Milano, cu și fără Leonardo

Nu mi-am dorit niciodată să ajung la Milano, capitala financiară și industrială a Italiei. În mintea mea, orașul era asociat mai degrabă cu moda și cu shoppingul. Dar, după o săptămînă de hoinărit prin piețele, parcurile și galeriile sale, mi-am dat seama că bătrînul Mediolanum ascunde multe surprize, care îl uimesc și pe cel mai cusurgiu explorator. Printre ele, amprenta lăsată de un geniu excentric al Renașterii – Leonardo da Vinci. Faimoasa “Cină cea de taină” împodobește refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Iar schițele nemaivăzutelor arme și mașini, imaginate pentru ducele Federico Sforza, sînt păstrate la mare cinste în Pinacoteca Ambrosiana.

O plimbare prin Bergamo

Dacă veniți la Milano cu un zbor low cost, avionul va ateriza, cel mai probabil, la Bergamo, un orășel aflat la vreo 45 de km nord. Nu vă alarmați! De fapt, asta-i prima din seria surprizelor plăcute. Bergamo îmbină elegant trecutul cu prezentul. Sus, pe coline, orașul vechi datează din vremea romanilor. Jos, suburbia se dezvoltă în ritmul modernității. Lăsați-vă bagajele în apropierea gării și urmați-mă! Vom urca într-un pitoresc funicular, care ne va duce pînă în Bergamo Alto. Totul e de văzut! Călcăm pe pietre șlefuite de istorie și ajungem degrabă în Piazza del Duomo – aici poate fi admirată o superbă capelă renascentistă, în marmură albă și roz, dedicată condotierului Bartolomeo Colleoni. Însoțiți-mă și în basilica Santa Maria Maggiore! Lîngă peretele din spate, vom descoperi mormîntul compozitorului Gaetano Donizetti. Mari tapiserii meșteșugite acoperă pereții. Din loc în loc, grupuri statuare îți solicită atenția – ici, un cor de îngeri, colo, o fetiță împietrită în rugăciune.

Capela condotierului Colleoni

Plimbarea continuă către Piazza Vecchia, cu fîntînile ei decorate. Nu veți putea ocoli magazinele locale, care vînd de toate – de la pielărie și confecții pînă la delicatese locale. Apoi, drumul iese din defileul comerțului și se continuă pe fortificațiile orașului de sus, de unde aveți o panoramă splendidă. Sau, dacă sînteți mai comozi, așa ca mine, lăsați-i pe cei dragi să se plimbe și voi opriți-vă la un pahar de amaretto, sprijiniți de un butoi care ține loc de masă. Nici o grijă! Vă vor simți lipsa și se vor întoarce să vă recupereze! Apoi, luînd unul din frecventele trenuri regionale, ajungeți cam într-o oră la Milano.

De la arhitectura mussoliniană la Bosco Verticale

Dintre toate mijloacele de transport, trenul are avantajul că te obișnuiește treptat cu lumea către care te îndrepți. Afară și înăuntru. Pe ferestrele mari, cîmpia Lombardiei ți se înfățișează ca un complex de ferme, exploatări agricole, mici întreprinderi “la șosea”, parcă nu la fel de pitorești ca-n Toscana dar, indiscutabil, civilizate. În vagon, alături de tine, sînt navetiști și elevi butonîndu-și telefoanele, dînd mesaje, ascultînd muzică. Unii citesc chiar cărți „de hîrtie”. Nu poți deosebi, după haine, pe cei “de la oraș” de cei „de la țară”. Milano are cam 1,2 milioane de locuitori, dar regiunea metropolitană numără de șase ori mai mulți.

