duminică, iulie 30, 2017

Povestea unei condamnări la moarte


Dialoguri cu Platon - Apărarea lui Socrate

În 399 î.Hr., la cîțiva ani după o revoluție care înlăturase regimul oligarhic din Atena, Socrate este adus în fața tribunalului. Un politician (Anytos), un orator (Lycon) și un poet (Meletos) îl acuză de ateism, de introducerea unor zei noi și de coruperea tineretului, cerînd pedeapsa cu moartea. Bătrînul filosof trebuie să vorbească în fața juraților (502 persoane). Aceasta este premisa dialogului Apărarea lui Socrate”.

Cum s-a ajuns la acest proces? Orice revoluție este prilejul plătirii unor polițe. În viață, Socrate deranjase multe persoane, politicieni aventurieri, retori limbuți, poeți îngîmfați. Duși în aporie, făcuți de rîs în confruntările verbale, aceștia se răzbunau, de obicei, vorbindu-l de rău, ironizîndu-l, prezentîndu-l ca pe un om cu capul în nori (Aristofan îl transformă în personaj ridicol de comedie). Acum, răzbunarea se mută în justiție.

De ce-i deranjase Socrate pe “intelectualii” atenieni? O spune chiar el, în fața juriului. Nu din răutate, nici pentru a cîștiga ceva personal. Așa înțelesese să-și trăiască viața, după ce Oracolul din Delfi îi spusese că nu există un om mai înțelept decît el. Cum e posibil așa ceva, cînd eu știu că nu știu? s-a întrebat filosoful. Și tot el și-a răspuns: poate că tipii ăștia, care se pretind cunoscători, nici măcar nu știu că nu știu! Ia să verific! Din testarea asta s-au născut celebrele dialoguri, în care „eliteleateniene ies prost. Dar și o enormă frustrare a autorității contestate, mai ales că Socrate începuse să aibă imitatori. Așa că de la frustrare la proces n-a mai fost decît un pas, făcut cînd climatul public s-a dovedit propice – după o răsturnare de regim.

Socrate e conștient că luptă cu opinia publică. O spune, arătînd mecanismele prin care cei interesați îi stricaseră imaginea. Știe că lupta e deja pierdută – reprezentările colective se schimbă în timp, or procesul nu-i lasă destul. Poate dacă am sta mai mult de vorbă... murmură bătrînul. Dar nici așa nu vrea să apeleze la sentimente, să implore iertare, să își aducă în public soția în lăcrimată și pruncul. Își rememorează pe scurt faptele cetățenești, sîngele vărsat în război, refuzul de a fi complice la nedreptăți. Își afirmă din nou crezul – este un fel de avertizor de impostură, necesar atenienilor. Se mulțumește să arate, în cîteva cuvinte, absurdul primelor două acuzații (cum poți să fii ateu și să introduci Zei noi?). Pentru cea de-a treia, privind coruperea tinerilor, le reamintește tuturor că nu e sofist, să aibă discipoli care plătesc. E prea puțin. Cu o majoritate de 60 de voturi, jurații îl găsesc vinovat.

În partea a doua a dialogului, conform procedurii juridice, părțile propun pedeapsa. Acuzatorii își păstrează cererea condamnării la moarte. Socrate, ironic, duce gîndul mai departe – dacă e după faptă și răsplată, ar trebui să fie pedepsit cu mese gratuite în pritaneu. Apoi, la solicitările disperate ale prietenilor, acceptă o amendă de 30 de mine. Tribunalul alege pedeapsa cu moartea. Pentru că Atena serbează amintirea isprăvii lui Tezeu, trimițînd o corabie la Delos, execuția se amînă pînă după întoarcerea delegației. Socrate va rămîne aproape o lună în închisoare.

