joi, septembrie 04, 2008

Joc de echipă


1963 – A murit Robert Schuman, prim-ministru al Franţei, ministru de externe, primul preşedinte al Parlamentului European, întemeiat în 1958 (n. 29.06.1886)

Cum să împaci două ţări care şi-au disputat de-a lungul timpului, trecînd prin războaie sîngeroase, o regiune bogată în resurse ? Asta era problema care stătea în faţa premierului Robert Schuman, după 1945, cînd francezii şi germanii se uitau chiorîş unii la alţii, din cauza Alsaciei şi Lorenei. Cum să gestionezi o duşmănie veche, cum s-o transformi într-o forţă de dezvoltare ? Din această stare de spirit s-a născut vestitul Plan Schuman care, în fond, era o idée simplă dar teribil de curajoasă – dacă doi adversari nu se înţeleg, apelează la un arbitru neutru… Resursele de cărbune şi producţia de oţel a celor două ţări treceau sub autoritatea unei comisii de arbitraj, care lua decizii. Aşa a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, una dintre etapele constituirii Pieţei Comune. Integrînd jucătorii izolaţi într-o echipă, disensiunile tind să se reducă. Sigur, jocul de echipă este mai complicat şi antrenorii costă – aşa cum au putut constata europenii, în ultimii 50 de ani, urmărind evoluţia tehnocraţilor de la Strasbourg. Dar, comparînd cîştigurile cu pierderile, a fost mai bine iar drumul spre Statele Unite ale Europei s-a deschis. Morala ? Pentru noi, Transilvania s-a dovedit cheia de intrare în Europa. Împreună cu ungurii...

miercuri, septembrie 03, 2008

Presa la ea acasă


1900 – A apărut primul număr al cotidianului londonez “Daily Express”

Invenţie a secolului al XVIII-lea, ziarul (daily) continuă să fie un mijloc de informare în masă cu audienţă. Britanicii impart aceste publicaţii în quality papers, ziare de format mare, axate pe prezentarea evenimentelor interne şi internaţionale, bine scrise şi cu informaţie abundentă, şi tabloids, de format mic, bogat ilustrate, interesate mai mult de viaţa celebrităţilor şi de can-can-uri. Reflectînd preferinţele unei societăţi bine stratificate, şi unele şi altele au tradiţie şi istorie. De exemplu, The Times, etalonul quality papers, a fost fondat în 1785 ! El reflectă, s-a spus, opinia celor din stratul de sus al societăţii britanice. Daily Express are şi el, iată, peste o sută de ani în spate şi a fost mereu alături de partidul conservator. Stînga îşi are presa ei, de exemplu Daily Mirror, născut în 1903, cunoscut pentru duritatea punctelor de vedere apărate. În total, britanicii au la dispoziţie 11 cotidiane naţionale. Tirajele diferă. Times are circa 400 de mii de exemplare, în timp ce Daily Express publică un milion şi jumătate de exemplare iar Mirror – trei milioane, la care se adaugă suplimentele şi ediţiile de week-end ! Comparaţi cu presa din România, unde cel mai popular tabloid, Libertatea, nu depăşeşte 800de mii de exemplare…

marți, septembrie 02, 2008

Vivat burghezia !

1829 - Semnarea Tratatului de pace ruso-turc, la Adrianopol.

Istoria unei ţări poate fi înţeleasă mai bine urmărind fenomenul schimburilor comerciale şi clasa socială care se ocupă cu valorile de schimb – burghezia ! Tratarea economică a istoriei nu a fost inventată de marxişti – pe la 1925, Ştefan Zeletin îşi publica o carte numită “Burghezia română”. Marea noutate a lucrării era aceea că plasa naşterea acestei clase sociale după Pacea de la Adrianopol, din 1829. De ce ? Pentru că, în privinţa Ţărilor Române, prevederile principale erau: restituirea către Ţara Românească a cetăţilor turceşti de pe malul stâng al Dunării, numirea domnilor pe viaţă, abolirea monopolului turcesc asupra comerţului Principatelor, dreptul de navigaţie pe Dunăre cu nave proprii, menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Turciei de a recunoaşte şi confirma regulamentele administrative elaborate de reprezentanţii ruşi. Adică stabilitate legislativă şi dreptul la liber schimb. Din acest moment, explozia economică era posibilă. Precum şi intrarea Ţărilor Române în modernitate…

luni, septembrie 01, 2008

Computere şi cimpanzei


1994, Rusia – Campionul mondial la şah Kasparov este învins de un computer

Poate fi copiată mintea omenească într-o maşină ? Specialiştii în computere spun că este posibil, cel puţin parţial. Computerele gîndesc algoritmic, adică prelucrează date urmînd un set de instrucţiuni. Compară, numără, aleg variante, optimizează. De aceea un joc precum şahul, avînd un număr finit de reguli şi o strategie de cîştig neechivocă, poate să fie învăţat de o maşină care, iată!, a fost capabilă să-l înfrîngă pe campionul uman. Mai mult, există o ramură a cercetării, numită Inteligenţă Artificială (sau, mai modest, Inteligenţă Simulată), care învaţă computerele cum să... înveţe ! La această oră, mai multe entităţi sintetice evoluează în medii de laborator, învăţînd prin încercare şi eroare. Un fel de darwinism al maşinilor. Trebuie să ne îngrijorăm, la fel ca în cazul experimentelor genetice ? Greu de spus... Miezul problemei este dacă o astfel de construcţie poate să capete conştiinţă de sine, odată cu sporirea complexităţii. Se va putea ea percepe „din exterior” ca o existenţă unică ? Să nu uităm că această însuşire apare relativ tîrziu şi în natură. Un cîine, uitîndu-se în oglindă, crede că vede alt cîine. Abia cimpanzeii realizează că e vorba de propria imagine...

vineri, august 29, 2008

John Locke şi vecinul meu de bloc



1632 – S–a născut John Locke, filosof şi om politic; tratatul său “Scrisoare despre toleranţă” îl recomandă drept primul mare iluminist european (m. 28.10.1704)

Vecinul meu de bloc, muzician sau muzicant, nu ştiu prea bine, îşi rearanjează apartamentul. Bravo lui ! Grija faţă de proprietatea privată mă umple totdeauna de emoţie... Unii vecini au strîmbat din nas, găsind că gresia lui are o culoare prea ţipătoare sau au cîrtit pe la colţuri că nu se mai poartă ţurţurii pe tavanul sufrageriei încă din neolitic. Eu nu m-am alăturat bîrfelor, amintindu-mi de John Locke... La viaţa lui, englezul a văzut multe – războaie civile, revoluţii, abolirea monarhiei şi Restauraţia. Aşa că merită crezut cînd a scris că autoritatea şi cetăţenii nu trebuie să-şi bage nasurile în chestiunile de interes privat. Pentru că trăim în comun, aşa lăsîndu-ne Dumnezeu, e necesar să ne tolerăm. De ce să nu-l tolerăm şi pe vecin, cu gresia lui cu tot ? Dacă nu-mi place, o să evit să mă duc în vizită, nu ? Mulţumit că sînt tolerant, am închis cartea şi m-am simţit înţelept. Apoi m-am pregătit de culcare, că era miezul nopţii... Şi unde nu s-a auzit tocmai atunci o maşină de găurit, din apartamentul vecinului, sculînd tot blocul !!! Un minut, două, trei... Brusc enervat, l-am deschis din nou pe Locke şi am aflat că toleranţa se termină unde începe domnia legii. Adică libertatea vecinului de a-şi redecora casa nu trebuie să lezeze libertatea mea de a dormi noaptea ! Ca un intelectual tolerant, am închis din nou cartea şi m-am repezit către sursa de zgomot, apucînd din goană o bîtă de base-ball...

joi, august 28, 2008

Goethe şi femeile


1749 – S–a născut Johann Wolfgang von Goethe, poet, dramaturg şi filosof al culturii (“Faust”, tradus magistral în româneşte de Ştefan Augustin Doinaş, “Afinităţi elective”, “Suferinţele tînărului Werther”) (m. 22.03.1832)

Dacă apelăm la articolul din dicţionar, aflăm că Goethe a fost un geniu – în tinereţe, şef de mişcare literară, autor al unui roman de succes (“Suferinţele…), mai tare decît orice telenovelă de astăzi, întrucît cititorii din întreaga Europă nu numai că vărsau rîuri de lacrimi ci şi se sinucideau pe capete, la maturitate pasionat de ştiinţe, creînd o teorie a culorilor, apoi, la bătrîneţe, punînd pe hîrtie capodopera sa – “Faust”. Dacă ne interesează istoria politică, putem afla că Goethe îl simpatiza pe Napoleon, iar după ce corsicanul le-a aplicat o mamă de bătaie prusacilor la Jena, Johann Wolfgang l-a descris drept marele deschizător de geamuri, într-o Europă cu un aer destul de stătut. Cei doi s-au şi întîlnit, au schimbat cîteva cuvinte de ocazie iar Goethe a fost decorat cu o cruce a Legiunii de Onoare… Ce nu prea se spune e că marele spirit german a fost mereu un adept al atitudinii regeşti în iubire. După el, un bărbat, chiar căsătorit, trebuie să accepte omagiile sexului frumos, din care să se inspire, dacă e om de spirit… ceea ce a şi făcut, pînă la adînci bătrîneţi ! Hai că acum ne e mai simpatic Herr Goethe !

miercuri, august 27, 2008

Cum intră Spiritul în lume ?


1770 – S–a născut Georg Wilhelm Friedrich Hegel, clasic al filosofiei germane (“Logica”, “Fenomenologia spiritului”) (m. 14.11.1831)

Odată, Constantin Noica a fost întrebat de un discipol cum intră filosofia în lume. O formulare blîndă – ucenicul se gîndea, de fapt, că filosofia vorbeşte şi explică lumea dar lumii prea puţin îi pasă de ea… Toţi intelectualii se închină la Hegel dar ia întreabă-l pe omul de pe stradă cît de important e Hegel pentru el, şi vezi ce-ţi răspunde ! Noica a stat, şi-a aprins pipa şi a tras din ea gînditor. Era limpede că întrebarea nu-i plăcea. Apoi a răspuns cam aşa: e limpede că Spiritul nu intră în istorie prin multiplu, prin mase. Unul Dumnezeu a avut nevoie de Fiul Său, altă Unicitate, ca să-şi răspîndească lumina. E ca în şirul lui Fibonacci. El descrie procesul de creştere a organismelor vii, spun matematicienii. Fiecare termen se obţine prin adunarea celor doi care-l preced. 1,1,2,3,5… şi aşa mai departe. Adică sîntem suma dintre tatăl şi bunicul nostru. Numai că ajungem la o chestiune aproape teologică, observînd că primul termen al şirului are nevoie de el însuşi ca să se multiplice. La fel şi filosofia, iar Hegel împreună cu ea… Marele gînditor german a avut un fiu spiritual, pe Marx, prin care a intrat în lume… În acest punct, Noica şi-a mîngîiat zîmbind bărbia. Explicaţia era elegantă, ca un dans pe sîrmă. Ucenicul rămăsese cu gura căscată… Dar noi, trăitorii lumii post-marxiste, post-ideologice, post-cum vreţi dumneavoastră, ne declarăm satisfăcuţi de răspuns ? Mă tem că nici întrebarea nu ne mai priveşte…

marți, august 26, 2008

Zeul blond al Piteştiului


1947 – S–a născut Nicolae Dobrin.

