sâmbătă, iunie 28, 2014

Meridiane subiective - Cînd politica naște artă

Santa Maria del Fiore

2 aprilie. Florenţa. Mă întorc în Florenţa, ca să înţeleg mai bine spiritul politic al acestui oraş. Caut urmele marilor Medici şi invoc umbra lui Old Nick, Niccolo Machiavelli, secretarul Republicii florentine. Dincolo de înflorirea economică şi artistică ce-i sînt proprii, Renaşterea redescoperă şi pune în chestiune politicul, ca artă a conducerii statului. Despărţindu-se de concepţiile medievale ale subordonării „lucrurilor publice” în faţa „lucrurilor cereşti” (aşa cum postulaseră Augustin şi Sf. Toma), filosofii politici ai Renaşterii exultă „vertu – vîrtutea”, acea capacitate a Principelui de a prevedea şi de a se adapta Sorţii nestatornice. Machiavelli nu credea în Pronie, planul divin, nici în esenţa bună a omului. În Renaştere, Cetatea oamenilor nu mai este o reflectare imperfectă a Cetăţii lui Dumnezeu ci o fiinţă desprinsă de orice ierarhie spirituală, care poate fi cucerită de individul care ştie natura concetăţenilor săi. Evident, într-o astfel de viziune, pretenţiile papale de amestec în chestiunile puterii temporale cad în desuetudine. De aici, lupta ghibelinilor (susţinătorii Împăratului Romano-German) cu guelfii (adepţii Papei), luptă care marchează întreaga Renaştere italiană.

Cum justifica Papalitatea această intervenţie în politic? Ce-i da dreptul Suveranului Pontif să se amestece în treburile comunei florentine? E simplu, dacă cercetăm istoria. Roma invoca „Donariul lui Constantin”, un presupus act prin care Constantin cel Mare ar fi donat Papei pămînturile Imperiului Roman de Apus. „Donariul” legitima astfel supremaţia Papalităţii asupra Imperiului. Actul a fost contestat în numeroase rînduri, dovedindu-se un fals. Ghibelinii demonstrau astfel că trecerea puterii imperiale, întîi către franci, prin Carol cel Mare, şi apoi către germani, a fost consecinţa unor evenimente exclusiv laice. Renaşterea italiană marchează ieşirea din Evul Mediu, caracterizată de ascensiunea oraşului şi a burgheziei urbane, redescoperirea individualităţii, renunţarea la ideea suveranităţii bisericii, umanism şi limbă naţională, afirmarea voinţei împotriva predestinării, exaltarea frumuseţii corpului uman şi a plăcerilor sale, redescoperirea „vechilor discipline hermetice” – alchimie, astrologie – care fac trecerea către ştiinţele experimentale.

Domenico de Michelino - Dante

 Sînt iar în faţa Catedralei Santa Maria del Fiore. Astăzi nu se mai oficiază liturghia, aşa că turiştii pot intra nestingheriţi. Caut cu privirea, în stînga navei, pictura lui Domenico di Michelino, care-l înfăţişeză pe Dante, exilat, în afara zidurilor Florenţei. E mică şi n-am acces la ea, aşa că o reconstitui din memorie. Divinul Poet îşi ţine opera în mîna stîngă, cu dreapta arătînd intrarea în infern. În spatele său se înalţă, impunător, muntele Purgatoriului, vegheat de Îngerul Penitenţei. Peste toate, se învîrt sferele planetare. Scena a fost realizată în 1465 – Dante n-ar fi recunoscut Florenţa pictată de Michelino.