În ultima parte a “Apărării”, Socrate se adresează celor care rămăseseră cu el după pronunțarea sentinței – prieteni și jurați, făcînd recapitularea discuției. Consideră că a fost învins dintr-o lipsă, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare. N-a spus tribunalului ceea ce și-ar fi dorit acesta să audă – o autocritică. Dar cum să își nege principiile ? Să pară un caraghios bătrîn, care își recunoaște neghiobia? Să-și scape viața cu prețul ticăloșiei? Dar ce viață ar mai fi fost aceea? Apoi, pentru că omul în pragul morții are dezlegare la profeție, Socrate prevede judecătorilor o pedeapsă mult mai grea – vor fi contestați de generațiile viitoare, cu cît mai tinere cu atît mai aspre. Iar satisfacția momentană de a scăpa de un oponent se va transforma veșnic în supărare.


Socrate


„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decît Zeul”. Concluzia ar fi că, în tribunalul opiniei publice, de multe ori ești condamnat înainte de a fi judecat. Aviz celor care se hrănesc din faimă – politicieni, educatori, intelectuali!

joi, iulie 27, 2017

În Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt „la putere”

Dialoguri cu Platon – „Criton



Premiză – În închisoare, aşteptîndu-şi execuţia după un proces în care fusese găsit vinovat de pervertirea tineretului, Socrate îl refuză pe prietenul său, Criton, care îi pregătise evadarea. De ce? Răspunsul ţine de concepţia filosofului despre Legi.

Argumentele lui Criton:
- Dacă n-o facem, cu toate că avem ocazia şi mijloacele, vom fi învinuiţi că ne-a fost frică.
- Dacă n-o faci, Socrate, vei fi învinuit că ţi-ai lăsat singuri copiii.

Interesant că argumentul cel mai puternic, pentru noi, acela că sentinţa e nedreaptă, nu e folosit de Criton.

Contraargumentele lui Socrate:
- Învinuirile de care vorbeşti sînt nişte opinii, păreri. Dar de unele păreri trebuie să ţinem cont, de altele nu. Ţinem cont de părerile cunoscătorilor, cei care ştiu ce sînt Binele, Adevărul şi Frumosul. Să judecăm aşadar fapta noastră după aceste criterii.
- De-a lungul vieţii mele, am afirmat mereu că nu trebuie să faci niciodată o nedreptate, nici să răspunzi cu rău celui ce-ţi face rău. O viaţă bine trăită înseamnă să faci totdeauna ceea ce este drept, bine, frumos.
- Dacă voi evada, voi nesocoti Legile Cetăţii, le voi omorî. Este drept? Legile sînt cele care formează Cetatea. Cetatea modelează cetăţeanul. Aşa cum cetăţeanul îşi respectă părinţii, ar fi absurd să nu-şi respecte Cetatea şi Legile ei, care i-au modelat moşii şi strămoşii. Părinţii nu pot fi răi cu copiii lor, nici Cetatea cu cetăţenii săi. Dacă nu-ţi plac Legile, eşti liber să pleci din Cetate. Dar eu, care de 70 de ani n-am părăsit Atena, cum pot să nu-i respect Legile? (De remarcat – în Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt “la putere”).
- În plus, dacă aş evada, aş ajunge în alte Cetăţi. Acolo, aş fi privit cu suspiciune ca stricător de ordine. Este drama exilatului dintotdeauna.
- Mai mult, există o continuitate a legilor de aici şi a Legilor de Dincolo, din viaţa de apoi. Încălcînd legile de aici, vei fi pedepsit Dincolo, pentru că legile umane sînt o reflectare a Legilor Universale. (Socrate atinge aici un punct de vedere tradiţional, păstrat şi transmis pînă astăzi de societăţile iniţiatice).
- De aceea, nu voi evada. Nedreptatea care mi s-a făcut la proces vine de la oameni, nu de la Legi, şi va fi recunoscută mai devreme sau mai tîrziu. De aceea, nu ne interesează opiniile celor care ne pot acuza de frică. În ce-i priveşte pe copii, ei vor fi îngrijiţi de prieteni, după execuţia mea.

În faţa acestei demonstraţii, Criton renunţă la punctul său de vedere.

Observaţii moderne.