Pentru astăzi am scos din arhivă o cronică sportivă din “România literară” din 1970, semnată de Fănuş Neagu şi intitulată simplu: “Dobrin”. Iată un fragment:

“ În Trivalea cu dragoste şi pruni peste care umblă închipuit rîul Doamnei, mirosind a lemn de caleaşcă voievodală, am văzut astă-toamnă (toamnă românească, născută la Rucăr sau la Dragoslavele) o fată desenînd o inimă străpunsă de o săgeată lîngă numele lui Dobrin, înscris cu briceagul în scoarţa unui plop. Dobrin e zeul blond al Piteştiului, de care sînt îndrăgostite aproape toate fetele din Muscel şi Argeş, frumoase ca dimineţile la Cîmpulung – dimineţile alea în care oraşul e plin de fragi, de mireasma umedă a fînului călcat de căprioare lunatice şi de tropotul cailor de munte coborînd dinspre Bughea, dinspre Domneşti şi Clucereasa. Dobrin a învăţat să cucerească gloria pe lespedea maidanului. Intrarea lui pe teren produce ameţeală în tribune. În clipa în care îl vedem lîngă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme – el e toreadorul, răsfăţat de soartă şi de noroc, iar noi sîntem dragostea lui plătită cu sînge de taur… Dobrin admiră publicul. El face parte din acea categorie de artişti uriaşi şi totodată cabotini, care şi-ar deschide venele dar-ar putea ca după moarte să revină, pentru două minute, şi să guste efectul produs în mulţine de gestul său. … Piteştiul, care şi-a construit stadionul lîngă cimitir, l-a învăţat pe Gînsac să ne amăgească mereu. Dar să ne amăgească aşa cum ne amăgeşte Crăciunul. Cu daruri şi beţia speranţei.”

luni, august 25, 2008

Ultimele însemnări ale lui Plinius cel Bătrîn


Anul 74, după Cristos – Erupţia vulcanului Vezuviu; oraşele Pompei, Herculanum şi Stabiae sunt acoperite de lavă.

Stilusul îmi tremură în mănă şi tăbliţele aproape s-au scorojit, din cauza căldurii. Cred că s-a uscat şi cerneala din recipientul pe care-l port agăţat de centură. Sudoarea curge pe mine ăn valuri însă curiozitatea mă împinge pe pantă, tot mai sus. De cîteva zile, Vesuviul şi-a schimbat cu totul înfăţişarea. Aşa ceva n-am mai pomenit, în ciuda anilor mei şi a studiilor făcute pentru a scrie “Istoria Naturală”… Parcă a crescut din vîrful muntelui un pin, cu tulpina de fum întunecat şi ramurile din foc schimbător la culoare… Oamenii din Pompei erau strînşi în teatru şi au fugit cu toţii, înspăimîntaţi, cînd s-a cutremurat pămîntul şi au început să cadă zidurile. A fost o panică generală, în care considerentele de stare socială n-au mai contat. Îi văd şi acum pe ultimii întîrziaţi, părăsind oraşul, care cu ce apucă… Din cer cade cenuşă şi bucăţi de piatră ! În pieţe, animale şi oameni au fost îngropaţi de vii. Este întuneric în plină zi, norul stăruind peste oraş… Apa mării fierbe şi se vaită. Vai de cei ce vor fi prinşi de scurgerea de foc ! Pîrjoleşte tot în cale. Mi-e din ce în ce mai greu să notez… Nu mai pot respira… Pămîntul îmi fuge de sub picioare.

sâmbătă, august 23, 2008

Un personaj de tragedie


1944 – Arestarea mareşalului Ion Antonescu şi instaurarea primului guvern Sănătescu. România întoarce armele şi se alătură Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei

Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu I-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul… Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut mareşalul Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi un as în mînecă la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut… Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii… Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco…

vineri, august 22, 2008

Nenea Tudor

1999 – A murit dramaturgul, publicistul şi scenaristul Tudor Popescu; piesele sale au constituit o puternică satiră la adresa regimului comunist: “Satana cel Bun şi drept”, “O dragoste nebună, nebună, nebună” (n. 8.09.1930)

Parc-a fost ieri… Prin 1995, împreună cu alţi colegi entuziaşti, lansam în eter unul din primele radiouri particulare pe FM… Nici unul dintre noi nu avea experienţă, lucram pe un mixer rusesc, cu discuri de vinil şi casete ! Despre calculatoare – nici pomeneală ! Dar asta nu conta, pentru că îl aveam alături pe nenea Tudor. Înalt, masiv, cu barbişon alb, îmbrăcat întodeauna în costum cu vestă, profesionistul scenei ne asculta pînă şi cele mai nebuneşti idei şi scotea ceva bun din ele. Era un vrăjitor al cuvîntului rostit, care te putea face să rîzi cu o frază aparent banală, jucîndu-se cu accentele, venea dintr-o cultură a oralităţii, care i-a dat pe Socrate şi pe Iisus, pe menestreli şi pe actori, era un boier al lumii taifasului, aceea ce te îndeamnă să stai jos şi să judeci. I se potrivea de minune radioul, un mijloc de comunicare cald, obligînd ascultătorul la un efort de imaginaţie. Discret, spiritual şi cu tact, nenea Tudor…

joi, august 21, 2008

Scena balconului

România, anul de graţie 1968. O sută de mii de bucureşteni, strînşi în Piaţa Palatului, uitaseră de activiştii de partid, care-i aduseseră dis-de-dimineaţă acolo de prin fabrici şi uzine, şi aclamau sincer un omuleţ cocoţat în balcon, care îi înfiera pe ruşi. Nu era vorba despre vreun disident sau, doamne-fereşte, vreun instigator... Oratorul era chiar secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu. În plin lagăr comunist, se născuse al doilea Tito ! Dar ce se întîmplase? Cu o zi înainte, trupele Tratatului de la Varşovia interveniseră în forţă în Cehoslovacia, pentru a înăbuşi o timidă încercare de reformă politică, supranumită „Primăvara de la Praga”. Jugul sovietic cădea din nou, implacabil, asupra popoarelor din Est. Spre lauda românilor, trupele noastre n-au participat la această acţiune, mai mult, într-o şedinţă comună a CC al PCR, Guvernului şi Consiliului de Stat, intervenţia militară a fost condamnată. De asta strigau bucureştenii cu atîta ardoare, de asta uitaseră trecutul de activist al lui Ceauşescu, în dimineaţa zilei de 21 august 1968 ! Ura faţă de ruşi era mai mare decît dispreţul la adresa PCR... În fine, Ceauşescu şi-a savurat triumful şi a părăsit balconul. Apoi a mers în cabinet, ca să discute cu generalii un plan de apărare contra unei eventuale agresiuni a URSS. În definitiv, el nu făcuse nici o reformă. Dar ştia cum sînt ruşii. Dacă, înfierbîntaţi de canicula de la Praga, se gîndeau să se răcorească, dînd o fugă pînă la Marea Neagră ?

miercuri, august 20, 2008

Şi cîinele dădea din cap…


1968 – Inaugurarea Uzinei de automobile din Piteşti, prima de acest fel din România

În Vest, opinia publică nu ţine minte nici datele istorice, darămite cînd s-a născut o companie, considerînd asta drept o dată de interes privat… Ce, noi ştim ziua de naştere a copiilor vecinilor ? În România, lucrurile tind să stea la fel. Numai că, atunci cînd vine vorba despre maşina “Dacia”, n-avem dreptul la uitare. De ce ? Pentru că, înainte de a fi o creaţie inginerească, “Dacia” a fost un produs cultural, mai mult, aş zice că a fost un mod de viaţă. N-o să bat cîmpii, înălţînd osanale politrucilor care au hotărît cumpărarea unei licenţe mai mult sau mai puţin depăşite, nici nu voi cînta gloria inginerilor în lupta lor cu asimilarea şi autohtonizarea tuturor reperelor. Dar mi se umezesc ochii de emoţie, amintindu-mi cum tot românul strîngea bani de “Dacie” răbdînd ca un cîine, mîncînd margarină cu pîine, apoi, trecut prin Purgatoriu, punea în spate un animal de plastic, care dădea din cap, în amintirea supliciului. Mă emoţionează profund şi amintirea “scheleţilor” agăţaţi lîngă oglindă, ce se bîţîiau atenţionînd şoferul să nu apese prea tare pedala de acceleraţie, că începe tabla să vibreze… În fine, n-am uitat nici superbele abţibilduri cu inscripţia “Turbo”, lipite care pe unde, aproape de marca fabricii. Au fost trei artefacte din altele multe, care, roind în jurul “Daciei”, arătau că românul intra în zona culturii populare, a culturii de consum. Ridicole, amuzante, cum vreţi, ele demonstrau o pasiune, avînd ca pretext autoturismul – pasiunea de a trăi mai bine şi de a fi liber. Înduioşător de liber, într-o ţară aflată sub ocupaţie ideologică.

joi, iulie 31, 2008

Arde Iaşul !!!


1827 - S-a produs cel mai cumplit incendiu la Iasi. O treime a oraşului, cu locuinţele de pe "Uliţa mare" şi Curtea domnească, se mistuie, pradă flăcărilor.


Copii, asta nu e o poveste. Dar cum a fost posibil ca un oraş să ardă din temelii ? Simplu – din cauza tranziţiei… În momentul incendiului de la Iaşi, trecuseră deja 16 ani de domnii fanariote, Principatele române, căzute cu totul sub puterea turcilor, erau conduse de domni străini, în general greci din cartierul Fanar al Istambulului, un fel de City, sediu al bancherilor… Unii fanarioţi au avut şi zece domnii la viaţa lor, dragii moşului, în Moldova şi în Ţara Românească ! Această instabilitate politică i-a făcut pe grecii din Fanar s-o lase uşor cu reformele şi să înăsprească fiscalitatea, dacă voiau să-şi scoată banii investiţi în campania electorală desfăşurată la Înalta Poartă ! Zapciii (un fel de inspectori financiari, dragi copii…) cutreierau tîrgurile şi-ţi luau şi cenuşa din vatră, cum povesteşte boierul Dinicu Golescu: oamenii fugeau prin păduri şi prin munţi, ca dobitoacele, iar în bordeie nu mai rămînea nici măcar căldarea de mămăligă, una la 5-6 tovarăşi ! Aşa că nimeni nu mai construia temeinic, aşezat, în piatră. Case de chirpici, acoperite cu paie, hai, case de lemn, la marii negustori ! Aşa că, la un pîrjol, au ars cu toatele…După aceea, ani de-a rîndul, ca să facă haz de necaz, negustorii de legume strigau pe străzi: “Arde Iaşul, ia ardeiaşul, neamule !”. Grecii ca grecii dar şi românul e al dracului, dragi copii, face glume în loc să citească manualul PSI !

miercuri, iulie 30, 2008

Ultima provocare a lui Arny


1947 - S-a născut actorul american Arnold Schwarzenegger, fost campion de culturism

Strîmbaţi din nas cît vreţi – mie îmi place Arny ! Îl cunosc pe tac-su, unu’ Ionică Waissmuller, zis şi Tarzan iar pe el îl ştiu de cînd era bebe, avea faţa aia dulce, parcă nedumerită… Mai ţineţi minte cum învîrtea biberonul, în “Conan barbarul”, distrugînd totul în jur ? Mare poznaş ! Apoi l-au dat la şcoală, să înveţe ştiinţa şi tehnica, şi le-a învăţat cu vîrf şi îndesat – a ajuns pînă pe Marte, în “Total recall”, de nu mai avea aer… Cum îi stă bine unui bărbat, a făcut după aia armata (“Scorpionul roşu”) şi nu i-a fost uşor, că l-au vărsat la un pluton de ciudaţi, care terminatori, care predatori ! În fine, s-a lăsat la vatră şi a căutat o slujbă, angajîndu-se “Poliţist de grădiniţă”… Dar viaţa a mers înainte, l-am văzut căsătorit, cu copii, ca noi toţi, bătîndu-se să mai prindă un cadou de Crăciun pentru ăia mici… Deh, anii nu-i iartă nici pe eroi ! Acum a cam chelit, s-a înţelepţit, a ajuns auto-ironic (“Last action hero”), dîndu-şi seama că n-a făcut mare brînză, că nu schimbă el lumea… Cicatricele s-au albit, fălcile cam tremură, prietenii au cam murit, alţii s-au pensionat ! Unde e Stallone, unde - Willis, unde - Van Damme ? Nici SUA parcă nu mai sînt ce-au fost… Parcă s-au înmuiat, au ajuns toţi teroriştii să-şi facă de cap, să omoare oameni nevinovaţi ! Vedeţi, de-asta îmi plăcea musculosul – pe vremea gloriei lui, albul era alb şi negrul – negru şi binele învingea totdeauna. Arny, e timpul ultimei provocări ! Încordează-te din nou şi intră în politică !