Zgîrie norii noului Milano

Așezarea geografică excepțională, pe Po, cel mai lung rîu al Italiei, controlîndu-i cîmpiile, dar și în apropierea rutelor alpine, a făcut din Milano, de două mii de ani, un centru comercial privilegiat. A trecut din mînă în mînă, ca un măr de aur, între Franța, Spania, Austria. A născut naționalismul italian al Cămășilor Negre dar și opera lirică. În secolul XX, a atras mii de italieni din sud, în căutare de muncă, apoi l-a dat pe Berlusconi, cu imperiul media și cu Forza Italia cu tot. Este o capitală a fotbalului, în care rivalitatea dintre Nerazzurri și Rossoneri nu s-a stins niciodată, chiar dacă Inter și AC Milan împart același stadion, celebrul San Siro. Dar și un centru financiar important, pregătit să-și taie partea leului din finanțele UE, în urma Brexitului. Călătorul coboară în Stazione Centrale și-i simte deja pulsația, freamătul, puterea. Întîi, privirea îți e atrasă de statuile colosale ale gării, roți și capete uriașe de cai, motive preferate în imageria Progresului și a Vitezei. Un Art Deco monumental, fascist. Fațada sa, de două ori mai înaltă decît cea a Gării de Nord, e împodobită cu Pegași albi. Apoi, pe măsură ce pășești pe largile bulevarde, simți alte influențe. Zona centrală se reconstruiește, într-un efort uluitor de a îmblînzi grandoarea. Sigur, noul sediu al Unicredit este o suliță repezită către cer, dar în jurul lui se desfășoară un mare parc urban, cu luciu de apă și vegetație. Alături de zgîrie-norii tradiționali, au apărut proiecte care mizează pe ecologie. “Bosco Verticale”, cum îi spune numele, apare ca o pădure pe verticală. Două clădiri, însumînd 111 apartamente, cu fațadele acoperite de verdeață. Sute de arbori și mii de plante perene cresc în cer, filtrînd lumina, purificînd aerul, înveselind ochiul. O adevărată arhitectură organică, alternativă la infernul orașului modern.

Proiectul Bosco Verticale

Grija pentru mediu se vede în Milano și în ce privește traficul auto, descurajat în centru. Aici, orășenii folosesc mijloace de transport în comun, printre care și tramvaiul, iar toate taxiurile sînt Toyote electrice. Bicicliștii au zonele lor și nu lipsesc ariile strict pietonale. Marile artere nu și-au pierdut copacii, iar blocurile au fost construite cu retragere de la stradă, ca să nu te simți strivit.

Credința în cumpărături

Dar turistul n-are prea mult timp pentru a admira noua arhitectură a orașului. El caută Domul, imensa catedrală cu fațadă neogotică, marcînd centrul spiritual. Și bine face – construcția impresionează. Am văzut-o în amurg, inundată de lumină – pare un munte dantelat, cu stalactite și stalagmite. Construcția Domului a durat aproape 400 de ani, încheindu-se în timpul lui Napoleon. La loteria competiției dintre orașele italiene, Domul a tras lozul cîștigător – este mai mare decît catedrala din Siena, este mai împodobit decît florentina Santa Maria. 3500 de statui îi împodobesc grandoarea. Vitralii multicolore filtrează blînd lumina iar pe cea mai înaltă fleșă, la peste o sută de metri înălțime, statuia aurită a Fecioarei (La Madonnina) strălucește ca un far al credinței. Două sute de ani a fost cel mai înalt punct din oraș, pînă cînd s-a construit Turnul Pirelli.

Domul din Milano

Dacă ai răbdare, poți să stai la o coadă imensă și să urci cu ascensorul pe acoperiș - priveliștea te va răsplăti. În ce mă privește, n-am avut – locul mișuna de lume, se auzeau toate limbile pămîntului, tinerii își făceau selfie-uri (de altfel, turistul modern stă mai mult cu spatele la obiectivele turistice). Așa că mi-am pierdut timpul prin piața Domului, printre anticari și bicicliști. Apoi valul de oameni m-a luat pe sus și m-a dus în Galeriile Comerciale “Vittorio Emanuele II”, templul credinței în cumpărături, unde m-am prosternat, împreună cu ceilalți, în fața altarelor Prada, Armani, Dolce&Gabbana.

La Scala

Din fericire, la ieșirea din Galerie, întîlnești un alt fel de comerț. În Piazza Scala, vegheată de monumentul lui Leonardo, se înalță celebrul local al operei milaneze. Ridicat în secolul al XVIII-lea, pe locul vechii biserici Santa Maria della Scala, teatrul a fost la un pas de distrugere, după bombardamentele americane din 1943.

Scena teatrului Scala

Au fost necesare lucrări migăloase de restaurare, pentru ca “Scala” să-și recapete splendoarea. Momentul triumfului a fost marcat pe 7 decembrie 2004, de Sf. Ambrozie, patronul orașului, atunci cînd aristocrația lombardă s-a adunat pentru spectacolul de gală, iar sclipirile bijuteriilor s-au zărit pînă în Alpi. Astăzi, puteți vizita și dvs acest loc deosebit – nu ocoliți muzeul teatrului, care adăpostește o formidabilă colecție de tablouri, inspirate de divele Scalei.