- Socrate consideră că Legile şi Cetatea care se naşte din aplicarea lor sînt superioare interesului individual. Statul modern nu mai e o Cetate antică.

- Statul modern nu-şi mai poate mulţumi toţi cetăţenii. Şi nu vorbim despre tiranie, în care legile sînt impuse cu forţa de cel puternic, în defavoarea celui slab. E vorba despre statul democratic modern, în care opoziţia politică este legitimă.

- În statul democratic modern, legile se respectă, însă nu mai au caracter absolut, ci au devenit simple convenţii, care pot fi schimbate de către cei aflaţi la putere. Mai mult, Statul poate fi confiscat de forţe politice sau de birocraţii care îl folosesc abuziv, sub pretextul  “interesului de stat”. Astfel, cetăţeanul intră într-o relaţie de suspiciune cu Statul, dacă nu de antagonism. A devenit moral să te opui unui stat opresiv.

- A apărut o sferă privată, în care omul se poate forma şi trăi, în afară şi în opoziţie cu statul şi cu legile lui. Iar viaţa individului s-a transformat în valoare supremă. Pentru a o salva, orice e premis. Nu există un Dincolo, nici Legi Universale, cu reflectarea lor în lumea oamenilor. Legile umane sînt simple convenţii. În anumite circumstanţe, convenţiile pot fi rupte. Individul e singurul său judecător.

- Legile modernităţii tind să mulţumească opiniile majoritare din societate, nu Adevărul, Binele şi Frumosul. Influenţînd opinia publică prin mass media, cei interesaţi pot modifica legile, cu acceptul majorităţii. Dar majorităţile nu vor fi niciodată calificate.

Unde este mai bine de trăit? În Cetatea lui Socrate sau în statul modern?


joi, iulie 06, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (III)

Panorama Montrealului

16. QUEBEC. 24 iunie, ziua Sf. Ioan Botezătorul, este sărbătoarea naţională a provinciei Quebec. Primii colonişti francezi, veniţi în Canada, au marcat solstiţiul de vară încă din 1636, cu focuri şi salve de tun. Astăzi, lumea petrece în „Place-des-Arts” şi Podul „Jacques Cartier” este iluminat special. Formaţii şi soliști necunoscuţi mie interpretează o muzică armonioasă, amestec de şansonetă şi country. „În timp ce alţii îşi serbează Ziua Naţională cu defilări militare, noi cîntăm!”, se proclamă de pe scenă, în aplauzele şi chiotele mulţimii. Să se fi potolit tensiunile între francofoni şi anglofoni? Naţionalistul Partid al Quebecului e sub 20% în sondaje.

Catedrala Notre Dame

17. NOTRE DAME. Coborînd spre port, ajungi uşor în Oraşul Vechi. De aici pleacă bulevardul Saint Laurent, axa Nord-Sud a Montrealului, care împarte şi organizează – pînă şi numerele imobilelor sînt alocate funcţie de el. Şi tot aici găseşti Catedrala „Notre Dame”, o construcţie în stil gotic, ridicată în secolul al XIX-lea de arhitectul James O’Donnell. Exteriorul nu prea mă impresionează, însă interiorul depăşeşte orice imaginaţie – parcă am intrat într-un acvariu, scăldat în lumină albastră. Coloane de coral încadrează altarele împodobite cu aur şi nestemate, iar vitraliile multicolore îţi taie răsuflarea. Protestant prin naştere, irlandezul O’Donnell a fost atît de mişcat de realizarea sa încît s-a convertit la catolicism.