P.S. La cîteva luni de la scrierea acestei file de calendar, Arny a ajuns guvernatorul statului Florida!

marți, iulie 29, 2008

Despre corupţie în America


1805 - S-a născut scriitorul şi omul politic Alexis de Tocqueville

Tînăr magistrat, de Tocqueville se îmbarca în aprilie 1831 din portul Le Havre, cu destinaţia America. Misiunea sa era simplă – să studieze puşcăriile din Lumea Nouă, cu scopul declarat de a găsi idei pentru o reformă a sistemului penitenciar francez. Numai că tînărul Alexis a găsit cu mult mai mult – o republică tînără, dinamică, diferită de imperiul perucilor pudrate. Aşa s-a născut o carte fundamentală, numită “Despre democraţie în America”. Este o carte a şocului cultural – multe îi plac lui Tocqueville dar şi multe îl fac să strîmbe din nas. Am ales un fragment extrem de grăitor pentru noi, românii, în care scriitorul arată de ce e mai periculoasă corupţia într-o democraţie tînără decît într-un regim aristocratic: “Ceea ce este de temut nu este atît priveliştea imoralităţii celor mari, ci a imoralităţii care duce la mărire. În democraţie, simplii cetăţeni văd un om ieşit din rîndurile lor, care în cîţiva ani dobîndeşte bogăţia şi puterea; acest spectacol le aţîţă uimirea şi invidia; ei vor să ştie cum cel care ieri era egalul lor este astăzi împodobit cu dreptul de a-i conduce (…) Se consideră că principalul resort sînt cîteva din viciile lui şi adeseori şi aşa e. Se produce astfel un soi de amestec odios între ideea de josnicie şi cea de putere, între cea de decădere şi cea de succes, între ideea de utilitate şi cea de dezonoare”.

duminică, iulie 27, 2008

Virtute şi teroare


1793 – Franţa. Robespierre intră în Comitetul Salvarii Publice şi devine conducatorul acestuia. Va organiza un regim de teroare, urmărind să realizeze idealul său de democraţie bazat pe virtute.

"Fără virtute teroarea este înspaimântătoare, fără teroare virtutea este neputincioasă", obişnuia el să spună. Şi a urmat o baie de sînge. Teroarea celor virtuoşi nu s-a dovedit mai puţin înspăimîntătoare decît teroarea… obişnuită ! Călăul, pur şi neprihănit, tot călău este. Păi de ce credeţi că majoritatea statelor civilizate au abolit pedeapsa cu moartea ? Iar unde nu a fost abolită, execuţiile stîrnesc un frison pe spinarea oricui. De la ghilotină la ştreang, de la scaunul electric la injecţia letală, alte mijloace, aceeaşi oroare. Numai Dumnezeu, cel ce a dat viaţă, poate să o ia, fără să se păteze. Noi, oamenii, nu ! În ciuda suprapopulării penitenciarelor, marii criminali să fie condamnaţi pe viaţă, să fie scoşi din societate, asta e soluţia ! Şi, credeţi-mă, nu e una blîndă. Ştergerea numelui din cartea oamenilor e suficient de dură ca virtutea să nu rămînă neputincioasă în faţa răului.

sâmbătă, iulie 26, 2008

O criză ca la carte


1956 - Naţionalizarea Canalului Suez

Unde dai şi unde crapă ! Cînd preşedintele Egiptului, Nasser, şi-a luat-o în cap, importînd arme cehoslovace, ameninţînd Israelul şi sprijinind rebeliunea din Algeria, Parisul şi Londra s-au hotărît să-i dea o lecţie. Cele două puteri au închis robinetul financiar, cu care egiptenii alimentau construcţia barajului de la Assuan, destinat să dea păpică ţării. Da ? a replicat Nasser şi a naţionalizat imediat Compania Universală a Canalului Suez, lăsîndu-i cu ochi-n soare pe acţionarii francezi şi englezi. Criză, frate ! ONU condamnă acţiunea dar tărăgănează lucrurile. Parisul şi Londra hotărăsc să joace pe cont propriu şi, ca să păstreze aparenţele, şoptesc israelienilor să atace Egiptul, apoi vor interveni ei, chipurile, cu forţe tampon ! Zis şi făcut. Operaţiunea franco-britanică începe, numai că egiptenii se ţin tare. Oraşul Port Said e atacat, bazele aeriene egiptene sînt bombardate. Se supără însă americanii, că n-au fost consultaţi, şi lira sterlină începe să sufere, la burse. Apoi se trezeşte şi tovarăşul Bulganin, capul guvernului sovietic, care ia tocul în mînă şi scrie la Londra şi Paris: „Băieţi, poate vreţi ceva rachete nucleare ? Vă ajutăm noi...”. Aşa că trupele se retrag, Canalul Suez rămîne naţionalizat, Egiptul rîde în barbă, Franţa şi Anglia nu mai sînt ce-au fost, Moscova capătă o faţă umană iar studenţii de la politologie învaţă acest exemplu de criză, tipic pentru o lume complexă şi interdependentă.

vineri, iulie 25, 2008

Un Woodstock proletar

1953 - S-a desfăşurat, la Bucureşti, al III-lea Congres Mondial al Tineretului, patronat de mişcarea comunistă şi de ţările socialiste.

Ehei, taică, ce ştiţi voi, ăştia tineri !? Păi să fi fost şi voi la Festivalul din ’53, de la Bucureşti... Tătucul Stalin murise de vreo patru luni şi bătea, aşa, un vînt de libertate... Abia ieşisem şi noi din şcoală, partidul ne dăduse serviciu, purtam cămăşi cu mînecă scurtă. Şi a venit Festivalul. Frumos, tare frumos... Erau tovarăşi şi tovarăşe din toate colţurile lumii, din Rusia, cu vodca după ei, he, he, din Ungaria, din Polonia şi Cehoslovacia... Ca să-ţi spun drept, copile, mie mi-au plăcut cel mai mult tovarăşele din Cuba ! Ziua purtau la sîn fotografia lui Fidel, care pregătea pe atunci insurecţia, iar seara fumau havane... Am cîntat, am dansat, ne-am împrietenit, am făcut dragoste (că „sex” era un cuvînt inventat de imperialişti). Era ca o beţie a internaţionalismului... O fraternitate nu atît de arme cît de idei, nu ştiu cum să-ţi spun, citeşte mai bine „Condiţia umană” a lui Malraux... Da, am avut şi noi Woodstock-ul nostru !

joi, iulie 24, 2008

Marea defectare


1978 - Generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne, cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn

Lumea serviciilor secrete îşi are cutremurele ei, mai mari sau mai mici. Cutremurul Pacepa a avut o magnitudine uriaşă. După ce avionul Hercules îl depusese direct în baza militară Andrews, în România socialistă a început “cea mai mare epurare politică de după cel de-al doilea război mondial”, aprecierea aparţinînd presei occidentale. Cifre ? OK – o treime din conducerea Consiliului de Miniştri a fost demisă, 12 ofiţeri de securitate de rang înalt au fost arestaţi, 22 de ambasadori au fost înlocuiţi de la post…Reţelele româneşti de spionaj economic şi tehnologic din Vest au căzut ca piesele unui uriaş joc de domino… Pentru asta, Pacepa a fost condamnat la moarte iar mandarinii din vechea gardă nu l-au iertat nici pînă astăzi. A fost Pacepa un erou sau a fost un trădător ? Depinde cum priveşti. Defectarea sa a şubrezit indiscutabil regimul. După aceea, Ceauşescu nu a mai pus piciorul într-o ţară democratică. Un efect similar va avea şi fuga din URSS a colonelului KGB Oleg Gordievski, şapte ani mai tîrziu. Au fost afectate însă şi interesele României ? Dacă despărţim ţara de conducerea ei politică de atunci, înclin să cred că nu. Păi nu i-am “trădat” cu toţii pe Ceauşeşti, în 22 decembrie 1989 ? N-am făcut-o de prea mult bine…

miercuri, iulie 23, 2008

România revoluţionară


1851 - A murit Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar paşoptist ("România revoluţionară", "Femeie pe canapea") (n. 1820)

Ştiţi cum e tabloul “România revoluţionară” ? Decît să-l căutaţi prin vreo carte de istorie, mai bine vi-l descriu eu – cine ştie, poate nu-l găsiţi… Deci: România revoluţionară e o brunetă cu părul lung, împletit în cozi bogate care-i curg pe piept, cu tenul alb şi buze rumene, sprîncenată şi ochioasă. Pare fată mare… Priveşte crîncen spre stînga, spre trecut (?). La gît se răsfaţă o salbă dublă, din valută forte (că leul nu se inventase…). Domnişoara poartă şi o ie cu motive geometrice, parcă olteneşti, cu arnici roşii ! Pe cap are o maramă de borangic şi tricolorul îi înfăşoară umărul drept. Dar ce e mai tare vine acum – coniţa scoate de la brîu un pumnal, pe care-l ţine cu degete albite de tensiune ! Cam bănuim noi cui vrea să-i facă felul… Aşa îşi închipuia romanticul Rosenthal ţărişoara, pe la 1850. Nimic neobişnuit – era epoca în care naţiunile îşi făceau de cap în faţa imperiilor, zburdînd cu sînii pe-afară. Acum vine însă un exerciţiu de imaginaţie. Dacă bunul Rosenthal ar fi trăit în zilele noastre, cum ar fi pictat “România democratică” ? Meditaţi la asta cinci minute.

marți, iulie 22, 2008

Privind în gene


1822- S-a născut Johann Mendel, călugar şi botanist austriac. Experienţele privind hibridarea plantelor şi asupra eredităţii vegetalelor au impus apariţia legii care-i poartă numele: "mendelism" (m. 6.01.1884)

Umilul Mendel, cel care a trudit toată viaţa, aplecat asupra răsadurilor lui de mazăre, a fost unul din preferaţii ştiinţei sovietice. Ideea transmiterii caracterelor genetice peste două generaţii a plăcut comuniştilor – ea deschidea poarta ameliorării speciilor. De ce? Pentru că noul imperiu avea ca religie oficială cultul progresului şi al perfecţionării umanităţii. Miciurin şi ceilalţi discipoli s-au născut din buzunarul lui Mendel. Cu toţii au visat la încrucişarea cartofului cu roşia şi la grîul rezistent la frig, capabil să crească în Siberia. Spre deosebire de nazişti, adepţi ai purităţii sîngelui, sovieticii erau pentru amestecul rasial. Şi, cu toate acestea, în 1953, cînd Watson şi Crick elucidează structura în dublă elice a ADN-ului, savanţii din URSS refuză să creadă în genetică, urmînd indicaţiile ideologice ale lui Lisenko, ceea ce îi face să piardă cursa biotehnologiilor ! Uimitor... Şi au repetat greşeala cu cibernetica, astfel încît calculatoarele ruseşti au fost construite cu o întîrziere de 20 de ani faţă de americani. De unde atîta orbire ? Să fi fost numai o chestiune de politică, de repudiere a ştiinţei burgheze, cum se spunea în epocă ? Sau au văzut, privind în gene, că oamenii nu sînt cu toţii egali ? Eretica idee le distrugea catehismul ştiinţific şi au preferat s-o ignore...

luni, iulie 21, 2008

O viaţă ca un peşte-spadă


1899 - S-a născut scriitorul Ernest Hemingway (m. 2.07.1961)

Aidoma pescarului Santiago din „Bătrînul şi marea”, luptîndu-se cu rechinii ca să tragă la mal un uriaş peşte-spadă, bătrînul scriitor Hemingway şi-a împrăştiat viaţa în cele patru puncte cardinale, gustînd din toate, sub semnul inutilităţii. Întîi a fost elanul tinereţii, cu anii de jurnalism şi cu războiul din Italia, unde şi-a vărsat pentru prima dată sîngele, în tranşee, cunoscînd sărutul rece-al morţii. Abia scăpat din ghearele Doamnei în Negru, a văzut asaltul turbat al lui Mussolini împotriva Romei, naşterea naţionalismelor, uciderea de frate. A luptat de partea republicanilor în măcelul civil din Spania, unde ţărîna e îmbibată cu sînge de om şi sînge de taur, iar maturitatea l-a prins în Cuba lui Castro, fumînd trabuc cu Che Guevara, scriind, citind, făcînd dragoste, crezînd că e posibil să construieşti o lume mai bună. Dar utopia n-a ţinut mult. În cel de-al doilea război mondial s-a plasat sub ordinele marinei americane, plecînd cu yahtul propriu la vînătoare de U-Boot-uri, apoi a trăit triumful eliberării Parisului şi al înfrîngerii nazismului. În 1954 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Va urma Premiul Pulitzer, se va căsători şi va divorţa de patru ori, va împuşca lei în Africa şi, cînd bătrîneţea îl va ajunge din urmă, se va sinucide cu aceeaşi puşcă, torturat de arterioscleroză, acasă, în Idaho. O viaţă de zbucium, de succese şi căderi, sfîşiată pînă la urmă, aidoma peştelui spadă, adus la mal de bătrînul Santiago. Dar, în definitiv, care viaţă nu se sfîrşeşte aşa? Tot ce contează este lupta...

vineri, iulie 18, 2008

Rosicrucianul Cantemir


1711 - Marea confruntare de la Stănileşti dintre forţele ruso-române, conduse de ţarul Petru I şi de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi cele otomane. Victoria turcilor îl obligă pe Cantemir să-şi părăsească tronul şi să se refugieze în Rusia unde devine consilierul ţarului.