Naviglio Grande

Și, dacă tot vă plimbați, luați metroul pînă în sudul orașului, în zona canalului. Naviglio Grande îi spun milanezii, ai căror strămoși l-au săpat pentru a aduce diverse mărfuri în oraș. Piatra Domului a fost cărată cu barjele, pe Naviglio Grande, folosindu-se planurile lui Leonardo da Vinci. Astăzi, locul a devenit turistic și pulsează de viață, încă un semn că Milano se reinventează. Atelierele de reparații s-au transformat în cluburi de noapte, cheiurile găzduiesc tarabe cu nimicuri. Vizitatorii se înghesuiesc în jurul artiștilor ambulanți (atenție la buzunare!). Dacă nu vă sperie aglomerația, zăboviți în înserare la o cîrciumioară locală, cu prosecco și gustări.

Cina cea de Taină

Dezamăgit de stăpînii Florenței, în grațiile cărora nu intrase, tînărul Leonardo da Vinci își oferă serviciile lui Ludovico Sforza, supranumit Maurul, ducele din Milano. Era sfîrșit de Quattrocento iar orașul din nord avea nevoie de arhitecți și ingineri militari. Cu aceste calificări se prezintă Leonardo, lăsînd la o parte geniul său artistic. Ajuns la curte, îl va cuceri pe Maur cu proiecte formidabile. Totuși, niciodată nu va primi resurse îndestulătoare pentru a le pune în mișcare. Ludovico îi va rezerva rolul unui maestru de ceremonii. Avînd traiul asigurat, Leonardo se va dedica pasiunilor din totdeauna – cercetarea corpului omenesc și a lumii. Va continua, în ritmul său, să picteze pentru diverși comanditari. Cea mai importantă lucrare este “Cina cea de Taină”, o amplă frescă împodobind refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Toată lumea o știe din reproduceri. Dar, ca să ajungi s-o vezi cu ochii tăi, e nevoie de noroc. Noroc să prinzi un bilet, cu luni întregi înainte, pe site-ul Cenacolo Vinciano. Pentru că fresca se degradează continuu (indiferent de măsurile de restaurare), milanezii au redus numărul vizitatorilor și au impus măsuri deosebite de asigurare a climatului. În plus, biletele sînt cumpărate en gros de marile agenții de turism. Cum-necum, eu am avut noroc. Și iată-mă în ziua fixată, la ora exactă, dis-de-dimineață, alăturîndu-mă grupului – eram eu și 29 de asiatici! Am trecut prin două camere, ca două ecluze, așteptînd să se împrăștie umiditatea și să egalizeze temperatura. Tovarășii mei ciripeau de zor. În fine, am intrat.

În refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie

Fosta sală de mese a mănăstirii era în penumbră, doar Cina fiind luminată. Și unde nu s-au apucat turiștii să-și facă selfie-uri, mamă-mamă! În definitiv, cum să se cutremure un budist în fața imaginii lui Hristos? Ce, noi ne înfiorăm uitîndu-ne la trompa lui Ganesha? Printre flashuri, m-am dat și eu mai aproape și am privit. Chiar așa, aproape ștearsă, fresca e uluitoare. Leonardo a surprins momentele de stupoare și revoltă, de după declarația capitală a lui Hristos: “Unul dintre voi mă va vinde!”. În grupuri de cîte trei, apostolii se crucesc, se îndoiesc, împietresc. Filip parcă zice: “Eu nu, Doamne!” Matei: “Ce L-a apucat?”. Iuda, negricios, se trage înapoi, atins. Tînărul Ioan, cu figura sa androgină (care l-a făcut pe Dan Brown să bată atîția cîmpi), stă să plîngă.  Peste toți, Iisus își înalță fruntea – e singur și senin.

Grădina interioară a mănăstirii

Ies buimăcit. Am noroc din nou. Dau peste grădina interioară a mănăstirii, cel mai fermecător loc din Milano – apa curge încetișor în cîteva bazine, printre magnolii înflorite, iar liniștea e grea. Mă reculeg îndelung, n-aș mai vrea să plec.