Domul geodezic

18. GEODA. Montrealul se mîndreşte cu o serie de primari care l-au modelat şi l-au pus pe harta lumii. Unul dintre aceştia s-a numit Jean Drapeau. Reales timp de 26 de ani, edilul a iniţiat cîteva proiecte grandioase, precum amenajarea „Place des Arts” şi construcţia metroului. Pămîntul excavat atunci a format o insulă artificială. Pe această insulă şi pe „sora” ei, „Sfînta Elena”, se întinde acum Parcul „Jean Drapeau”, o grădină foarte apreciată de localnici, care vin la picnic şi la aer curat. În parc a fost găzduită Expoziţia Universală din 1967. Pavilionul american, o sferă geodezică ridicată de celebrul Buckminster Fuller, găzduieşte în prezent un muzeu al ştiinţelor naturii. În faţa dantelăriei metalice, îmi amintesc cum ideile lui Fuller despre domurile geodezice au fost preluate de ideologii mişcării “Flower Power”, visînd comunităţi autonome, fără ierarhii şi norme burgheze. Aşa cum elementele structurale simple ale sferei se susţineau unele pe altele, tot aşa hippyoţii urmau să se sprijine şi să se completeze reciproc. Numai că teoria n-a funcţionat, caracterul uman fiind mai moale decît metalul.


Spre Mont Royal

19. LIBRĂRII. Montrealul vorbeşte franceză şi engleză deopotrivă, într-un amestec care îi îngrijorează pe purişti, „Gazeta de Montreal” întrebîndu-se dacă asta nu afectează spiritul de fineţe şi cultura lui Voltaire. Pînă la un răspuns definitiv, lumea nu se formalizează ci se adaptează. Pe-aici, toţi se înţeleg cumva. Sporovăiala franţuzească şi retorica anglo-saxonă sînt punctate de alte o mie de graiuri – chinezii, italienii şi arabii contribuind la suprema gălăgie. Montrealul citeşte în franceză şi engleză, cu lumea sa universitară cu tot. La „Mc Gill” (locul 18 în topul mondial) se studiază în limba perfidului Albion, la „Universite de Montreal”, franceza face legea. Marile edituri de la Paris, precum „Gallimard”, au reprezentanţe şi librării în oraş. Intru în una şi constat că autorii din Quebec sînt bine promovaţi. În rest, titluri care pot fi găsite şi la noi – sîntem racordaţi la piaţa mondială a cărţii, mai ales în domeniul culturii populare. Cu literatura de specialitate stăm mai prost. Observ încă o dată că occidentalii îşi editează clasicii în ediţii de lux, cu aparat critic, chiar dacă tirajele sînt mici, în timp ce noutăţile apar în formate populare. Noi facem invers!


La stadionul Olimpic

20. NADIA. Dacă vrei să te întîlneşti cu gloria sportului românesc, Stadionul Olimpic din Montreal îţi stă la dispoziţie. Aici Nadia a dat peste cap tabela, cu prima notă de zece, în fierbintea vară a lui ’76, intrînd definitiv în istoria gimnasticii. Canadienii n-au uitat-o, îi zăreşti încă de la intrare silueta firavă, arcuită ca un fir de iarbă, zugrăvită pe mari panouri. Iniţiativa organizării Jocurilor i-a aparţinut aceluiaşi legendar Jean Drapeau, care a cîştigat în detrimentul Moscovei şi Los Angelesului, cu un efort financiar imens – costurile construcţiei s-au achitat abia în 2006! Acum, sub cupola iniţial retractabilă (devenită fixă, după prima zăpadă montrealeză!), poţi să te bălăceşti într-o piscină olimpică sau să asişti la un concert rock. Calc pe gazonul artificial şi încerc să-mi imaginez ce-au trăit atunci sportivii noştri.