Ce figură interesantă acest Cantemir ! În cartea de istorie, printre portrete de domni bărboşi, gravura care-l înfăţişează face notă aparte – un personaj cu perucă pomădată, bine ras, cu o armură cochetă, ţinînd în mîna dreaptă foi de pergament. Un european, un contemporan al lui Voltaire şi Newton. Vorbea mai multe limbi de circulaţie europeană, cunoştea latina, a fost membru al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Prusia şi al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Tezele sale privind creşterea şi descreşterea puterii otomane l-au făcut celebru în epocă, iar ipotezele privind originea latină a poporului român, pe teritoriul vechii Dacii, au fost preluate de şcoala noastră istorică. Politolog, aşadar, istoric, desigur, dar şi membru al unei societăţi secrete ! Legenda spune că Dimitrie Cantemir a fost rosicrucian, iar după moarte capul său a fost luat şi îngropat într-un cimitir din Scoţia. Chiar dacă nu e adevărat, sună foarte credibil…

joi, iulie 17, 2008

Comunişti şi creştini

1948 - Statul român denunţă Concordatul încheiat la 10 mai 1927 cu Biserica romano-catolică

Cum dracul nu face biserici, nici comuniştii români nu s-au avut bine cu creştinii şi preoţii lor. După preluarea puterii, abdicarea regelui, arestarea lui Iuliu Maniu şi a fruntaşilor liberali, arhanghelii roşii au căutat să-şi impună controlul asupra bisericilor. Au început cu Biserica Romano-Catolică, în ierarhia căreia au căutat să se infiltreze, denunţînd Concordatul din 1927, care recunoştea separaţia biserică-stat. Oricum, catolicii păreau foarte “periculoşi”, datorită legăturilor cu Vaticanul. Şcolile catolice au fost preluate de stat, preoţii şi episcopii au fost înlăturaţi şi arestaţi… Au urmat Greco-catolicii, momiţi să “reintre în sînul Bisericii Mamă Ortodoxe”. Toate diocezele au fost desfiinţate iar proprietăţile – preluate de stat şi de Biserica Ortodoxă. Episcopi şi preoţi au murit în puşcării. În fine, să nu se creadă că Biserica Ortodoxă a fost protejată. De la înscrierea în PCR a patriarhului Justinian Marina şi pînă la amestecul brutal al statului în treburile eclesiastice, de la naţionalizarea averilor şi pînă la internarea preoţilor în lagăre de muncă, Biserica Ortodoxă a suferit toate umilirile şi siluirile posibile. Sigur, au existat şi colaboraţionişti în sutană dar numărul lor a fost mic. Din fericire… Din nefericire aveau funcţii importante !

vineri, iulie 04, 2008

Miza pe Libertate


Sărbătoarea naţională a SUA. Ziua Independenţei (1776)

Valorile Secolului Luminilor, sintetizate în deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, au dus la două experimente sociale care au marcat istoria – crearea Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice. Întîi, părinţii fondatori de la Washington au mizat pe Libertate. Libertatea omului de a-şi căuta fericirea, chiar cu pistolul în mînă, libertatea de a cunoaşte, de a se îmbogăţi, de a crede. În extremă, miza a fost pusă chiar pe libertatea omului de a se rata. Societatea care s-a născut în urma Declaraţiei de Independenţă a devenit, după nici 250 de ani, cea mai dinamică şi mai puternică de pe pămînt. Cu sînge, cu speranţă, cu cruzime, cu naivitate. Cel de-al doilea experiment social s-a dovedit un eşec. Părinţii fondatori de la Kremlin au pus pariu de Egalitate. Numai că nobleţea acestei idei s-a pervertit, unii devenind mai egali decît alţii. Nu au existat mecanisme de control social şi nici împărţire a puterilor Statului, astfel încît calea spre dictatură s-a deschis larg. După 70 de ani, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Ce ne va aduce viitorul ? Rămîne pariul celei de-a treia idei – Fraternitatea. Secolul XXI ar putea să ne arate cum „modul american de viaţă” devine mai blînd, sub influenţa carităţii şi umanismului.

joi, iulie 03, 2008

Cînd preşedintele primeşte citaţie

2001 - Începe procesul fostului preşedinte al Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga

Românii n-au privit cu ochi buni războiul din Iugoslavia.Şi pe bună dreptate – ce poate să te bucure dintr-un conflict în care pier oameni şi se distruge o ţară, indiferent dacă ea îţi este vecină sau se află la mii de kilometri depărtare ? Dincolo de mîhnire, războiul acesta a adus şi un cîştig – ne ajută să tragem anumite concluzii. Să le vedem:

1. În situaţii de criză, marile puteri îşi urmăresc întotdeauna interesele. E bine să te afli în graţiile lor – din dezmembrarea Iugoslaviei au cîştigat noile state cu protectori puternici.
2. Războiul nu e totuna cu a da cu tifla. Un partid naţionalist-extremist poate fi tolerat cît timp e în opoziţie, ca supapă de defulare a presiunii sociale. Însă dacă ajunge la guvernare e jale – sîrbii plătesc alegerea lor politică printr-o ţară în ruine.
3. Mai nou, suveranitatea statelor nu poate însemna încălcarea drepturilor cetăţenilor, şi asta e bine. Avem destule exemple de state dictatoriale care, sub umbrela suveranităţii, şi-au însîngerat popoarele.
4. În fine, clasa politică trebuie să fie mai responsabilă. Judecata nu-i mai vine de la istorie, nici de la alegători – poate să-i vină de la ... Haga !

miercuri, iulie 02, 2008

Noi nu ne temem de sfîrşitul lumii !


1566 - A murit Nostradamus (Michel de Notre Dame), astrolog şi medic, autor al cărţii ''Secolele'' (1555), ce conţine 966 de profeţii (n. 14.12.1503)

Celebritatea lui Nostradamus, la începutul celui de-al treilea mileniu creştin, este o palmă pe obrazul ştiinţei. Ce dacă Staţia Spaţială Internaţională se construieşte pe orbită iar genomul uman a fost cartografiat ? Oamenii cred în continuare în profeţii, studiază texte obscure sau, mai rău, cască gura la tot felul de şarlatani. Asta arată neîncrederea umanităţii în valorile raţiunii, asta demonstrează fondul inconştient de frică din sufletele tuturor. Sigur, ştiinţa n-a rezolvat marile probleme ale umanităţii iar secolul al XX-lea ne-a adus milioane de morţi în cele mai tehnologice războaie. Dar parcă nici iraţionalul acesta dus la extrem nu ţine de demnitatea umană. În preajma anului 2000 şi după atentatele din SUA, de la 11 septembrie 2001, psihoza profeţiilor a atins delirul. Filme catastrofice, seriale, cărţi... Groaza se vinde bine. Dar cînd am citit că dacă îndoi bancnota de 20 de dolari într-un anume fel obţii Turnurile Gemene în flăcări, atunci m-am scuturat de frică. Întîi să aibă românii hîrtii de-astea în buzunar şi apoi să mai vedem... Pînă atunci, funcţionează bancul acela: dacă la americani vine sfîrşitul lumii, noi nu ne temem – sîntem cu 100 de ani în urma lor...

marți, iulie 01, 2008

Lady D


1961 - S-a născut Diana Frances Spencer, Prinţesă de Wales (m. 31.08.1997)

De ce femeile frumoase trebuie să moară tinere? Cît de crud trebuie să fie regizorul vieţii noastre ca să ne scoată din scenă în punctul culminant? Lady D avea numai 36 de ani cînd Mercedesul ce-o ducea departe de paparazzi s-a zdrobit, cu 200 de km la oră, de pilonii unui pasaj subteran din Paris. Tocmai îşi învinsese depresia trăită în urma divorţului de prinţul Charles, negocierile cu Casa Regală se terminaseră cu bine iar relaţia ei cu miliardarul egiptean Dodi Al Fayed o făcea fericită. Tabloidele britanice plătiseră 3 milioane de de dolari pentru o fotografie cu Diana şi Dodi sărutându-se pe yachtul miliardarului dar nimeni n-o privea cu ochi răi. Din contră – în urma campaniilor umanitare în favoarea bolnavilor de SIDA, prestigiul Prinţesei ajunsese la apogeu. A venit însă acea clipă nenorocită. Diana, încă în viaţă, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Pitie-Salpetriere. A mai rezistat cîteva minute, intrînd apoi în stop cardiac. Chirurgii nu au reuşit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineaţa i-a fost stabilit decesul. Moartea sa tragică a impresionat pe toată lumea. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale şi au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanţe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donaţii într-un fond comemorativ, unde s-au adunat 133 de milioane de dolari. La înmormîntare, în timp ce Elton John cînta “Candle in the Wind” iar mulţimea îşi ridicase ochii înlăcrimaţi către cer, scrîşnind: “De ce, Doamne, de ce?”, s-a auzit o voce de sus zicînd: “Mie îmi place să culeg cele mai frumoase flori!”.

luni, iunie 30, 2008

O negociere într-un gang din Hong Kong


1997 - Hong Kong revine sub suveranitatea R.P.Chineze, după 156 de ani de administraţie britanică

Conducerea comunistă a Chinei a lansat sloganul „O ţară, două sisteme” ca să explice lumii întregi cum pot funcţiona insulele de prosperitate economică ale capitalismului într-un ocean de economie socialistă. Ca să explice – vorba vine ! De fapt, chinezii au fost dintotdeauna un popor de ţărani - negustori, conduşi ritualic. Ce dacă au de o jumătate de secol o conducere comunistă ? E tot o dinastie cu mandarini birocraţi, interesaţi de cîştig ! Ideologia nu contează în faţa fondului cvasi-genetic al chinezului, caracterizat prin rit, negociere, joc de noroc, rang social. Are James Clavell o pagină memorabilă, în romanul „Nobila Casă”, care ne lămureşte asupra caracterului chinezesc. Cică pe o străduţă dosnică din Hong Kong, un tîlhar pîndea o babă, care-şi scosese de la bancă firavele economii, de frica unui iminent faliment. Tînărul o înghesuie într-o fundătură şi dă să-i ia banii. Voinicule, zice victima, de ce te bucuri la cîţiva gologani furaţi de la mine ? Mai bine îţi spun unde stă umflatul ăla care iese acum de la bancă, cu buzunarele doldora de bani retraşi, şi-l jefuieşti la noapte... Dai 20% din pradă pe informaţie ? Zece – oferă tîlharul. S-a făcut...

duminică, iunie 29, 2008

Apostolii? Nişte oameni ca noi...


