia de pe piatra funerară aparţin pictorului Alexandru Brătescu, fiul scriitorului Brătescu-Voineşti. Icoanele împărăteşti sunt din mozaic şi au fost realizate de Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu. Uşa de la intrare şi ferestrele traforate au fost făcute de marea sculptoriţă Miliţa Pătraşcu. Toţi artiştii i-au fost prieteni din copilărie lui Alimăneşteanu. Iar mozaicul înfăţişîndu-l pe Sf. Dumitru, patronul capelei, a împrumutat ceva din trăsăturile acestui personaj interesant, din care, iată!, astăzi a rămas numai amintirea.

miercuri, mai 13, 2009

Apel către jurnalişti


Agenţia pentru Monitorizarea Presei face un apel către jurnalişti, cerînd respectarea unor minime obligaţii profesionale. E o măsură de auto-apărare a breslei, subliniază Agenţia, în faţa imixtiunii politicului care doreşte îngrădirea libertăţii de expresie, folosindu-se de acuta degradare a actului jurnalistic din România. Reproduc în continuare apelul, la care subscriu necondiţionat...

APELUL catre jurnalisti, organizatii profesionale, sindicate media, patronate

1. Zvonuri si Speculatii. Nu prezentati sau comentati zvonuri ca informatii si stiri. Introducerea de zvonuri in circuitul informational inseamna validarea lor (in special atunci cand sunt prezentate de canalele de stiri).
2. Impostura. Promovati competenta – promovati persoane relevante pe domeniile in discutie, persoane pe care le recomanda CV-ul profesional, competenta dovedita anterior, specializarea.
3. Comentatori de serviciu. Nu exista nici ziaristi, nici politicieni multilateral-dezvoltati, cu competente si capabili sa aduca informatii pertinente pentru orice domeniu in discutie.
4. Scenaristi versus Jurnalisti. Mentionati vizibil jurnalistii si demarcati-i de entertaineri, infotaineri, comentatori, analisti, editorialisti, ghicitori sau scenaristi. Nu amestecati categoriile. Pentru invitatii permanenti sau cvasi-permanenti, postati online CV-urile lor si mentionati daca pentru prestatia de analiza televizata sunt remunerati si de catre cine.
5. Angajati. Precizati relatia invitatului cu persoana sau subiectul dezbatut (avocat, ziarist angajat, partener de afaceri etc.).
6. Judecatori. Sprijiniti separatia puterilor in stat, nu va erijati in judecatori, nu faceti presiune asupra instantelor sa ia o anumita decizie.
7. Investigatie. Criticati administratia bazandu-va pe fapte, documente, situatii concrete, prin materiale de investigatie jurnalistica bine documentate.
8. Abuzuri. Reclamati abuzurile de orice fel impotriva ziaristilor, de la abuzuri fizice la cenzura in interiorul redactiei.
9. Campanii. Refuzati campaniile de presa impuse de interesele financiare, politice sau de alta natura ale patronului.
10. Autoreglementare. Intariti organizatiile profesionale, ca actori distincti in piata media (asociatii jurnalistice, sindicate, patronat etc.). Daca breasla nu se autoreglementeaza, atunci politicienii vor incerca sa intervina din exterior.
11. Agenda-setting. Promovati mai multa diversitate in subiectele prezentate. Nu lasati politicienii sa va impuna zilnic agenda si subiectele pe care sa le discutati si rediscutati la nesfarsit.
12. Echilibru versus panica. Evitati folosirea imaginilor cu potential de a induce panica in randul populatiei. Prezentati un discurs echilibrat! Mai ales, in cazul relatarilor despre producerea catastrofelor naturale. Fara atitudini grave, intrebari alarmante si irelevante, fara imagini ce promoveaza panica atunci cand ilustrati un subiect.
13. Informatii fara atribuirea sursei. Precizati sursa informatiilor citate de pe Internet.

Iată si un link către site-ul agenţiei

marți, mai 12, 2009

La ce mă gîndesc mergînd pe stradă...