O colecție de curiozități

Dar călătorului îi stă bine cu drumul! În dimineața rece de aprilie, orașul abia s-a trezit. E week-end, Săptămîna Luminată. Ici-colo, un bătrîn își plimbă cîinele, un vînzător fumează prima țigară a zilei, cîțiva turiști își trosnesc gîturile, uitîndu-se pe sus, după indicatoare. Cu harta în mînă, o iau și eu la pas către Castello Sforzesco – fortăreața ducilor Milanului. E aproape, nici zece minute. Construit în 1368, lărgit, demolat și reparat, castelul arată impunător, cu ziduri înalte și turnuri de apărare. Poți să rătăcești ore întregi pe coridoare și în subterane, dar accesul e restricționat în bună parte. Ce rămîne e impresionant. Trecînd prin sălile ducale, vezi colecții de arme și de armuri, artă antică și creștină, mobilă și curiozități – cochilii de nautili, împodobite cu argint, drăcușori mecanici care-și mișcă ochii.

În curtea  Castello Sforzesco

Pinacoteca e bogată, cu lucrări ale maeștrilor italieni renascentiști: Mantegna,  cumnatul său - Bellini, fra Filippo Lippi. Din păcate, Sala delle Asse, pictată de Leonardo, e în restaurare și nu se poate vizita. Îmi atrage atenția o figură heraldică, prezentă pe scutul Casei Visconti, preluată mai tîrziu și de familia Sforza – e un șarpe albastru, care tocmai înghite un om! Legenda spune că un cruciat Visconti a scăpat de la moarte un maur, ucigînd balaurul care-l prinsese. În amintirea aventurii, reptila a fost imortalizată în blazon. Mă gîndesc la posibile aluzii alchimice dar revin rapid cu picioarele pe pămînt - șarpele de iarbă se regăsește pînă și pe emblema autovehiculelor Alfa Romeo!

Codex Atlanticus

În 1994, Bill Gates cumpăra la licitație, de la Casa Christie’s, 36 de file cu desene și însemnări astronomice ale lui Leonardo da Vinci. Documentul, numit Codex Leicester, a fost plătit cu 30 de milioane de dolari. Închipuiți-vă, atunci, cît valorează Codex Atlanticus, 1 119 pagini leonardești, cuprinse în 12 volume! Această inestimabilă comoară se găsește azi la Milano, în Pinacoteca Ambroziana, galerie de artă și bibliotecă. Numită după sfîntul patron al orașului, Ambroziana e găzduită de o frumoasă clădire de secol XVII.

În hol, la Pinacoteca Ambrosiana

Începuturile colecției se leagă de inițiativa cardinalului Federico Borromeo, cel care a donat instituției colecția sa de pictură, sculptură și carte rară. Vizitatorul parcurge un traseu complex, prin 24 de săli, în care poate să admire lucrări celebre, precum “Adorația Magilor” a lui Tițian sau schițele lui Rafael pentru “Școala din Atena”, totul culminînd în Sala Federiciana cu “Portretul unui muzician”, operă atribuită lui Leonardo, și cu mult-așteptatul Codex. Două ore uit de toate.

"Muzicianul" la Ambrosiana

Exponatele sînt superbe, dincolo de minunile anunțate găsesc niște vibrante vase cu flori și fructe, pictate de Brueghel cel Bătrîn și de Caravaggio. Mozaicurile aurite și vitraliile inspirate de operele lui Virgiliu și Dante dau locului o distincție de nedescris. În fine, cu toate simțurile ațîțate, ajung în marea bibliotecă. Sub o cupolă semicilindrică, viu luminată, cărțile stau în rafturi, pe două etaje. Foile cu însemnările lui Leonardo sînt prinse în blocuri de sticlă. Arme supradimensionate, mașini de zbor, șuruburi și roți dințate – triumful gîndirii unui inginer vizionar ! Cum să se fi eliberat Maurul din această vrajă? Zăbovesc îndelung în fața “Muzicianului”. Unii spun că e portretul lui Franchino Gaffurio, maestrul de muzică de la curtea lui Sforza. Pictorul l-a surprins în acea clipă de grație cînd cîntecul i se stinge pe buze. Alții, bazîndu-se pe o oarecare rigiditate și pe caracterul pronunțat al umbrelor, cred că nu Leonardo e autorul, ci ucenicii, mai ales Salai. E greu de spus. Leonardo a introdus trei noutăți tehnice în compozițiile sale. Prima e “chiaroscuro”, definirea formelor pornind de la contrastul între lumină și întuneric. Pictorii medievali foloseau un fundal aurit, pe care personajele căpătau relief. Leonardo pictează corpuri puternic iluminate, care capătă relief ieșind din întuneric. A doua este “sfumato”, o încețoșare a liniilor și un amestec al culorilor, pentru mai mult realism. Chipurile și fundalurile par a se dizolva unele în altele. În fine, a treia noutate leonardescă ar fi “contrapposto”, acea răsucire a torsurilor, pentru volum și reliefare. La “Muzician”, doar prima tehnică e evidentă. În fine, n-o să tranșez eu problema! Oricum, dacă n-a fost Leonardo, Salai a făcut o treabă bună. Are expus aici un Sf. Ioan, copie excelentă după lucrarea maestrului.