Sfinţii măriţi Apostoli Petru şi Pavel

Ştiţi ce mă impresionează întotdeauna cînd vine vorba despre Sfinţii Petru şi Pavel ? Umanitatea lor. Adică faptul că au avut îndoieli, căderi şi convertiri, rătăciri şi momente de glorie. Într-un tablou celebru, El Greco i-a înfăţişat maiestoşi, drapaţi în toga romană, cu faţa luminată de certitudinea credinţei. Eu cred că n-au fost deloc aşa. Gîndiţi-vă puţin la Vechiul Testament şi la faptele Apostolilor, palpitante ca nişte romane de aventuri. Cît de năucit trebuie să se fi simţit Petru cînd Mîntuitorul s-a predat soldaţilor, de bunăvoie, în grădina Ghetsemani... Apostolul Îl apărase cu sabia, tăind urechea unui soldat ! Apoi, în confuzia şi panica de după arestare, Petru s-a lepădat de Iisus de trei ori. Cît de amar i-a fost cuvîntul în gură ! Şi, cu toate astea, Hristos l-a iertat şi a construit Biserica pe piatra sa tare! Sau Pavel... Fariseu, adică om cu carte, cetăţean şi funcţionar roman, prigonitor al creştinilor, se converteşte pe drumul Damascului, după ce Domnul i-a luat şi i-a redat vederea ! Merge să propovăduiască la Atena, leagănul filosofilor epicurei şi stoici şi foloseşte o stratagemă naivă, zicînd în agora că vorbeşte în numele Dumnezeului Necunoscut, o zeitate obscură al cărei altar îl zărise pe stradă ! Pentru ca la bătrîneţe să ne dea paginile extraordinare ale Epistolelor... Cum să nu-i iubeşti atunci ? Au fost ca noi... Nu ştiu dacă au făcut minuni dar ce minune mai mare vreţi decît naşterea Bisericii ?

sâmbătă, iunie 28, 2008

Oaia cu chiloţi


1984 - Marea Adunare Naţională din Republica Socialistă România adoptă "Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei".

Rîndurile acestea sînt pentru adolescenţii generaţiei Fanta Bamboocha şi pentru copiii promoţiei Pokemon. Adulţii nu trebuie să citească, decît dacă au crize de amnezie. Aşadar, dragii moşului, a fost odată ca niciodată un ministru al Sănătăţii într-o ţară mică şi comunistă care, vrînd să-i facă pe plac preşedintelui său, a inventat un program care spunea ce să mănînce poporul. Ce frumos, o să ziceţi voi, păi şi nenea George Bush jr. le-a zis americanilor să o lase mai moale cu îngheţata şi să facă sport ! Da, numai că pe ministrul din poveste îl durea în cot de sănătatea poporului din ţara mică şi comunistă. Programul său ascundea faptul că papa bună pleca la vecinul mare şi comunist al ţării de care vă spun. Şi ce mai mîncau atunci săracii supuşi ai ministrului ? Păi magazinele erau pline de “icre” de griş, “tacîmuri”, oaie “cu chiloţi”, “adidaşi”, salam cu soia, “nechezol”, peşte oceanic şi, dacă aveau noroc şi nu mureau striviţi în hală de alţi consumatori, puteau cumpăra chiar “calculatoare cu urechi” ! Nu înţelegeţi o boabă din denumirile astea ? Ia întrebaţi-vă părinţii ce înseamnă ! Că pe ei a fost aplicat “Programul de alimentaţie ştiinţifică”… Nu îşi mai aduc aminte? Of, vă spun tot eu: “adidaşii” erau copitele de porc de pe care mai scoteai ceva carne, “calculatoarele” – căpăţîna aceluiaşi animal iar oaia purta “chiloţi” cînd era ambalată în tifon…

P.S. În imagine, o mostră de transport comunist... tramvaie insuficiente

vineri, iunie 27, 2008

O convenţie numită Euro


1998 – În Franţa este dezvelită lucrarea reprezentînd o replică uriaşă a monedei unice europene -EURO. Lucrarea, elaborată sub îndrumarea artistului plastic Pierre Duc, are o circumferinţă de 300 m.

Toate activităţile economice de pe Pămînt se sprijină pe o convenţie, aceea că există ceva, un lucru, o valoare unanim acceptată. La început a fost aurul. Datorită rarităţii sale, acest metal galben a părut preţios tuturor, fiind transformat în monedă, marfă ce putea fi schimbată pe orice. Dacă pe Pămînt aurul s-ar fi găsit pe toate drumurile iar nisipul nu, am fi avut monede din siliciu… Numai că oamenii sînt inventivi – împăraţii romani au început să amestece aurul din monede cu alte metale, crezînd că nimeni n-o să se prindă ! Culmea – lumea s-a prins, dar a acceptat jocul, pentru că moneda purta pe ea figura Cezarului, împrumuta adică ceva din puterea stăpînitorului ! Raritatea materialului era înlocuită de autoritatea emitentului… Banii deveneau semne. Proşti mai sînt oamenii ! - veţi spune. Nicidecum. Banii de hîrtie sînt tot o convenţie, ca şi aurul. Şi, dacă ai norocul să trăieşti într-o ţară cu Cezar puternic, apoi ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap… Din această perspectivă nu mai pare atît de uluitor că europenii au renunţat la monedele naţionale în favoarea Euro. Pînă şi naţionaliştii au aflat că Uniunea Europeană va fi mai tare decît părţile ei componente…

joi, iunie 26, 2008

Biserica ţigănească

1848 - Guvernul revoluţionar de la Bucureşti decretează eliberarea robilor ţigani aparţinînd boierilor.

Aşadar, de un secol şi jumătate ne chinuim cu ţiganii (şi ei cu noi !), în timp ce negrii americani sînt bine înfipţi în societatea americană, la 50 de ani după revolta lui Martin Luther King ! De ce oare ? Simplu: unu - noi nu sîntem americani şi doi - ţiganii n-au un Luther King. Să le luăm pe rînd. Cît de bine e socializat românul însuşi ? Adus de la ţară de cîteva decenii, lovit de comunism şi năucit de tranziţie, majoritarul din această ţară n-are sistemul “plaselor de siguranţă” întins de Stat ca să nu cadă fatal şi nici n-a învăţat să se descurce singur. Priviţi în jur – unul din zece români este asigurat de viaţă, unul din zece copii renunţă la şcoală, unul dintr-o sută răspunde în sondaje că a obţinut tot ce-a vrut ! Şi atunci ce să mai vorbim de minorităţi ? Iar ţiganii, cu notabile excepţii, parcă se complac în atitudinea de rob căţărat în pom, cîntînd boierului de of şi de aoleu. Prea se vînd pe nimic, pe un kil de zahăr şi un litru de ulei. Cîţi ingineri ţigani există ? Dar doctori ? Unde e elita ţiganilor ? Ce fac liderii lor ? Îşi pun coroane pe cap şi îşi spînzură cruci de gît? Au impus folosirea vocabulei “rrom”, de parcă asta era marea problemă… În fine, să mai spunem că Martin Luther King era pastor. Martor mi-e Dumnezeu că nu sînt rasist dar aţi văzut biserică ţigănească?

miercuri, iunie 25, 2008

Doi fraţi întru teroare


1903 - S-a născut George Orwell, scriitor şi publicist (m. 21.01.1950).

Doi fraţi întru teroare are secolul trecut – Franz Kafka şi George Orwell. Priviţi-le fotografiile: subţiratici, cu faţa trasă, pe care sticlesc ochii mari. Amîndoi parcă au friguri, amîndoi sînt mistuiţi de ceva ce au văzut şi se îngrozesc să spună. Amîndoi sînt bolnavi de sperietură – au văzut birocraţiile ucigaşe, moartea cu mînecuţe de funcţionar, copiii monstruoşi ai secolului XX. Sigur, violenţa şi moartea întovărăşesc drumul omului de cînd el s-a ridicat pe două picioare. Dar parcă niciodată teroarea n-a fost mai impersonală ca în ultima vreme. La început, Kafka a aflat ce înseamnă să fii condamnat pentru un delict pe care nu-l cunoşti şi apoi să-ţi aştepţi călăul, care s-ar putea să fie chiar colegul de birou, nu ai de unde să ştii... Apoi Orwell a văzut cum nazismul şi comunismul construiesc închisori mari cît o ţară, în care oamenii sînt obligaţi să-l iubească pe Marele Frate iar istoria se modifică după necesităţile prezentului. Şi Kafka şi Orwell au murit tineri, fără să fi împlinit 50 de ani. După moartea lor, oamenii au început să-şi pună probleme şi au cerut controlul opiniei publice asupra statului şi birocraţiilor sale. Au trecut şi două războaie... Azi, urmaşii lui Orwell şi ai lui Kafka luptă cu marile corporaţii şi au pagini underground despre teoria conspiraţiei pe Net.

luni, iunie 23, 2008

Europeni, vă ordon, treceţi Prutul!


1941 - În urma ordinului dat de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu: "Români, vă ordon, treceţi Prutul", armata română începe războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică.

Privind în urmă, în ciuda sîngelui care ni se urcă la cap, dîndu-ne o stare de exaltare eroică şi inutilă, vorbele Mareşalului par profetice. Dar pe dos. Căci nu prin forţa armelor poţi civiliza o Rusie ce se întinde la infinit, indiferent ce ţi-a luat (teritorii, tezaur, demnitate naţională) ci prin pace, prin integrarea ei într-o structură trans-naţională, precum Uniunea Europeană. Această structură poate exporta legi şi norme, obiceiuri şi valori, care să ocupe imensa cîmpie de pînă la Urali mai ceva ca o armată. E irealizabil? Să gîndim fără prejudecăţi. Rusia face parte din Europa, nu numai geografic ci şi prin religia ei creştină (ce, vi se pare mai uşor de integrat o ţară musulmană precum Turcia?), prin rasa albă, majoritară, de care ne apropie un model civilizaţional străvechi (gîndiţi-vă măcar cît de apropiată de a noastră e tradiţia culinară rusă, spre deosebire de, să zicem, cea japoneză) şi prin cultura clasică (balet, muzică simfonică, literatură). Pentru Rusia, comunismul a fost un accident. Să sperăm că şi lorzii războiului, oligarhii şi neo-ţarii. Cu corupţia şi cu naţionalismul se poate lupta Bruxelles-ul !

vineri, iunie 20, 2008

Cum a revenit Cioran la limba maternă


1995 - A murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, unul dintre marii gînditori ai culturii române, stabilit în Franţa din 1937 (n. 8.04.1911)

N-am fost niciodată un „cioranian”. Mă lasă indiferent tinerii angoasaţi, cu plete şi blugi negri, care poartă un exemplar ferfeniţit din „Pe culmile disperării” în rucsac. Mă plictisesc maturii ipocriţi care ţocăie admirativ din buze: „Sioran, dragă, un geniu...”, fără măcar să-l fi citit. În fine, mă revoltă rinocerii supravieţuitori din Vechiul Regim care l-ar lua în corn pe exilat, pe motiv că şi-a bătut joc de ţară – ei ar trebui să ştie că bizara „Schimbare la faţă a României” se citea cu delicii în anumite cercuri ale Securităţii. În schimb, mi se pare antologic momentul relatat de Liiceanu: cum stăteau ei doi, în Grădina Luxembourg, şi cum, de la franceză, Cioran revine la limba maternă, după 50 de ani, printr-un torent leneş de înjurături, ca un puroi curgînd dintr-o rană nevindecată. Şi mă impresionează cîteva cuvinte: „Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu”. Or fi ale lui ?

joi, iunie 19, 2008

Literatura se face la televizor !

1899 - S-a născut George Călinescu, personalitate a culturii române, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române.