...ce frumoase sînt florile de castan, oare unde a dispărut "pomul care face beţe", specia de care era plină grădina botanică din Bucureşti, parcă fusese aclimatizat din Italia, în timpul lui Carol al doilea, prieten cu Mussolini? Şi oamenii parcă sînt mai zîmbitori, sărăcia e suportabilă vara, nu-ţi trebuie mare lucru, mai o salată, mai o roşie... în definitiv, cît de mult îi trebuie unui om ca să fie fericit? După 45 de ani, fericirea se defineşte ca lipsă a durerii! Mai am vreo 20 de ani de activitate şi parcă mi-aş dori o încetinire a ritmului cotidian...la nordici, există programe de reconversie profesională pentru persoane de 50 de ani, timpul trăirii şi timpul mărturisirii... parcă m-aş retrage la ţară, cu cărţile mele... ca Machiavelli, cînd îi scria Princepelui - dimineaţa să pierd vremea prin grădină, să încropesc un prînz frugal, apoi, după siestă, să îmi îmbrac hainele bune şi să mă retrag printre cărţi, în compania marilor spirite... Poate că, vreodată, un copil din vecini va începe să-l viziteze pe bătrînul ciudat şi va descoperi cu uimire cotoarele legate în piele, hărţile şi artefactele adunate de-a lungul timpului, din ţări străine... Îi voi arăta stelele prin lunetă şi îl voi învăţa cine au fost romanii... Şi, în timp ce el va răsfoi Enciclopedia britanică, eu voi trage din pipă, privindu-l pe furiş... Vise, taică, vise! La muncă!

P.S. Acest post mi-a fost inspirat de cuvintele scrise de Mişu aici

vineri, mai 08, 2009

Arta somelierului





Aseară, degustare de vinuri, sub coordonarea maestrului de ceremonii Sergiu Nedelea, unul dintre cei mai mari somelieri din România. Pe "bancul de probe", şase soiuri de vin (trei albe, trei roşii) de la casa Davino, Ceptura, Dealu Mare. Brand super-premium, 30-50 euro per sticlă, tiraje limitate. N-are sens să intru în amănunte, nici n-aş şti cum să descriu încîntarea papilelor gustative! Am rămas însă cu anumite idei, pe care vi le spun şi vouă...

- Vinul este un organism viu, care se naşte, trăieşte şi moare. Momentul degustării trebuie ales cu grijă, pentru ca vinul să ne ofere tot ce are mai bun.
- Somelierul poartă cu mîndrie un vas de argint, agăţat de gît, amintire a vremurilor cînd achizitorii de la curţile regale probau vinul, picurînd cîţiva stropi pe medalioane de argint. Dacă se observau urme de oxidare, era probabil ca vinul să fie otrăvit! La fel, ciupercile se încearcă, tăindu-se cu un cuţitaş de argint...
- Vinurile albe, mai simple, se asortează la meniuri simple. Vinurile roşii, cu un buchet complex, merg cu mîncăruri condimentate, cu sosuri, cu proteină animală.
- Se pot încerca diferite combinaţii mîncare-vin, după principiul complementarităţii gusturilor sau contrastului - astfel, pate de foie gras, acrişor-sărat, merge cu un vin dulce.
- Sovinionul blanc bun are miros de pipi de chat, spun francezii. Al nostru miroase a flori de soc, nu a cameră în care locuieşte un motan!
- Vinurile roze sînt piatra de încercare a măiestriei vinificatorului. De obicei, nu sînt rentabile economic dar se fac din orgoliul producătorului.
- Roze-ul bun are culoarea celei de-a treia foiţe a unei cepe. Cel închis la culoare a oxidat.
- Tehnologia de obţinere a vinului e foarte complexă, pornind de la recoltarea strugurilor şi pînă la fermentare pe pat de drojdii sau în baricuri, butoaie de stejar al căror lemn a stat la soare doi ani, minimum.
- Viţa dă calitate după 5 ani de la sădire. Viaţa ei e de 25-30 de ani. La Dealu Mare există şi viţă de 45 de ani dar nu dă decît 2000 de kg la hectar, ceea ce o face nerentabilă. Dar "bătrănica" are gust excelent şi e adăugată la cupaje.

A fost o seară minunată, în compania Cavalerilor Vinului din Piteşti şi a proprietarului Davino. Am mai remarcat excelentele etichete ale sticlelor, create de maestrul Ilfoveanu, precum şi amabilitatea amfitrionului - Marius Farmazon, patronul Galeriilor de Artă cu acelaşi nume. Uite şi un link către site-ul somelierului Sergiu Nedelea.