Musee des Beaux Arts

21. REVOLUŢIE. Artă în Lumea Nouă? De ce nu? Merg să văd Musee des Beaux-Arts, aflat la cîteva străzi de hotel. De fapt, găsesc patru clădiri, care de care mai interesantă, legate prin pasaje subterane. În jur, instalaţii şi opere de artă stradală – un totem gigantic, un arbore din sticlă colorată, un grup statuar cu doi iepuri călărind un ponei, un înger fără faţă. Chestii naive, după standardele Lumii Vechi, dar care transmit un acut sentiment de bine. În interior, în colecţiile permanente, descopăr cîteva capodopere semnate Matisse, Picasso, Dix, dar şi un excelent „Octombrie”, portret semnat de James Tissot, un impresionist francez îndrăgostit de femeile la modă. În altă zonă, o expoziţie temporară îmi merge la suflet – se cheamă „Revolution” şi e dedicată culturii pop a anilor ’60. Mă uită Dumnezeu prin sălile cu afişele lui Milton Glaser, cu coperţile de albume Pink Floyd, cu proiecţii de la Woodstock, cu postere la filmele lui Antonioni, cu cărţile lui McLuhan. Şi mă simt ca acasă. Lumea Nouă? Lumea Veche? Nu mai contează. Aici e un loc bun, în care mi-ar plăcea să trăiesc.

miercuri, iulie 05, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (II)


Bulevardul Sherbrooke

9. VREMEA. Dimineaţă cu ploaie. Deschid televizorul şi caut un program meteo. Unul? Sînt nenumărate – aici vremea e foarte importantă, mai ales că se schimbă din oră în oră. De la Montreal pînă la Pol se întinde o vastă cîmpie, nici un munte nu opreşte curenţii reci. Populaţia Canadei stă pe paralela 45, dar chiar şi-aşa iarna e cumplită, apar vîrtejuri cu temperaturi de -35 de grade. Nici vara nu prea poţi să-ţi tragi sufletul – căldură umedă şi transpiraţie cît cuprinde. Abia sfîrşitul lui septembrie, „vara indiană”,  are gustul sucului de arţar.

10. MAŞINI. Strada, mai instructivă decît o enciclopedie. Strada pietonilor, cu domni îmbrăcaţi în costum, grăbindu-se la slujbă, ţinînd ditamai paharul cu cafea, cu turişti în bermude şi adidaşi, cu studenţi pe role. Strada bicicliştilor, cu piste separate, cu sclipiri de spiţe şi căşti. Strada şoferilor, cu politeţe şi fără claxoane. Maşinile au număr de înmatriculare numai în spate, cele mai multe sînt japoneze (Toyota şi Honda), urmează europenele (Mercedes, BMW, ici-colo cîte un Fiat 500, nici un Renault) şi americanele. Astea sar cel mai repede în ochi, cu talia lor supradimensionată, cu capacităţile cilindrice obscene. Peste graniţă, benzina e ieftină, că de-aia poartă America războaie, dar aici par cam însetate! Cei mai mulţi trecători sînt amabili, zîmbesc cablaţi, angrenaţi în conversaţii cu parteneri invizibili.  Ici-colo, tineri fac jogging, urcînd străzile în pantă către Mont Royal. Mi se pare că demonul nebuniei, atît de evident prin oraşele noastre, a fost alungat de îngerul normalităţii.

Universitatea Mc Gill - Facultatea de Arte

11. MC GILL. Mă plimb prin campusul Universităţii McGill, una dintre cele mai vechi din Lumea Nouă. A fost înfiinţată în 1821 de un negustor filantrop, James McGill, care a constatat că nu prea sînt medici în oraş. De-atunci şi pînă astăzi, au mai apărut 1o facultăţi, de ştiinţe, arte, drept, muzică şi teologie. „McGill” a dat 12 laureaţi ai Premiului Nobel, 140 de bursieri Rhodes şi trei prim-miniştri.  Cîţiva dintre ei zîmbesc din postere puse pe ziduri. În campus e linişte, nimic nu anunţă că aici învaţă 40 de mii de studenţi. Cîteva veveriţe se îndoapă cu seminţe, apoi se ascund prin iarbă. Clădirea Facultăţii de Arte seamănă cu un conac colonial. De fapt, Universitatea deţine unul dintre cele mai valoroase patrimonii imobiliare din Montreal – case vechi, în stil englezesc, reşedinţe ale profesorilor şi cămine studenţeşti.