Am văzut, de curînd, la televizor un sondaj de stradă care îţi ridica părul în cap. Reporterul le cerea trecătorilor să numească trei scriitori români contemporani iar oamenii săltau din umeri, dădeau din colţ în colţ, ziceau că e scumpă întreţinerea şi nici timp de citit nu mai au, apoi trînteau printre dinţi numele poetului senator Păunescu şi plecau care încolo. Da, doamnelor şi domnilor, Păunescu ! Singurul scriitor contemporan de care a auzit trecătorul bucureştean ! Plîngi, Călinescu, pe “Istoria literaturii” ! Smulgeţi-vă părul din cap, voi, critici de întîmpinare ! Daţi-vă foc la manuscrise, distinşi scriitori ! Unde sînteţi voi Buzura, Breban, Ţoiu, Pleşu, Liiceanu, Simion, Manolescu, Blandiana, Adameşteanu, Mălăncioiu ? Unde eşti tu, Cărtărescule, cu postmodernii tăi ? Unde eşti, generaţie 80 ? Unde, rebeli nouăzecişti ? Unde, corifei ai culturii populare – Arion, Rodica Ojog Braşoveanu, Vintilă Corbu şi Eugen Burada ? Şi să închei bocetul cu un sfîşietor: unde eşti tu, Coruţ, plăsmuitor de bubuli şi braşoave, cel mai vîndut “scriitor” român după Revoluţie ? În pagini de carte… Păi cine dracu’ mai citeşte ? Ia treceţi să faceţi literatură în Senat sau la televizor, să vedeţi cum vine gloria !

miercuri, iunie 18, 2008

Un mare om rău


1815 - Bătălia de la Waterloo (Belgia), în urma căreia Napoleon I, înfrînt de armatele anglo-prusace, a pierdut pentru totdeauna tronul Franţei.

Am cunoscut odată, la o recepţie, un intelectual francez care nu admitea nici o vorbă rea despre Napoleon. „Împăratul”, obişnuia el să zică, „este deasupra oricărei judecăţi critice făcute de istorici, moralişti sau politologi. El reprezintă încarnarea momentului de glorie maximă a Franţei – Imperiul ! Aşa cum nu poţi să judeci o floare care înfloreşte sau o femeie care dă în pîrgul frumuseţii sale, aşa nu poţi să judeci o naţiune care îşi atinge apogeul, prin instrumentele sale omeneşti”. Îl priveam fascinat... Era distins, cu părul grizonat şi gesticula elocvent. Prin gura sa parcă vorbeau în cor Spengler şi Toynbee. Purta un costum de cîteva mii de franci, cam cît salariul meu pe şase luni. Am îndrăznit să-i spun, într-un tîrziu, că alte naţiuni nu-i împărtăşesc entuziasmul. „E firesc”, mi-a răspuns, „pentru că nu toate naţiunile sînt egale. Unele fac istoria, altele o suferă... Gîndeşte-te la graţia leului cînd îşi sfîşie prada. Aşa e şi în război”. Şi apoi m-a concediat cu un gest din încheietura mîinii sale fine, îndreptîndu-se către alţi interlocutori. M-am uitat lung după el. Mare om... Mare, dar rău. Ca şi idolul său, Napoleon.

marți, iunie 17, 2008

Povestea japonezilor veniţi la Ceauşescu

1977 - Inaugurarea lucrărilor de construcţie a întreprinderii societăţii mixte "Oltcit" de autoturisme de mic litraj (cooperare româno-franceză).

În epocă se zvonea că înţeleapta conducere de partid şi de stat, adică tovarăşul Ceauşescu lui-meme, refuzase o propunere uluitoare a japonezilor de la Toyota, în beneficiul francezilor. Cică poporul de la Soare Răsare, atent ca de obicei la ce se întîmplă pe lumea asta (n-aţi văzut turiştii japonezi, de la Polul Nord la Piramide, hlizîndu-se şi făcînd poze ? Credeţi că se distrează ? Aş ! Sînt în misiune de spionaj…), ar fi observat dinamismul românilor, mai ales al oltenilor, şi ar fi trimis o delegaţie la Ceauşescu. După saluturile de rigoare, niponii au zis: “Tovarăşu’, nouă ne place de ţara ta ! Nu vrei să construim noi maşina Toyota la Craiova ? E mică, simplă, consumă puţin... Şi îţi acordăm pe deasupra consultanţă în domeniul infrastructurii, că peste 30 de ani n-o să se mai poată circula pe şoselele tale !”. Ceauşescu a încruntat din sprîncene. Prea erau mici ăştia, prea galbeni, prea cu ochii într-o parte. Nu semănau cu nimic. Că hîr, că mîr, pînă la urmă au fost aleşi francezii, iar despre performanţele Oltcitului nu mai vorbim... O fi numai o poveste ? Dar dacă are un sîmbure de adevăr ? Apropo, aţi găsit uşor loc de parcare dimineaţă ?

luni, iunie 16, 2008

Cîmpia Mierlei


1389 - Bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei). Înfrîngerea de către armata turcă a armatei sîrbe, condusă de cneazul Lazăr, aliat cu bosniecii şi cu macedonenii. În acest fel, vestul şi sud-vestul Serbiei sînt supuse Imperiului otoman.

În acea zi călduroasă de iunie, 77 de mii de mîndri cavaleri, floarea nobilimii sîrbe, mărşăluiau cu greu spre Cîmpia Mierlei, cărînd după ei provizii şi bagaje. Soarele strălucea pe grelele lor armuri, de aur şi argint, iar un vînt uşor le fîlfîia penele de la coifuri. În fruntea lor, mai negru ca moartea, călărea cneazul Lazăr, speranţa creştinătăţii din Balcani. Cu doar treizeci de ani înainte, regele sîrb Duşan avea un imperiu sub ascultare şi îşi permitea să atace Constantinopolul. Acum, oastea lui Lazăr ajunsese ultimul scut în faţa păgînilor. În ajunul bătăliei, Cneazul blestemase pe oricine este sîrb sau se trage din sîrbi şi nu vine la luptă să rămînă fără copii. Totuşi, în faţa zecilor de mii de călăreţi turci, uşori şi mobili, sîrbii su fost prea puţini. Asta s-a văzut imediat după ce oştile s-au lovit întîia oară – cavalerii crucii au fost obligaţi să rupă formaţiile, să se răzleţească şi să moară, precum cerbii încolţiţi de cîini. În disperare, nobilul Miloş Obilici şi-a aruncat armura şi a dezertat. Prins şi tîrît în faţa sultanului Murad, cavalerul a scos de niciunde un pumnal şi l-a înjunghiat pe turc, înainte ca gărzile să-l facă bucăţi. Îndrăzneţul gest n-a avut însă efectul scontat – comanda a fost preluată imediat de moştenitorul sultanului, Baiazid Tunetul, care a pecetluit soarta Balcanilor, zdrobindu-i pe sîrbi şi omorîndu-l pe Lazăr. Supravieţuitorii au experimentat o jumătate de mileniu de umilinţă şi scrîşnet de dinţi. După 600 de ani, pe Cîmpia Mierlei, Slobodan Miloşevici ridica un monument în cinstea Cneazului Lazăr, iar sîrbii îi priveau cu ură pe albanezi, străini musulmani, implantaţi în locul tragediei pe la 1700. Ce a urmat se ştie – o tragedie şi mai mare, cu epurări etnice, copii împuşcaţi şi devastare. Oare atît de greu le e creştinilor şi musulmanilor să trăiască împreună?

duminică, iunie 15, 2008

Un pictor care şi-a făcut de cap


1903 - S-a născut Victor Brauner, pictor şi desenator, unul dintre primii artişti suprarealişti români; a înfiinţat, împreună cu poeţii Ilarie Voronca şi Stefan Roll, revista de orientare avangardistă "75 H.P."; stabilit, în 1938, în Franţa (m. 12.03.1966)

“Eu sînt un scafandru care cobor în adîncurile întunecate ale inconştientului meu” obişnuia să spună Brauner. Şi pe bună dreptate. Cine i-a văzut tablourile cuminţi (de exemplu “Balaurul”, la care am căscat gura ore întregi la Muzeul Naţional, în timpul studenţiei, fascinat de verdele său otrăvit) nu ar crede că pictorul şi-a cam făcut de cap – a pictat în stare de transă, sub hipnoză, a pictat delirant, premonitoriu (Gellu Naum practica şi el dicteul automat, cam în aceeaşi perioadă ). Dar a făcut-o la Paris, nu la Bucureşti, dovedind încă o dată că nimeni nu e profet în ţara lui… Aaa, şi argentinianul Ernesto Sabato descrie experienţele lui Brauner într-unul din romanele sale, povestind despre un celebru autoportret “cu ochiul scos”, o dovadă a premoniţiei artistului! În comparaţie cu Brauner, Salvador Dali pare un industriaş, un manufacturier al visului. Ce păcat că pictorul nu e mai cunoscut în România, mai ales tinerelor generaţii, hrănite din oniricul de tip MTV ! S-ar potrivi, oricît pare de surprinzător…

sâmbătă, iunie 14, 2008

O prostie cu iz sociologic


1920 - A murit Max Weber, filosof şi sociolog, cunoscut prin lucrarea sa "Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (n. 21.04.1864)

În inventarul ideilor de-a gata ale intelectualului român stă la loc de cinste o teză prost digerată a lui Max Weber. Sociologul german a observat că religia omului îi influenţează comportamentul economic şi a explicat în cartea citată mai sus cum s-a născut capitalismul, din cumulul de fapte bune, inclusiv din practica economisirii băneşti, la care e obligat, moral, protestantul. De aici, spune Weber, se trag instituţiile creditului şi capitalului, de aici pleacă lumea modernă. Nimic de comentat, mai ales că Weber citează copios din autobiografia lui Benjamin Franklin, figură ilustră a începutului auster şi protestant al Statelor Unite. Dar a apărut şi un corolar al teoriei, care nu cred să-i mai aparţină lui Weber, anume că locuitorii din spaţiul ortodox sînt condamnaţi la sărăcie, din cauza caracterului „vag şi permisiv” al religiei lor. Că nu e aşa vă va demonstra orice economist care ştie că, în România anului 2008, cele mai mari averi sînt în Vechiul Regat, nu în Transilvania. Şi poate nici nu e nevoie de asta : mergeţi în concediu în Bucovina ortodoxă, trecînd prin Harghita şi Covasna catolice ! Contrastul e zdrobitor. În favoarea primei regiuni!

vineri, iunie 13, 2008

Ce ascunde domnul Yeats


1865 - S-a născut poetul irlandez William Butler Yeats, Premiul Nobel pentru Literatură, 1923 (m. 28.01.1939).