Mă plimb prin interior, cu ochii la mozaicurile podelei de marmură. De aici, desenul e neclar dar, dacă aş urca cele 463 de trepte ale domului lui Brunelleschi, s-ar configura tradiţionalul labirint, de găsit în catedralele Evului Mediu. La Chartres, era mult mai evident – traseu iniţiatic şi cale a penitenţei, el figura, simbolic, drumul omului către Centru, către Sacru. Labirintul catedralei era parcurs, în genunchi, de credincioşi, în imposibilitatea de a face pelerinaj către Ierusalim. De sărbătorile mari, Regele însuşi stătea în Centru şi vindeca, prin punerea mîinilor pe creştetul celor suferinzi. Mă uit în sus – „Judecata de Apoi”, monumentala frescă a lui Vasari, scînteiază minunat. Aş cerceta cupola, cele două domuri suprapuse, ca două coji de ou, cărămizile puse în „schelet de peşte”, dar timpul mă presează. Data viitoare... Acum, vreau să găsesc mormintele Medicilor, la San Lorenzo.

Capela Medici - Aurora și Amurgul

Dacă e să construieşti, fă-o temeinic, să dureze o mie de ani! Acesta era crezul lui Cosimo cel Bătrîn, întemeietorul dinastiei Medici. Cosimo (1389-1464) a fost fiul lui Giovanni di Bicci, un negustor inteligent, care a început să strîngă avere, fondînd, în 1397, Banca Medici. La moartea sa, Giovanni a lăsat o avere de 180 de mii de florini de aur, echivalentul, spun experţii, a 36 de milioane de dolari de azi! La rîndul său, Cosimo a deschis Banca Medici către lumea politică a timpului său, administrînd averile unora dintre cele mai bogate familii regale de pe continent, prin filialele sale de la Roma, Napoli, Veneţia, Milano, Avignon şi Londra. Conducător de fapt al Florenţei, ales gonfalonier în 1434, Cosimo a avut grijă mereu să nu vexeze prin fast şi opulenţă pe susţinătorii săi din partidul „popularilor”. Palatul Medici-Riccardi, prima sa reşedinţă, conceput de Michelozzo, frapează prin masivitate simplă. Alături se găseşte biserica San Lorenzo, creaţie a lui Brunelleschi, care a conceput-o în stil renascentist, clasic.

Ajuns aici, mă uimeşte simplitatea faţadei – pare un zid neterminat, fără decoraţii şi ornamente. În zonă se fac lucrări edilitare – nu mi-e limpede pe unde se intră. În fine, cu chiu, cu vai, ajung în Sacristia Veche şi în Cappella dei Principi. Peste tot sînt schele, se lucrează la restaurarea marmurei care cade de pe pereţi. Ce ironie! Cosimo are o lespede simplă peste mormînt, la care n-am cum să ajung din cauza muncitorilor, în timp ce somptuoasa Cappella dei Principi e pentru stră-nepoţii săi, Marii Duci de Toscana. Nici Lorenzo n-are vreun mormînt bogat.  „Magnificul”, nepotul lui Cosimo, a preluat puterea pe la 1469 şi nu i-a mai dat drumul din mînă. Conducător autoritar şi mecena, înconjurat de marii artişti ai Florenţei şi urmărit din umbră de inamici, Lorenzo a scăpat ca prin minune din conspiraţia pusă la punct de rivalii săi, cei din clanul Pazzi, şi a stîrnit mîna Vaticanului. În plus, în timpul său, Banca Medici a cunoscut pierderi masive, pentru că devenise prea mare şi complexă, astfel încît Lorenzo a vîndut-o statului. În urma acestei manevre, amintind frapant de situaţia de azi a instituţiilor financiare „prea mari ca să dea faliment”, cetăţenii Florenţei s-au trezit cu taxele crescute şi cu o criză a creditului! Nimic nou sub soare...