12. MONT ROYAL. Să nu te pună naiba să-i spui colină! Mont Royal are cam 230 de metri înălţime şi e plămînul verde al oraşului, păstrînd 470 de acri de pădure. Pînă la parcul din vîrf sînt amenajate scări de lemn, numai bune pentru un jogging matinal. Eu urc mai încet dar urc, mulţumind Providenţei pentru apartamentul meu piteştean de la etajul patru. Sus se deschide o vedere grandioasă asupra Montrealului. Plan apropiat cu zgîrie-norii strălucitori, fundal înceţoşat de aburii portului. Pe terasa Belvedere, o pianină albă aşteaptă să fie încercată. Intru în “Castel”, de fapt o sală frumoasă, cu grinzi de lemn – ici-colo, fresce ilustrînd primele contacte ale exploratorilor cu indienii, reprezentanţii Primelor Naţiuni, cum li se spune. Parcul Mont Royal are 190 de hectare. Arhitectul american Frederick Law Olmsted, care l-a proiectat pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi-a făcut treaba exemplar. E o plăcere să te plimbi în jurul Lacului Castorilor. Din cînd în cînd, două poliţiste călare trec alene pe pajiştile verzi, spre deliciul privitorilor.

Vedere de pe Mont Royal

Castelul

Lacul Castorilor


13. SUBTERAN. La Montreal nu vezi nici o gură de metrou. Staţiile sînt adăpostite în pîntecele marilor clădiri, pentru a fi protejate de frig şi zăpadă. Metroul face parte dintr-un adevărat oraş subteran, pe mai multe niveluri, cuprinzînd galerii, malluri, cafenele şi restaurante, pieţe şi utilităţi publice. Intri pe-o uşă obişnuită şi te trezeşti, ca Alice în Ţara Minunilor, căzînd într-un spaţiu uriaş. Scări rulante, lumini, vegetaţie, animaţie. E raiul cumpărăturilor şi al socializării. Totuşi, să nu te aştepţi ca totul să fie deschis non-stop, ca pe la noi – cele mai multe magazine au program 10-18, pe care îl respectă cu stricteţe. De ce? Pentru că şi vînzătorii sînt oameni.

14. MESE. Spune-mi cum mănînci ca să-ţi spun cine eşti. În apropierea portului, mîncăm la un restaurant arăbesc. Locul e modest dar curat şi peştele proaspăt. Îţi poţi alege tot ce doreşti. Scoicile au un sos special, creveţii sosesc pe pat de verdeţuri. Doradă, lup de mare, somon. Mi-aş da un an din viaţă pentru o baterie de vin alb dar aici totul e servit cu apă de la gheaţă, alcoolul e prohibit. În cîrciumă se aud, discret, lamentaţiile muezinului şi suspinele noastre. În cartierul grecesc, la taverna Marven’s, lumea stă la coadă ca să apuce o masă. Trei rase (caucazieni, afro-americani şi asiatici) aşteaptă cele mai bune cotlete de miel din Montreal, cu mentă şi ardei muraţi. Salate uriaşe sînt asortate cu tzatzichi – iaurtul e gros ca-n Munţii Pindului. Localul e ţinut de a treia generaţie imigranţi. La Piaţa Fu Thai (nesfîrşit prilej de glume pentru români), localul chinezesc pare o cantină insalubră. Mesele sînt acoperite de folii de plastic de unică folosinţă. Din bucătărie răzbesc aburi, zgomot de tingiri şi blesteme. Pe cît de agitaţi sînt bucătarii, pe atît de calmi sînt chelnerii. Aglomeraţie de furnicar. Lumea înfulecă mormane de orez cu şofran şi fructe de mare, soarbe o supă limpede cu tăiţei umpluţi şi carne de porc, sosul de fasole neagră se scurge pe bărbii, e spălat cu bere Tsingtao Mi se face rău numai privind, însă ceaiul servit „la liber” îşi face imediat efectul – mănînc şi eu broccoli chinezesc, tras la tigaie cu creveţi, şi pacheţele de primăvară, tăvălite printr-un muştar mai rău ca ăla de Dijon. Mănînc şi plîng, mănînc...