A.E. Baconsky îl descrie cel mai bine – închipuiţi-vă un personaj care mergea vorbind cu sine însuşi, neatent la cei din jur şi pe care orice poliţist din Dublin n-ar fi ezitat un moment să-l dea pe mîna infirmierilor de la ospiciu ! Aşa apărea William Butler Yeats contemporanilor… el, o glorie a literelor, sub înfăţişarea unui nebun. Pentru cei ce ştiu tainele, asta nu e de mirare – de multe ori, Maestrul se ascunde sub masca Matului din Tarot. Provenit dintr-o familie bună dar săracă, omul şi-a petrecut copilăria într-un mediu artistic şi liberal. La şcoală a învăţat doar ce-a vrut iar literatura a descoperit-o din lecturile făcute în biblioteca tatălui, un avocat transformat în pictor - Shakespeare şi Shelley, Chaucer dar şi William Blake. Clasici, moderni, simbolişti, prerafaeliţi – Yeats ajunsese o enciclopedie vie a poeziei engleze, învăţînd sunetul cuvintelor pentru a isca muzica frazelor. Dar asta n-ar fi fost de-ajuns pentru un Nobel. În cupa versurilor măiestrite, poetul urma să verse o licoare magică, pe care a rafinat-o toată viaţa, studiind ştiinţele oculte. Discret, a fost iniţiat în magie şi cabală, cu Sâr Peladan, marele poet al Ordinului Rosicrucian, a pătruns subtilităţile misticii lui Swedenborg, a cunoscut-o pe scriitoarea rusă Elena Blavatski, cea care pretindea că e în legătură cu inteligenţe din Shambala, a meditat asupra misteriilor din Bizanţ şi Egipt, a cercetat doctrinele secrete ale Extremului Orient, împreună cu prietenul Ezra Pound. Fără să atragă atenţia, se spune că a condus una dintre cele mai elevate loje masonice din Irlanda, ajungînd chiar în funcţii politice, senator al Irlandei independente. În amurgul vieţii, împăcat dar la fel de concentrat asupra lui însuşi, s-a retras să moară pe Coasta de Azur, insensibil la succesul literar şi la faimă. Aflase lucrurile pe care le căutase toată viaţa…

joi, iunie 12, 2008

Mai tare ca Discovery


1977 - A murit F. Brunea-Fox (pseudonim pentru Filip Brauner), reporter, jurnalist, traducator (n. 18.01.1898)

Asta-i bună ! Acum trebuie să aflu ceva despre un tip pe care nu l-am văzut niciodată pe MTV sau Discovery ! exclamă tînărul meu cititor, crescut la ţîţa televiziunii. Află, prietene, că Brunea Fox a fost un reporter mai curajos decît Steve, ăla cu şerpii, a fost un călător mai pasionat decît Anna Walker ! Dacă ar fi trăit în epoca imaginii ar fi fost The Best... El a adus la perfecţiune arta reportajului de presă. În perioada interbelică, Brunea Fox, un tinerel cu ochelari, a scris pentru marile jurnale ale epocii ! Şi şi-a ales numai subiecte de senzaţie, luminate de stilul său scînteietor... A fost primul ziarist care a stat mai multe zile într-o leprozerie, în Deltă, ultima rezervaţie a celor condamnaţi la o moarte groaznică, a luat urma marilor criminali prin catacombele Bucureştiului, a călătorit prin toată ţara, a căutat comori şi a pipăit urma unei biserici prăbuşite în lacul Snagov, angajînd pentru atare aventură un scafandru ! Şi cîte şi mai cîte... Dacă vă cade în mînă, citiţi-i una din cărţi – „Reportajele mele”. Păcat că, după instalarea regimului comunist, geniul său s-a stins încet, din cauza aerului din ce în ce mai puturos din presa românească...

miercuri, iunie 11, 2008

Naţionalizatorii


1948 - Marea Adunare Naţională votează Legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (Legea nr. 119)

Daţi-mi cea mai neagră cerneală pe care o aveţi, voi, zei ai calendarului, ca să pictez o zi mai cernită decît noaptea ! Iar voi, copii, care vă întrebaţi de ce părinţii voştri nu au bani ca să vă dea, staţi aproape că vine răspunsul... A fost odată ca niciodată, mai bine n-ar fi fost, o zi cînd în bruma de fabrici şi ateliere dintr-o ţară mică, ba chiar şi-n mori, şi în daracele de lînă, au venit nişte oameni negri cu carnete roşii, de partid. Erau naţionalizatorii. Şi au întrebat unde e patronul. Apoi i-au spus bietului om să-şi strîngă catrafusele şi să plece din proprietatea lui, că i-a luat-o statul ! Şi luată a fost... Uite aşa, dragi copii, cei mai gospodari oameni din ţara aia mică au fost aruncaţi la lada de gunoi a istoriei, ca să vină activiştii şi să facă naţionalizarea ! De atunci au trecut anii, ca nouri lungi pe şesuri... Fabricile vechi au fost înlocuite cu altele noi şi proaste, la comandă. Apoi s-a văzut că e mai uşor să produci decît să vinzi şi că sîntem mai săraci decît dacă îi lăsau pe ăia bătrînii, cu atelierele lor, să-şi dezvolte afacerile... Acum bate un vînt istoric să se dea înapoi ce s-a luat cu japca... Aiurea, păi ce ? Au murit toţi naţionalizatorii ?

marți, iunie 10, 2008

Moş Nechifor Coţcariul


1839 - S-a născut prozatorul Ion Creangă, autorul "Amintirilor din copilărie" (m. 31.12.1889).

Are Creangă un personaj despre care nu se prea vorbeşte dar care mie îmi place la nebunie: Moş Nechifor, supranumit Coţcariul. Surugiu de meserie, adică vizitiu, îngrijindu-şi căluţii şi sporovăind toată vremea cu pasagerii, Moş Nechifor face parte dintr-o specie aparte. Iată ce zicea un călător francez, în trecere pe la noi în anul 1820, despre specia surugiilor: “Ţăranul moldo-valah, fiinţa cea mai domoală, cea mai deznădăjduită, cea mai delăsătoare, devine, de îndată ce încalecă, cel mai cutezător şi cel mai iscusit surugiu din lumea întreagă… Încălecînd fără scară şi fără şa, cu nişte hamuri care nu sînt decît nişte zdrenţe sau sfori vechi…merge ca vîntul şi ajunge unde trebuie”. Şi ce e la gura lui, Drăguliţă Doamne !? Numai onomatopee, şuierături şi înjurături, fără de care mîrţoagele nu se mişcă pe drumurile desfundate ale ţării. Iar cînd toate sînt OK, cînd droşca a ieşit la liman şi aleargă pe cîmpiile verzi, surugiul începe să cînte, fără perdea…Cînd merg cu surugiul moldovalah, feţele bisericeşti trebuie să-şi astupe urechile iar domniţele roşesc pînă în vîrful urechilor. În aceste condiţii, de ce-mi place Moş Nechifor Coţcariul ? N-aţi ghicit încă ? Delăsător, devine cutezător, improvizează reparaţii la marginea drumului, înjură şi ascultă manele…Ei ? E şoferul de maxi-taxi !

luni, iunie 09, 2008

Jurămînt înfricoşat

1946 - Ministrul de Interne anunţă descoperirea unor "organizaţii teroriste dirijate de un comandament central", de fapt organizaţii de rezistenţă anticomuniste : “Haiducii lui Avram Iancu”, “Divizia Sumanelor Negre”, “Glasul Sângelui” etc.

“Bandiţii ăştia” – cum îi numeau comuniştii – ne-ar putea face mai demni, ca popor, dacă am înţelege că rezistenţa armată din munţi a fost un fenomen unic în spaţiul est-european, călcat de cizma sovietică. Luptătorii au rezistat un deceniu în dura luptă de guerilă, înfruntînd teroarea, trădările şi singurătatea. Mulţi dintre ei au fost militari de carieră, precum fraţii Arnăuţoiu de la Nucşoara de Argeş. Mulţi abia înţelegeau în ce se băgaseră, aşteptînd un inexistent ajutor occidental. Mulţi erau tineri şi idealişti, iar sfîrşitul le-a fost năpraznic. Trupele de Securitate nu şi-au găsit liniştea pînă nu i-au vînat, unul cîte unul. Le-au torturat familiile, ca să-i scoată din ascunzători, i-au lichidat pe prieteni, i-au înfricoşat pe vecini. Cîtă rezistenţă psihică le-a trebuit, ca să nu se predea după o lună, după un an… Călugării de la schitul Cetăţuia păstrează şi acum crucea pe care fraţii Arnăuţoiu au depus crîncenul legămînt că nu se vor lăsa prinşi în viaţă.

duminică, iunie 08, 2008

Al doilea Ţepeş


1930 - Parlamentul proclamă pe Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României sub numele de Carol al II-lea (1930-6.09.1940)

Doamnă, zise regele, vă rog să vă scoateţi fusta! Mustaţa i se zbîrlise şi ochii săi, de un albastru spălăcit, străluceau ca la bolnavii de friguri. Purta basc şi tremura nervos din picior. Prostituata îl recunoscuse abia după ce maşina neagră care îi purta trăsese, discret, în spatele Palatului. Apoi trecuseră, ca într-un vis, prin săli înalte, conduşi discret de un majordom, şi ajunseseră în acest budoar. Deci regele îşi făcea de cap chiar în Palat ! Era adevărat ce spuneau fetele de la Athenee… Legenda mai zicea că plăteşte bine. Numai că te lucra de-ţi mergeau fulgii, te chinuia, te avea de zece-cincisprezece ori, de-ţi venea să urli. Era ceva anormal cu… “ţeapa” lui, se şoptea că Regele era priapic, o pedeapsă dureroasă ce-l făcea să rămînă mereu nesatisfăcut. Numai Foamea Neagră îl sătura, urîta aia, ofticoasa aia… Apoi pierdu şirul gîndurilor. Domnitorul începuse pedeapsa…

sâmbătă, iunie 07, 2008

Despre tehnică în ţara lui Coandă


1886 - S-a născut savantul Henry Coandă, pionier al aviaţiei mondiale, membru al Academiei Române; a construit şi testat primul avion cu reacţie (1910) şi a descoperit fenomenul aerodinamic numit "efectul Coandă", cu aplicaţii tehnice multiple (m. 24.11.1972)

Ţin minte ca acum – pe la şase ani am citit în revista „Cutezătorii” un interviu cu savantul Henry Coandă... Mă rog, mai curînd m-am uitat la poze. Alături de celebrul inventator, care mie nu-mi spunea nimic, era o ilustraţie cu un fel de proiectil cu aripi, lăsînd în urmă un jet de flăcări iar un tip cu ochelari de protecţie îşi făcea de lucru prin carlingă. Ăsta a fost începutul – de atunci am devenit un pasionat al tehnicii româneşti, prezentată în revistele de popularizare. L-am decupat pe Vlaicu, în liliacul său zburător, am colecţionat timbre cu astronautul Prunariu (Doamne, ce tensiune între nume şi profesie ! Cam cum am zice astăzi „senatorul Văcăroiu”...), apoi m-am făcut inginer şi am tocit cursurile unor mari profesori români, care ştiau de-a fir a păr cum e cu modelele matematice ale fenomenelor electromagnetice. Şi atunci, Doamne Dumnezeule, de ce în ţara asta şuruburile nu prind iar contactele electrice se împuşcă ?

vineri, iunie 06, 2008

Ziua Z


1944 - Debarcarea trupelor aliate în Normandia şi deschiderea celui de-al doilea front ("Ziua Z")

Sute de mii de morminte ale infanteriştilor americani sînt împrăştiate pe o jumătate de Europă, din Normandia pînă la Berlin. Fără imensa forţă economică şi militară de peste Ocean, Hitler şi-ar fi văzut visul cu ochii – un Nou Ev Mediu coborît peste Bătrînul Continent, un Nou Ev Mediu al Cavalerilor SS. Dăruirea băieţilor simpli din Oklahoma sau Texas a făcut ca războiul să aibă deznodămîntul ştiut. Şi atunci cum să nu te întrebi: în loc de recunoştiinţă, de unde atîta anti-americanism la europeni, mai ales la francezi, care strîmbă din nasul lor subţire cînd văd drapelul cu stele şi dungi ? În anii ’50, cel puţin, umoarea franceză a fost de-a dreptul ridicolă. Întîi au protestat barmanii, îngrijoraţi că vinurile franceze vor pierde competiţia cu diabolica licoare numită Coca-Cola. Apoi s-au răsculat croitorii, îngroziţi de moda americană care permitea femeilor să poarte pantaloni. În fine, au defilat gospodinele, spunînd că nu vor frigidere – păi dacă accepţi în bucătărie o asemenea maşină, ce se va alege de brînzeturile ţinute în pivniţă ? Americanii au ridicat din umeri şi şi-au văzut de treabă. Astăzi toată lumea are frigidere…

joi, iunie 05, 2008

Cînd sportul era plăcere…


1973 - Ilie Nastase cîştiga turneul de tenis de la Roland Garros

Pe atunci era mai slăbuţ, purta chiloţi albi şi nu se înscrisese la PSD. Cred că nu era nici măcar membru PCR, cu toate că vremurile nu-ţi permiteau un asemenea lux… Era pur şi simplu Ilie, un puşti nebun, gata să facă mişto de adversari cu feţe îngheţate şi nume de Borgi. Un tip pregătit ca, după un lung de linie pe backhand să pună un stop la fileu, pe rever. Sau să arunce racheta, ca să lovească o minge prea scurtă… Sau să se certe cu arbitrul de linie pentru o minge absolut nesemnificativă… Era Ilie, sportivul îndrăgostit de spectacol şi de femei… Voi, feţii moşului, nici nu vă imaginaţi aşa spectacol… Voi, cei pentru care tenisul înseamnă serviciu, apoi atac la fileu şi voleu nimicitor… Voi, cei pentru care sportul înseamnă munţi de bani şi anabolizante, luaţi aminte – a fost o vreme cînd s-a jucat tenis de plăcere, s-a făcut sport de amorul artei ! A fost o vreme cînd Năstase returna printre picioare, cînd Dobrin “dădea urechi”, cînd Ioan Chirilă scria cronici de sport mai lungi de 500 de cuvinte ! Şi erau citite… Pe onoarea mea de sportiv !

miercuri, iunie 04, 2008

Chinezul şi tancul


1989 - Au avut loc tragicele evenimente din Piaţa Tienanmen; armata reprima sîngeros mişcarea de protest de la Pekin, care debutase în 22.04.1989.