Capela Medici - Ziua și Noaptea

În Sacristia Nouă, grupurile statuare ale lui Michelangelo atrag toate privirile – „Ziua şi Noaptea”, pe mormîntul lui Giuliano, duce de Nemours, „Aurora şi Amurgul” pe al lui Lorenzo (e Lorenzo, ducele de Urbino, nu Magnificul). Alegorii ale sexelor, alegorii ale vîrstelor, spun criticii de artă. Iar un mare iniţiat, precum Rudolf Steiner, vede în ele şi mai mult – „Ziua” ar reprezenta Psihicul diurn al omului, „Noaptea” ar fi Inconştientul, trupul eteric şi vegetal, „Aurora” ar figura trupul astral iar „Amurgul”, trupul fizic. Discutabil. Michelangelo îşi păstrează secretele.

Necropolă şi Panteon

În civilizaţiile tradiţionale, morţii îi apără pe cei vii. Necropola, Oraşul Morţilor, este plasată la Poarta de Vest, închizînd calea influenţelor malefice. În oraşul modern, tradiţia s-a transformat puţin – locul Necropolei este luat de Panteon. La origine, un templu al tuturor zeilor, Panteonul îi cinsteşte pe concetăţenii de seamă – literaţi, artişti, oameni de stat. Şi ei, tot paznici împotriva auto-desconsiderării şi deznădejdii. La Florenţa, Necropola şi Panteonul se cheamă „Santa Croce”. O magnifică biserică în stil gotic, aproape de Arno. Cîtă deosebire faţă de San Lorenzo! Aici, interiorul este mult mai aerisit şi mai spaţios, iar faţada, grandioasă, pare nouă – a fost placată cu marmură colorată, în secolul al XIX-lea, de un filantrop englez, Francis Sloane. O iau uşor, pe lîngă pereţi, ca să descopăr cenotafurile şi mormintele. Iată-i pe savanţi – Galileo Galilei şi Marconi, iată-i pe artişti – Ghiberti, Michelangelo, iată-i pe umanişti – Bruni şi Dante, iată-l pe marele compozitor Rossini, iată monumentul lui Machiavelli! Mă reculeg în faţa lor,  mă simt recunoscător faţă de aceşti mari binefăcători ai omenirii. Chiar dacă sîntem praf de stele, ce se risipeşte iute-n vînt, isprăvile spiritului durează mult, mult mai mult, binecuvîntată fie memoria umanităţii!

Cenotaful lui Dante din Santa Croce

Nu cumva m-am îmbolnăvit de sindromul Stendhal? În 1817, autorul lui „Roşu şi negru” vizita pentru prima dată Florenţa şi, în Santa Croce, a fost cuprins de un vertij al frumuseţii. „Am fost într-un fel de extaz, de la ideea că mă aflam în Florenţa, aproape de mormintele acestor personalităţi celebre... Am avut senzaţii celeste... Totul vorbea atît de viu sufletului meu. Ah, numai de aş putea uita! Inima mi-a bătut mai repede, am avut nervi, cum li se spune la Berlin. Viaţa s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu mă prăbuşi”, notează francezul. Dar nu! Eu mă simt bine şi îi surîd complice lui Old Nick. Apoi rostesc o scurtă rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să văd toate acestea. Frescele lui Giotto, cu scene din viaţa Sf. Francisc, par vii. Şi au 700 de ani.  Veche mănăstire franciscană, Santa Croce are şi o frumoasă curte interioară. Mă plimb prin ea, refuzînd să intru în Capela Pazzi (din solidaritate cu domnii Medici!). De-a lungul unei galerii, sînt expuse 18 basoreliefuri ale artistului Benedetto Robazza, înfăţişînd călătoria lui Dante în Infern. Mă uită sfîntul în faţa lor!