La Marven's


15. ORATORIUL. Pocăiţii îi urcă în genunchi cele trei sute de scări. Oratoriul St. Joseph e un templu neo-clasic, ridicat la început de secol XX prin efortul extraordinar al unui călugăr făcător de minuni, Fratele Andre’. În vitrine luminate, zeci de cîrje lepădate de suferinzi stau mărturie miraculoaselor vindecări. Clădirea, plasată pe stînca lui Mont Royal, are un frumos fronton corintic şi o cupolă care, se spune, e a doua ca mărime, în creştinătate, după cea de la Basilica romană a Sfîntului Petru. Şi cînd te gîndeşti că totul a fost făcut din donaţii, prin zelul ordinelor călugărilor misionari! Interiorul sobru, puţin decorat, lasă impresia forţei austere. În 2010, Fratele Andre’ a fost trecut în rîndul sfinţilor de Papa Benedict al XVI-lea.

Oratoriul St. Joseph

va urma

luni, iulie 03, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (I)


1. O călătorie în Canada începe cu pregătirea bagajului birocratic – vei completa două formulare pentru acordarea vizei, vei strînge adeverinţe de salarizare, extrase de cont, certificate de proprietate. Te vor întreba dacă faci parte din organizaţii paramilitare, dacă ai fost condamnat pentru profanarea simbolurilor religioase şi dacă ai avut boli infecţioase. Se vor interesa de locurile de muncă din ultimii zece ani, de fostele neveste. Vei plăti anticipat procesarea informaţiilor (externalizată către o terţă parte) şi tot nu vei fi sigur că te primesc. Pentru că accesul în Canada e un privilegiu, nu un drept, aşa cum vei citi, de la început, pe site-ul ambasadei. Noroc că se desfiinţează vizele de la 1 decembrie 2017!

2. Dacă ai zburat în Europa, nu înseamnă că eşti pregătit pentru o călătorie trans-atlantică. Indiferent cu ce companie aeriană călătoreşti, tot te vei întîlni cu o namilă de avion, gata să te poarte peste ocean. „Air France”, firma pe care o prefer (pentru că serveşte şampanie la 10 mii de metri altitudine), foloseşte Boeing-uri 777, care pot căra cinci sute de pasageri. De la Paris la Montreal sînt 5500 km şi şapte fusuri orare. Drumul durează tot cam şapte ore. Dacă poţi să dormi, învelit cu o păturiţă, eşti fericit. Dacă nu, îţi rămîne să te zgîieşti la filme sau să asculţi muzică. Eu fac parte din a doua categorie – în plus, trebuie să mă ridic din scaun şi să mă plimb cam la fiecare două ore, altfel mă transform într-un sac cu oase dureroase. Călătoria către toaletă prezintă şi avantaje – vezi o lume pestriţă, adormită în cele mai curioase moduri. Unii se fac colac pe scaun, alţii atîrnă spre culoar, alţii dorm ca inginerii de la schimbul trei – cu capul pe măsuţă.


3. În avionul transatlantic e rece, după filosofia că mai bine îngheţăm decît ne fezandăm. În plus, dacă e frig nu-ţi mai e foame. Tot frigul amorţeşte copiii, care nu mai au energie să plîngă, oricît i-ar durea urechile de la variaţiile de presiune. La capăt de rînd, unde e spaţiu mai mare, o fetiţă şi-a întins păturica pe jos şi stă ca o yogină, cu picioarele încrucişate. Poartă voaluri galbene pe cap şi se uită la un program muzical. Mîinile i se unduiesc cu graţie, în ritmuri doar de ea auzite. Alături, dorm două negrese tinere. Au cele mai senzaţionale coafuri pe care le-am văzut vreodată – părul de abanos, cu firul gros, e împletit şi răsucit, prins în plase de mătase, ca viţa de groase, vorba poetului popular. Funde somptuoase de catifea purpurie se răsfaţă şi ele pe-acolo. Cum o fi să ai o panteră de-asta în casă?