joi, mai 07, 2009

În vîrful colinei Ţareveţ


Interior biserica patriarhala


Muzeul de Artă şi monumentul Asăneştilor

Vineri dimineaţă. Soare. Mergem să vizităm cetatea. Pentru 24 de leva, oricine se poate simţi Petru. Sau Asan, la alegere… Pionieri, băieţi şi fete, aduşi cu autocarul din toate colţurile slavităţii, se hlizesc, se aleargă, se înghesuie. De înţeles, tropăie hormonii în ei. Ici-acolo, cupluri de vîrsta a treia lăcrimează patriotic. Un nene cîrpeşte cu mortar pietrele milenare. La naiba, dar ăştia chiar îşi îngrijesc monumentele… Pe vîrful colinei Ţareveţ, a fost reconstituită vechea biserică patriarhală, alături de un turn în care poţi ajunge cu un lift masiv. Aerul de sus e proaspăt, dar panorama îţi taie răsuflarea. Intrăm şi în biserică. Surpriză! Ridicată în 1980, la început de glasnost, e pictată modernist, necanonic. Rezultatul seamănă cu ilustraţiile acelea din „Legendele Ţării lui Vam”, dacă înţelegeţi aluzia prea livrescă… Obosit de atîta artă, mă odihnesc la o bere autohtonă, care dă clase înspumatelor surate din vest (Zagorca – 1,5 leva, adică trei lei), apoi vine rîndul oraşului. Rătăcim pe străduţe vreo trei ore, printre negustorii de bijuterii şi antichităţi, apoi ajungem în centrul modern, cu magazine de firmă. Aici începem să ne simţim ca-n Bucureşti. Din cinci maşini, una e cu număr de RO, iar din butice se aud la tot pasul strigăte victorioase: „Vasileeeee, sun-o pe Geta, să vină aicea, că au pantofi mişto! Fată, uite şi genţi, unde mi-am pus cardul?”. Ca să scăpăm de-ai noştri, ne refugiem în parcul central, unde se înalţă un impozant obelisc, în memoria Asăneştilor. Aici, alţi invadatori – motarzi ce discută în gura mare dacă există pe lumea asta un loc al sinucigaşilor! Poate în Balta Albă… Ca să nu-i mai aud, mă chinui să-mi amintesc ce autor ocult considera că obeliscul este un atractor al energiei benefice, astfel încît iniţiaţii din toată lumea îl plasează în mijlocul oraşelor. Nu-mi amintesc. Cert e că Veliko Tarnovo are unul. Şi pare să funcţioneze.

Bulgarii n-au imn turistic

Sîmbătă, zi de refacere şi cumpărături. De remarcat că preţurile alimentelor şi băuturilor sunt mai mici cu 25-50% ca la noi, iar produse de firmă găseşti peste tot. Dar şi brandurile autohtone ţin pasul, mai ales cosmeticele. Se ştie că Bulgaria deţine monopolul mondial al uleiului de trandafir, plantă cultivată în însoritele văi ale Traciei. Dar oamenii nu s-au mulţumit să exporte materie primă ci au dezvoltat o întreagă industrie a trandafirului: din el se fac săpunuri, creme, parfumuri, dulceţuri, şerbet. Mai mult, floarea sîngerie a devenit un simbol al ţării, de regăsit pe ţesături, pe ilustrate, pe insigne. Şi e unul din multele exemple de construcţie inteligentă a mărcii. Există şi altele. Să vă mai spun că pînă şi alfabetul chirilic (forma veche, glagolitică) împodobeşte tricouri ? Da, bulgarii n-au imn turistic, dar au infrastructură OK, servicii ieftine, vînzători amabili, care-ţi dau restul la centimă. Nu o au pe Elena Udrea, dar toţi chelnerii şi recepţionerii vorbesc engleza… Şocaţi, ajungem în cartierul Trapeziţa, unde ne pierdem pe străduţe acoperite cu piatră de rîu. Înconjurată de ziduri masive, aici se găseşte biserica Sf. Dumitru, locul unde, cu opt sute de ani înainte, Asăneştii declanşaseră rebeliunea antibizantină. Din păcate, o găsim zăvorîtă. Bulgarii nu-şi ţin deschise lăcaşele de cult, cum le ţinem noi. E ciudat – să nu poţi intra oricînd, să te închini şi să aprinzi o lumînare. Bilă albă pentru Biserica Ortodoxă Română.

Concluzie – în trei cuvinte: mergeţi în Bulgaria!

miercuri, mai 06, 2009

Arbanasi, un sat de piatră (Veliko Tarnovo - II)











Bulgarian roze











Arbanasi, noaptea










Gulerata de Arbanasi!