Călătoria lui Dante în Infern

În Piaţă, lume multă şi relaxată. Peste tot, vînzători ambulanţi de nimicuri, grupuri de turişti strunite de ghizi necruţători, gură-cască. Din cînd în cînd, vezi şi vreun localnic, ieşind grăbit dintr-un palazzo, la costum şi cravată, năpustindu-se, peste drum, la vreun chioşc de fast-food – micul dejun al corporatistului. Mai către prînz, lumea se relaxează – florentinii coboară din birouri către micile pizzerii ce-i aşteaptă cu pastele casei. Merge şi un pahar de vin. E limpede că şi aici viaţa e grea, trebuie să te zbaţi ca-n România, totuşi italianul nu şi-a pierdut pofta de viaţă, nu e încruntat mereu, îşi face timp pentru el şi pentru frumuseţea din jur. Intru şi eu la „Gusta Pizza”, o locantă pe lîngă Palazzo Pitti, pe care o ochisem pe internet. E un local de familie, plin la orice oră din zi şi din noapte, unde lumea nu se formalizează – mese de lemn, bîrne în tavan, cuptorul la vedere, vinuri la alegere, multe condimente şi verdeţuri. E bine!

Palazzo Pitto

Acum vine partea cea mai dură a itinerariului – Palazzo Pitti. O uriaşă colecţie de artă, strînsă de toţi conducătorii florentini, din 1550 încoace, grupată tematic – o galerie a costumelor, un muzeu al bijuteriilor, chiar şi o expoziţie a trăsurilor ducale! Nu e timp pentru toate, aşa că mă rezum la un tur în Galeria Palatină, cu gîndul la picturile lui Rafael. Scări abrupte mă duc la etajul întîi, unde, în 33 de săli, e un delir de grandoare, o risipă de obiecte, o mare de tablouri! De sus pînă jos, de la dreapta la stînga, pînză lîngă pînză! O mie de lucrări – Boticelli, Tizian, Pontormo, Tintoretto, Vernonese, Caravaggio, pînă şi Rubens şi Van Dyck, flamanzi rătăciţi printre italieni... Ca să nu înnebunesc, aplic metoda maestrului Ernst Junger – las ochiul să rătăcească fără metodă, bucurîndu-se să întîlnească, ici-colo, vechi cunoştiinţe, cu care să stea apoi mai mult de vorbă. De exemplu, acel portret al messerului Agnolo Doni, în care Rafael parcă dă o replică Giocondei. Aceeaşi compoziţie, aceeaşi postură a mîinilor personajului. Privire diferită, fundal luminos. Sau frumoasa cu văl, La Velata, buze de coral printre mărgele de chihlimbar... În rest, un vîrtej de forme şi culori, o senzaţie de preaplin şi o straşnică durere de picioare. Au fost cele mai grele trei ore din viaţa mea...

La Velata

Stors de puteri, ignor acum cu neruşinare invitaţia graţioasei (şi neobositei) mele însoţitoare de a vedea şi Grădinile Boboli. Grădini? Pavilioane rococo? Grote, insuliţe, statui de daci? Să le vadă alţii, mai odihniţi. Şi, în timp ce doamna mea pleacă în explorare, eu ma trîntesc pe un scaun, la cafenea, unde rad pe nerăsuflate trei „Peroni”, la doze mici şi preţuri mari, sub privirile atotştiutoare ale chelnerului bătrîior care mă serveşte. Pesemne, mai văzuse el mulţi intelectuali ca mine, însetaţi de cultură...

Fuga prin Armenia...

Mult mai întremat, pot acum să o iau, la pas, către Podul Aurarilor, vechiul pod al Florenţei, de fapt un supermarket cocoţat peste Arno. Aici îşi aveau prăvăliile şi atelierele fierarii, măcelarii şi tăbăcarii, pînă să fie alungaţi de ducele Ferdinand I, pe la 1600, din cauza zgomotului şi mirosurilor, care se ridicau pînă la celebrul coridor Vasari, pasajul secret al conducătorilor Florenţei, de vreun kilometru jumătate, ce leagă Palazzo Vecchio de Palazzo Pitti. Au rămas pe loc numai aurarii. Acum, dacă aveţi portofelul burduşit, aici e de voi! Dacă nu-l aveţi, faceţi ca mine – treceţi cu pas ţanţoş printre ispite, admirînd seniorial ici un medalion cu granate, colo un ceas Panerai, la preţ de garsonieră. Mi-aduc aminte cum, în Luvrul anticarilor, un ovrei bătrîn m-a oprit şi, auzind că vorbesc româneşte, mi s-a adresat în cea mai curată limbă sadoveniană, apoi nu m-a lăsat să plec pînă n-am cumpărat ceva pe măsura pungii mele. Aici, pe Ponte Vecchio, nu se vorbeşte româneşte – auzi tocmeli mai mult în rusă. Globalizare, deh! Printre tarabele scînteietoare, găsesc şi una deosebită – e un magazin care vinde obiecte din hîrtie. Veche artă florentină, un fel de origami renascentist, cu rezultate uimitoare – colile marmorate s-au transformat în cutiuţe, obiecte de birou, bufniţe şi pisici...