O plimbare spre lacuri

Cultură-cultură, dar ce te faci cînd simți nevoia de natură? La Milano e simplu – te sui într-un tren și mergi la marile lacuri din nord – Como, Maggiore, Garda. Eu aleg prima destinație. Călătoria nu durează mai mult de-o oră și e o plăcere. Vagoanele curate, scaunele comode, informațiile asupra drumului și vitezei, afișate electronic, totul concură la o stare de bine. Evident, am renunțat de mult să mai fac comparații cu condițiile din trenurile de la noi. Mă bucur de fiecare moment.

Lacul Como

Odată ieșiți din periferia marelui Milano, relieful se schimbă treptat. Totuși, nimic spectaculos. Alpii te primesc firesc iar ceața de pe lac ascunde detaliile. Cobor la Varenna, un orășel cochet, între stîncă și apă. Ca toată lumea, parcurg traseul pietonal, de la gară la port. E răcoare, în ciuda palmierilor și chiparoșilor din grădini. Străduțe înguste, prinse între pereți înalți, urcă și coboară.

La Villa Monastero

Găsesc ușor Villa Monastero, o fostă abație cisterciană, renumită pentru plantele sale ornamentale. Aloe, portocali, leandri, la doi pași de apa strălucitoare, într-un decor sobru, cu statui și mozaicuri. Nimic ostentativ, nimic de prisos. Un exemplu de bogăție civilizată. Apoi, în mica piață de lîngă biserică, moțăi în soarele blînd, cu o cafea în față. Mai încolo, merge și un pahar cu vin. Că doar călătoresc cu trenul, nu conduc mașina. Vezi, Nenea Iancu știa el ce știa, cînd a scris “Tren de plăcere”! Dar eu mă distrez mai bine ca dl Georgescu...

Sfîntul Ambrozie

O vizită la Milano e incompletă fără a vizita două biserici deosebite – San Lorenzo alle Colonne și Sant’Ambrogio. Le-am văzut pe amîndouă în ultima zi a călătoriei, o zi cu ploaie deasă, care nu te mai îndemna să bați străzile. Prima, datînd din secolul patru, poate la origini o capelă imperială, nu m-a încîntat prea tare – mi s-a părut posacă, austeră, umedă. Cu cea de-a doua, a fost altă poveste. Claustrul său, din secolul al XI-lea, susținut de coloane cu capiteluri decorate cu scene apocaliptice, îndemna la plimbare, în ciuda ploii. Mozaicurile din altar, vechi de o mie de ani, înfățișau scene din viața Sf. Ambrozie, episcopul de Milan, cel care, în secolul IV, a luat poziție fermă împotriva arianismului. Om de litere și cetățean roman, Ambrozie a fost un om al păcii. N-a ezitat să-i ceară nemilosului împărat Teodosie să se pocăiască, interzicîndu-i intrarea în biserică, după masacrul populației răsculate din Salonic. Și împăratul n-a avut de ales, a stat în genunchi, s-a pocăit public.

Rămășițele pămîntești ale Sf. Ambrozie

Tot Sf. Ambrozie a fost și un bun administrator și un neîntrecut mediator politic. În fine, pentru opera sa de asimilare a valorilor antice în creștinism (sfîntul comentînd frecvent teme din Homer, Virgiliu sau Aristotel), Ambrozie este considerat unul din cei patru doctori ai Bisericii apusene. Rămășițele sale pămîntești, în odăjdii de gală, pot fi văzute în cripta de sub Sant’Ambrogio. Vă vor înfiora.

(din Cartea calfei călătoare - vol. 2, în pregătire)