Pe fila de astăzi a calendarului stă o imagine-simbol a secolului trecut. Un chinez tînăr, subţirel, cu pantaloni închişi la culoare şi cămaşă cu mînecă scurtă opreşte un tanc în Piaţa Tienanmen. Îl vedem din spate, nu-i desluşim figura, nu ştim dacă e încrîncenat sau senin, nici dacă poartă sau nu ochelari. În dreapta ţine o pungă de plastic, cum se purta obligatoriu în tot spaţiul comunist, că nu se ştia cînd găseai ceva de cumpărat… În jur – ţipenie ! Numai omul şi monstrul. Tezeu şi Minotaurul. Raţiunea şi Instinctul. Tancul dădea s-o ia la dreapta, omul făcea un pas lateral, tancul se sucea la stînga, chinezul – ţuşt, în faţa sa… Aici se rupe filmul. Nu mai ştim ce s-a întîmplat. Probabil că, într-un tîrziu, Tancul l-a strivit pe protestatar. Aşa cum s-a întîmplat şi cu protestul studenţesc din Pekin, înăbuşit de miliţie. După aceea, mulţi deştepţi s-au grăbit să explice că e mai bine aşa – ce s-ar întîmpla dacă o ţară precum China, cu un milliard de locuitori, ar scăpa de sub controlul partidului comunist ? Ar fi anarhie, nu ? Or, nouă ne place ordinea. Păzea, pietoni, trece tancul !

marți, iunie 03, 2008

Citind pe litere Cuvîntul Sacru


1970 - O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea Wisconsin, sub conducerea savantului indian Gobind Khorana, laureat al Premiului Nobel, a reuşit să producă în laborator prima genă artificială.

De atunci, drumul a fost larg deschis. Sintetizînd în laborator gene artificiale şi introducîndu-le în organisme vii, omul a produs hibrizi de porumb mai rezistenţi şi mai prolifici, cartoful-roşie şi păsări fără pene. Apoi au apărut clonele – oaia Dolly fiind celebritatea zilei. Apoi medicii s-au gîndit că ar avea nevoie de piese de schimb pentru organismul uman şi au silit porcii să trăiască omeneşte... În fine, ce să ne mai încurcăm cu animalele şi cu fenomenul de respingere al grefelor – mai bine să clonăm un om, în întregime ! În urmă cu ceva vreme, doctorul Severino Antinori, un pionier al acestor cercetări, a scandalizat întreaga lume anunţînd că o duzină de femei poartă deja în pîntece clone umane. Am văzut şi o româncă, mamă la o vîrstă venerabilă. Ce urmează ? Secta Davidienilor zice că o să-l cloneze pe Iisus... Aberant, nu ? Şi cînd te gîndeşti că totul a început cu cele mai bune intenţii, acum 38 de ani, citind pe litere Cuvîntul Sacru – Adenină, Citozină, Guanină, Timină...

luni, iunie 02, 2008

30 de ani după gratii


1740 – S-a născut scriitorul Donatien-Alphonse François Marchiz de Sade, autor prolific de povestiri, piese de teatru şi romane considerate imorale în epoca sa; (m. 2.12.1814)

Născut în sînul unei familii aristocratice provensale, educat la iezuiţi şi moştenitor al unei mari averi, marchizul de Sade ar fi putut străluci la curtea de la Versailles dacă... Dacă ar fi fost un om normal. Numai că n-a fost. De o sexualitate exacerbată maladiv, marchizul şi-a petrecut o treime din viaţă în închisori, aşteptîndu-şi condamnarea la moarte, în urma unor afaceri scandaloase. Întîi au fost orgiile şi sechestrările de minore, apoi torturile la care au fost supuse nefericitele victime, distribuirea de afrodiziace la petreceri, din cauza cărora prostituatele vedeau moartea cu ochii. Arestat, încarcerat, de Sade reuşeşte să evadeze, fuge din Franţa de mai multe ori şi se întoarce de fiecare dată, ca să cadă iar în ghearele urmăritorilor. În lungii ani petrecuţi după gratii, îşi lasă imaginaţia să depăşească orice limită. Astfel se nasc romanele sale sulfuroase, negre, puse la index, astfel se scriu piesele sale de teatru pe care nici un regizor nu le-a pus în scenă integral. Se scufundă în abjecţie, aşteptîndu-şi moartea – soţia îl părăseşte, copiii nu mai vor să-l vadă. Dar moartea nu vine. Eliberat, în Parisul revoluţionar al lui 1789, va face elogiul egalităţii, el, un aristocrat, cu aceeaşi ironie cu care şi-a descris visele erotice. Numai că Republica nu se joacă – va fi din nou încarcerat, în ospiciu, unde va petrece 14 ani, lucid, printre nebuni, pînă cînd moartea îi va da evadarea supremă.

sâmbătă, mai 31, 2008

O zi fără tutun


Ziua mondială fără tutun este marcată din 1988, la propunerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

S-au scris verzi şi uscate despre obiceiul fumatului. Ştim cu toţii cum a venit tutunul din colonii, cum un oarecare ambasador francez Jean Nicot a devenit celebru cît ai aprinde o ţigară, cum fumau indienii pipa păcii, cum tutunul a cucerit conservatoarele societăţi europene. În fine, cum fumatul a ajuns să sublinieze un anumit statut social. Şi constat cu tristeţe că astăzi, după aproape o jumătate de mileniu de fumat, românii sînt total afoni în chestiune ! N-avem, monşer, civilizaţia fumatului... Sau, dacă am avut-o cîndva, am cam pierdut-o... Vreţi o demonstraţie ? Tata mare, Dumnezeu să-l ierte, socialist din convingere, cu mustaţă în furculiţă şi baston, după fiecare defilare de 1 Mai îşi înfigea mahoarca muncitorească într-un portţigaret de cireş şi se lăsa fotografiat, alături de tovarăşi. Astăzi, sindicaliştii fumează „cu filtru”... Păi nu e asta o dovadă a slăbirii vînei naţiunii ? Este... Ce să mai zici de patroni ? În loc să învîrtească trabucul între degete, trabucul ăla gros, rulat pe coapse de fetele din Cuba, îi vezi că scot din pachet nişte „grisine” light, de-alea albe, şi mentolate pe deasupra ! Ruşine ! Nici poliţiştii nu mai fumează pipă, nici preoţii nu mai trag pe nas, nici răufăcătorii nu mai mestecă la tabac. Se fumează fără fason, fără ştaif, fără plăcere. Se trage din ţigară din disperare, maşinal, de foame. Cu alte cuvinte, se duce de rîpă nobila societate a pufăitorilor, ascultaţi-mă pe mine ! Şi eu m-am lăsat de fumat...

joi, mai 29, 2008

Căderea Constantinopolului


1453 - Sfîrşitul Imperiului Bizantin. Cucerirea Constantinopolului de către Sultanul Mahomed al II- lea. Împăratul Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, moare în mijlocul apărătorilor cetăţii.

Cea mai frumoasă înfăţişare a dramaticelor evenimente mi se pare a fi aceea de pe peretele sudic al mănăstirii Moldoviţa. Închipuiţi-vă cetatea fortificată, cu turnuri semeţe şi ziduri de incintă, pe care s-a suit poporul şi se roagă ! Pe străzi se vede o procesiune impunătoare, în frunte merg două persoane, care poartă Sfînta Mahramă şi Icoana Maicii Domnului, apoi vine clerul, Împăratul cu dregătorii săi şi Împărăteasa… În stînga, armata turcească de uscat e cîtă frunză, cîtă iarbă… artilerie, pedestrime şi cavalerie…apropiindu-se de cetate, de după patru coline. În mijloc, sultanul călăreşte un armăsar galben. E mîndru sultanul, cu turbanul său verde… Are tot dreptul – începe epoca de aur a turcilor, popor ciudat, crud şi îngăduitor, fanatic şi mercantil deopotrivă… Despre turci am învăţat că i-am bătut de le-au mers fulgii, în toată istoria… Atunci de ce mă ia cu fiori pe şira spinării ori de cite ori îmi reamintesc fresca de la Moldoviţa ?

miercuri, mai 28, 2008

Haosul ateriza în Piaţa Roşie


În 1987, o ştire exploda în teleimprimatoare, luînd pe nepregătite întreaga lume. Cetăţeanul vest-german Mathias Rust, un tînăr ecologist pasionat de zbor, ateriza cu un avion minuscul în… Piaţa Roşie, strecurîndu-se pe sub nasul apărării aeriene a URSS ! Vă închipuiţi furia şi spaima generalilor sovietici, cu pieptul încărcat de decoraţii – crîncena putere roşie fusese făcută de ruşine. Mathias Rust a fost arestat, sub acuzaţia că a violat spaţiul aerian al Uniunii Sovietice iar în Armată a plouat cu destituiri. Dincolo de spactaculosul fapului divers, acest eveniment te pune pe gînduri. Cum a fost posibil ? Cum a fost posibil şi ca, peste 14 ani de la acest eveniment, două avione de pasageri, deturnate de terorişti, să lovească Turnurile Gemene din New York? Controlul traficului aerian se face, peste tot, cu sisteme dintre cele mai complexe. Oameni şi computere, radare şi baterii de rachete, telecomunicaţii şi mecanică fină – toate componentele sistemului sînt de înaltă performanţă… Atunci ? Răspunsul ni-l dă ştiinţa complexităţii – există un prag de sofisticare peste care nu e bine să păşeşti. În definitiv, şi dinozaurii erau sisteme vii extrem de complexe care au dispărut, pentru că nu s-au putut adapta… Ca ei, state şi companii sînt pe cale să dispară, într-un mediu extrem de schimbător… Complexitatea naşte haos.

marți, mai 27, 2008

Sub semnul lui Mihai Viteazu


1600 - Mihai Viteazul (1593-1601) a devenit "domn al Ţării Românesti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei", realizînd prima unire a celor trei provincii române.

Istoricii nu pot vorbi cu calm despre acest moment. Prea sînt diferite interpretările... Ce l-a mînat pe Mihai în luptă ? Dorinţa de putere, spiritul aventurier, încercarea de a rezista turcilor sau ideea de unitate a românilor ? Ce a fost Mihai ? Un general genial, un condottier, un precursor al României Mari ? Interpretarea romantică a lui Bălcescu a născut o mitologie naţională, centrată în jurul figurii tragice a lui Mihai, însă şcoala istorică a începutului de secol XX s-a arătat mult mai critică. Apoi au venit istoricii comunişti şi au amplificat latura naţională a proiectului unirii de la 1600, prezentîndu-l pe Mihai ca pe un salvator al fraţilor din Moldova şi Transilvania, cînd, de fapt, între cele trei ţări existau tensiuni de neînlăturat în acel moment. Istoricul Lucian Boia pune concluzia justă, în cartea „România, ţară de frontieră a Europei”. Iat-o: „Mihai Viteazu nu i-a unit pe români la 1600; a adunat, într-un ansamblu efemer, cele trei ţări din zonă care se aflau într-o situaţie asemănătoare... Avea să-i unească însă pe români mult mai tîrziu, la mulţi ani după moartea lui. În secolul al XIX-lea... şi la 1918, România s-a făcut sub semnul lui Mihai Viteazu”.