Şi iată-mă la Palazzo Vecchio, vechea Primărie florentină, încă funcţională. Se vizitează totuşi sălile de la etaj, ca şi Marea Sală a Celor Cinci Sute, plină acum de chinezi cu Iphoane şi căşti pentru traducere. Le place mai ales prezidiul, unde se fotografiază în draci – noroc, tovarăşi! Cambei! Imensele fresce propagandistice, preamărind victoriile militare ale Florenţei, sînt de Vasari – cele ale lui Leonardo n-au ţinut... La etaj, birourile funcţionărimii renascentiste sînt elegante şi masive – peste tot, se vede piatra. Evident, găsesc masca mortuară a lui Dante, n-a luat-o profesorul Langdon, staţi liniştiţi, e încă acolo, într-un cubicul prăfuit – chipul sever, ca o pasăre de pradă, nu-şi găseşte linişte nici în moarte. Stărui asupra exponatelor din Sala Hărţilor – cu a sa uşă secretă, din spatele panoului cu Armenia, şi gîndul îmi fuge din nou la „Infernul” lui Dan Brown – de altfel, bazîndu-se pe succesul romanului, la Palazzo Vecchio se organizează un tur Langdon, care te poate purta prin coridorul Vasari pînă în grădinile Boboli. Mă încîntă hărţile vechi, cu ale lor ţinuturi necartate, marcate simbolic cu „Hic sunt Leones”! Aici descopăr că şi insuliţele obscure poartă o inscripţie – „Hic sunt Dracones”!

Hic sunt Dracones!

Seara se lasă peste Florenţa – gelateriile îşi aprind luminile, terasele sînt pline, oamenii fac shopping, ascultă vreun artist ambulant, sau pur şi simplu se odihnesc. Cu inima plină, mă îndrept spre gară, uitîndu-mă peste umăr, pentru ultima oară, către domul lui Brunelleschi. Ştiu deja – cine a văzut o dată Florenţa, va reveni. Şi parcă n-a trăit degeaba...

vineri, iunie 27, 2014

Meridiane subiective - Primăvară în Toscana (IV)

Marea rivală a Florenţei

Siena

1 aprilie – Siena. Astăzi, plec la Siena, cu autobuzul – în autogara din Montecatini, lume puţină, adormită, ca lunea dimineaţă. O angajată mătură, alta aranjează ziarele în rafturi. Ediţii groase, reviste lucioase, multe romane grafice – uite că, în Italia, presa scrisă nu e pe cale de dispariţie! Voi schimba cursa în Florenţa, iar pînă la Siena mai sînt vreo 80 de km... E soare, maşina merge lin, parcă bifînd fiecare curbă din labirintul rutier toscan. Mereu spre sud, prin acelaşi peisaj colinar, dealuri stîncoase, văi repezi, arce de beton susţinînd şoseaua, ici-colo chiparoşi de un verde închis, în grupuri, case-turn pe înălţimi, locuri bune de vînătoare. Autostrada S2 urmează vechiul drum de pelerinaj din Evul Mediu, prin trecătorile apărate de oraşe fortificate, precum Monteriggioni, neschimbate de sute de ani. În Renaştere, Siena ghibelină a fost rivala Florenţei, cu care s-a întrecut în producţia de ţesături, în comerţ, construcţii, opere de artă şi diplomaţie! După bătălia cîştigată la Montaperti, în 1260, Siena a intrat în epoca de aur a construcţiilor publice, ridicate de aristocraţii locului, urmaşii lombarzilor şi ai francilor lui Charlemagne. Din păcate, pe la 1348, ciuma loveşte oraşul, ucigîndu-i o treime din populaţie. Două sute de ani mai tîrziu, florentinii îşi iau revanşa – în cele 18 luni de asediu, vor muri şi mai mulţi sienezi ca la ciumă. Învingătorii vor stopa orice dezvoltare ulterioară – Siena va îngheţa, în forma Evului Mediu. Astăzi, cetatea are cam 50 de mii de locuitori.