Vila jivkoviană










Arbanasi

Cine au fost Asăneştii? E momentul pentru o mică paranteză istorică. Cercetătorii sunt de părere că, în primul mileniu de după Hristos, populaţia formată prin amestecul dacilor cu romanii ocupa nu numai nordul Dunării, actualul teritoriu al României, ci se întindea şi spre sud, în Balcani. Migraţiile slavilor, survenite după anul 500, au împărţit această populaţie în „insule” etnice. Astfel, la miazănoapte, au rămas daco-românii, iar la miazăzi – macedo-românii, împrăştiaţi din Croaţia pînă la Muntele Athos. În Bulgaria, toponime precum Vlahinia, Banişor, Targovişte sau Păsărel probează această locuire. Cronicarii bizantini notează marea răscoală a fraţilor vlahi Petru şi Asan, care, pe la 1187, se împotriveau împăratului Isaac Anghelos. Sprijiniţi de boierii bulgari, Asăneştii au succese militare notabile, după care, spune Constantin Giurăscu, Petru începuse să poarte chiar o coroniţă de aur şi încălţări roşii, rezervate împăratului! Marea fortăreaţă de pe Iantra a fost construită în acea vreme, anii de vîrf ai oraşului Veliko Tarnovo. După cei doi, la conducere a urmat al treilea frate Asan, Ioniţă Caloianul, care a reuşit chiar să-l bată pe celebrul cavaler Balduin de Flandra, conducătorul cruciadei a patra. Luat prizonier la Adrianopole, Balduin avea să moară, ostatic, într-un turn închisoare la Ţareveţ. Apoi, statul întemeiat de Asăneşti avea să devină, în foarte scurtă vreme, un stat exclusiv bulgar. Peste două sute de ani de la faptele de arme ale vlahilor şi bulgarilor, turcii vor da lovitura de graţie acestei formaţiuni politice, iar Bulgaria îşi va recăpăta independenţa abia în secolul al XIX-lea, la fel ca România, în urma războiului ruso-turc.

Arbanasi, satul de piatră

Dar nu e prea mult timp pentru reverie. Urmează să găsim cazare, iar aici ne bizuim pe noroc. Cum nu vrem să stăm în oraş, plecăm spre satul Arbanasi, veche aşezare de negustori, plasată strategic pe înaltul podiş din jurul lui Veliko Tarnovo. Sunt patru kilometri de urcuş, pe o şosea îngustă dar bine întreţinută. Aici avea Tudor Jivkov o vilă de protocol, pentru că-i plăcea să vadă lucrurile de sus! Evident, vila (transformată acum în hotel) e plină, bulgarii cu bani au fugit de-acasă, pentru un 1 mai în natură. Totuşi, găsim un han în centrul satului şi ne cazăm fără probleme. Cam scump, trei nopţi fac 240 de leva (circa 120 de euro), dar nu ne dă mîna să facem mofturi. Se va dovedi o alegere bună. Locul e curat, are o curte interioară cu gazon şi terasă, restaurantul e la parter. Scăpăm de bagaje şi plecăm în explorare cît ai clipi. Şi, zău, ai ce vedea. Cu casele sale de piatră, ascunse în spatele unor garduri masive, parcă ar fi o aşezare ardelenească. În centru, bancomat VISA şi reviste occidentale, magazine de antichităţi şi cîrcimioare… Oameni liniştiţi, stînd la un pahar de raki. Turişti plimbîndu-se. Dăm o raită pe la vila jivkoviană, plasată într-un parc imens, cu plante mediteraneene. Are heliport şi piscină, iar interioarele luxoase ascund inşi fumînd havane, tolăniţi în fotolii de piele. Vedem şi biserica Nativităţii, o casă ca toate celelalte, fără turle, fără nimic. Ni se explică bizareria – turcii nu permiteau cultul creştin. Astfel, locuitorii din Arbanasi, îndeosebi negustori albanezi strămutaţi, se întîlneau în clandestinitate, ca să-şi ţină religia… Vom încheia ziua, în cel mai plăcut mod, la o friptură de miel stropită cu roze „Chateau Karnobat” 2004. Sec şi bun.

marți, mai 05, 2009

Veliko Tarnovo – la curtea fraţilor Asan (I)















Fortăreaţa Asăneştilor












Belvedere











Centrul vechi











Oraşul ridicat pe trei coline











Iantra cea frumos curgătoare

Case peste case, cît vezi cu ochii. Se sprijină, se înghesuie, se caţără. O pădure geometrică acoperă versantul abrupt. Din goana maşinii, nici n-ai timp să te miri. Drumul intră brusc într-un tunel sfredelit în stîncă. Am ajuns la Veliko Tarnovo. Mai precis, sub Veliko Tarnovo…
Dacă aveţi chef de o ieşire în străinătate dar dispuneţi de un buget redus, aici e de voi. La 120 de km de Giurgiu, în mijlocul masivului Stara Planina, bătrînii munţi ai Bulgariei, oraşul Veliko Tarnovo îşi atrage turiştii prin cîteva atu-uri remarcabile. Iubitorii de natură vor fi încîntaţi de curăţenia zonei, de pădurile seculare pe care vecinii noştri nu s-au grăbit să le taie, de liniştea împrejurimilor. Amatorii de escaladă sportivă îşi vor găsi peretele ideal pentru căţărare, nostalgicii trecutului vor avea parte de vestigii istorice iar petrecăreţii se vor bucura de bere ieftină şi bună! Adăugaţi la toate acestea drumuri ca-n palmă şi ospitalitatea localnicilor. Aţi obţinut reţeta unei excursii reuşite. Pe care noi am testat-o din plin, cu ocazia mini-vacanţei de 1 mai.