4.  Din aer, Montrealul pare o lăbărţare de-o parte şi de alta a fluviului Sfîntului Laurenţiu. Inima sa e pe o insulă, în care un grup de colonişti, condus de Paul de Chomedey, a înfipt drapelul Franţei, pe la 1650. Oraş de negustori şi aventurieri, care s-a numit la început Ville-Marie, crescînd treptat la dimensiunile de astăzi. Trei milioane de locuitori, alte trei în aria metropolitană, nod de comunicaţii, port şi centru financiar bancar, înconjurat de suburbii industriale. Patru universităţi, muzee, teatre, parcuri şi grădini publice. Avionul se lasă pe-o aripă, gata de aterizare la Dorval. Soarele asfinţeşte, aruncînd sclipiri roşiatice pe ape.

5. Chiar dacă ai viză, ofiţerii de la Imigrări tot vor să afle mai mult. Stăm la verificări într-o sală plină de latino-americani. Din cînd în cînd, e strigat la ghişeu căte un Pablo sau cîte un Fernando. Mă uit în paşaport şi ce să vezi? Şi eu sînt Cristiano, un latino-est-european, aşa că mă aştept la acelaşi tratament. Totuşi, aflînd că am deja comandate şi bilete de întoarcere, poliţista de aeroport ridică iute bariera. Sînt în Canada şi abia acum simt năuceala schimbării fusului orar.


6. Străzile din Montreal – patru benzi pe-o parte, patru pe alta. Dar, peste tot, se fac lucrări şi traficul e oprit, restricţionat, deviat. Se înlocuiesc pasarelele şi podurile, cu metalul corodat de sarea pe care edilii o împrăştie din plin iarnă de iarnă. Coroziunea e o mare problemă – maşinile însele au tabla ruginită, unele au găuri să bagi pumnul, cu toate că sînt noi. Nici un producător auto nu dă garanţie la tablă mai mare de cinci ani. Se înlocuieşte şi calea ferată – o instalaţie specială, ghidată laser, întinde şinele şi plasează traversele. Şi eu care mă luasem după westernuri, cu tipii ăia care băteau crampoanele cu barosul, cu primarul care înfigea primul piron, de argint...

7. Hotelul e în Downtown, pe Rue Peel. Înainte se chema „Richelieu Tower”, astăzi face parte din lanţul Marriot. E o clădire înaltă de 24 de etaje, care pare mică, pe lîngă ceilalţi zgîrie-nori din zonă. Interesant că imobile vechi, cu trei-patru etaje şi ornamente, stau în armonie lîngă turnurile de sticlă, într-un amestec care, la prima vedere, mi se pare surprinzător dar, după un timp, se va dovedi pur şi simplu fermecător. Europa şi America se armonizează, se pun reciproc în valoare. Montrealul mi se descoperă ca un oraş rafinat, aerisit, prietenos. Aici nu poţi să te rătăceşti – străzile se întretaie în caroiaj perfect, coborînd de pe Mont Royal spre portul vechi. Cafenele, restaurante, librării, magazine de tot felul te cheamă înăuntru. În faţa buildingurilor, monumente de for public, ca să vorbesc ca la noi – statui, scuaruri, artă modernă, instalaţii. E zece seara dar străzile sînt pline de tineri – îşi plimbă veselia şi cafelele luate de la „Starbucks” pe Rue St. Catherine.



8. Spre cer, cupolele de cristal ale zgîrie-norilor împrăştie culori electrice – albastru de neon, verde, galben citron. Coloane ionice, suspendate la zeci de metri înălţime, susţin frontoane cu logo-uri şi mărci, semnele noilor zeiţe ale Globalizării. Bate un vînt răcoros, iar noaptea canadiană merge spre jumătate. Cu ochii plini de nisipul oboselii, merg şi eu să mă culc, năucindu-mi de tot organismul. În România, e dimineaţă deja. Noapte bună, Lume Nouă! Pe mîine!
                                                                                           (va urma)