Un Monte Carlo balcanic

Joi pe la prînz, trecem prin vama Giurgiu ca prin brînză, cu buletinul în mînă şi cu bani potriviţi în buzunare. Taxa de pod este 25 de lei, iar la bulgari trebuie să cumperi şi o vignietă pentru drumurile europene – cinci euro, valabilă o săptămînă. Apoi, cu vignieta lipită frumos pe parbriz (să n-avem probleme cu poliţia), intrăm pe centura oraşului Ruse şi pe-aici ţi-e drumul (E85!), către Sofia. Soare, asfalt bun, cîmpuri lucrate pînă la orizont. Altă ţară… În ciuda temerilor noastre, traficul este mai lejer ca-n România, maşinile – mai vechi, poliţia – mai absentă ca niciodată! Ştiam de la alţi călători că bulgarii sunt ciudaţi, au limitări de viteză unde te-aştepţi mai puţin şi poţi fi vînat cu radare-pistol, imposibil de anticipat, aşa că şofăm cuminte. Drumul n-are nimic spectaculos, urcă şi coboară, ocolind localităţile, din care nu vedem decît spatele unor blocuri, cam ca la Topoloveni. Dar nici nu te poţi rătăci – panourile indicatoare sunt scrise şi în grafie latină. Aşa că, preţ de un ceas jumătate, părăsim drumul european, intrînd în Veliko Tarnovo.

Aici, altă socoteală. Oraşul e situat pitoresc, pe malurile abrupte ale rîului Iantra, în mijlocul unor păduri seculare. Străzile sunt înguste, cu sens unic (că n-au loc două maşini una pe lîngă alta…), iar casele vechi au parterul de piatră şi etajul din lemn tencuit. Coborînd din maşină, putem să jurăm că suntem la Sinaia. Ca să ne obişnuim, facem o mică plimbare de recunoaştere şi ne dăm seama că, din fericire, sunt două Veliko Tarnovo, unul istoric şi altul de pe timpul lui Jivkov. Comuniştii şi-au construit separat blocurile şi judeţeana de partid, lăsînd neatins nucleul vechi de locuire. Nici n-ar fi putut altfel… Ţesutul urban este atît de compact încît, pur şi simplu, nu există loc să arunci un ac. Ne plimbăm pe străzile pietruite din jurul bazarului Samovodensky şi, credeţi-mă, în jur sînt case peste case, cît vezi cu ochii! Renovate, transformate în magazine de suveniruri sau galerii de artă, ele se sprijină perete în perete, se înghesuie, se caţără. O pădure geometrică acoperă versantul abrupt, ca-n Monte Carlo. Şoseaua europeană trece pe sub oraş, prin două tuneluri, sfredelite în stîncă. Din loc în loc, platforme deschise îngăduie călătorilor să privească spre o fortăreaţă enormă, numită Ţareveţ, adică Locul Ţarului. Aici, pe la 1200, doi fraţi vlahi, Petru şi Asan, au sfidat puterea de la Constantinopol, iar al treilea dintre Asăneşti, Ioniţă, s-a declarat rege al bulgarilor şi al românilor.

duminică, mai 03, 2009

Ghici unde-am fost?!






Ştiu, ştiu, m-aţi dat dispărut! Aţi intrat pe blog şi... nici o mişcare! Faţă de astfel de prieteni cititori trebuie să mă revanşez, aşa că vă promit un reportaj de călătorie care sper să vă placă. Da, am plecat cîteva zile într-o călătorie cu o destinaţie neobişnuită. Nu vă spun unde - trebuie să ghiciţi. Cîteva indicii... E un oraş istoric, din străinătate, un fel de Monte Carlo balcanic (na, că aproape v-am spus totul!), în care vechiul se îmbină foarte pitoresc cu noul, o staţiune în care berea cea mai bună costă patru lei, tutunul de pipă e la jumate de preţ ca-n RO, şoseaua trece pe sub casele de piatră, cocoţate pe munte, şi din cinci maşini - una e românească. Uite şi nişte poze.