Siena - Piazza del Campo

Ca şi Roma, Siena e construită pe şapte coline – drumul urcă şi coboară mereu. Autogara e lîngă zidurile vechi – vorba vine autogară, o staţie obişnuită, cu un pasaj subteran, unde se găsesc casele de bilete. Încep explorarea, la pas, îndreptîndu-mă către Piazza del Campo – nici n-aş putea să mă rătăcesc, există indicatoare la tot pasul. Între zidurile caselor medievale, cu patru-cinci etaje, e umbră şi răcoare – străzile pietruite, înguste, abia permit trecerea vreunei camionete cu marfă. Peste tot, simboluri animaliere – unicorni, lei, bufniţe girafe. Sînt semnele heraldice ale celor 17 parohii sieneze, cartierele medievale. Ele marchează şi steagurile călăreţilor ce se întrec, anual, în Palio – cursa de cai neînşeuaţi, ce are loc în piaţa publică. „Palio” înseamnă „steag” – învingătorul cursei îl va primi, drept trofeu, alături de admiraţia concitadinilor. Primesc şi pariorii ceva – depinde cît de inspiraţi au fost! Violentă şi simbolică, această sărbătoare e atestată din 1281 – dar rădăcinile i se întind pînă în Imperiul Roman. Păcat că nu e iulie, mi-ar fi plăcut să asist la aşa ceva.

Căpitanul Giudoriccio da Fogliano, frescă de Simone Martini, Trecento

Intru într-un magazin al producătorilor locali – multe tipuri de brînzeturi, pîine, covrigi, prăjituri şi vinuri. Oamenii sînt mîndri de stilul lor de viaţă, se cunosc, discută îndelung cu vînzătorii, schimbă reţete. E luni dimineaţă, dar nimeni nu pare grăbit – gustă timpul, nu caută să-l omoare! Alături, mă atrage o vitrină cu tutun – aleg un „Davidoff Green Mixture”, la jumătate de preţ faţă de România. Ştiam eu că românii au mai mulţi bani decît italienii, dar nici chiar aşa. Din vitrină în vitrină, am ajuns pe nesimţite în Piazza del Campo – e ca o vale podită cu cărămidă roşie. Rosario Assunto, filosoful oraşelor şi grădinilor, scrie undeva că îi aminteşte de forma mantiei Maicii Domnului, ocrotitoarea oraşului. Mărginită de palate elegante, Piazza del Campo te duce către Palazzo Publico, cu al său Torre del Mangia, înalt de 102 m. Sînt 500 de trepte pînă sus şi prefer să-mi menajez genunchii. În Primărie, mă uimeşte Sala del Mappamondo – picturile sale de Ev Mediu sclipesc minunat. Zăbovesc îndelung în faţa „Bunei şi Relei Ocîrmuiri”, fresca lui Ambrogio Lorenzetti, un manual de guvernare valabil şi astăzi. Aşa naive, fără simţul perspectivei şi al amănuntelor, îmi plac mai mult decît unele opere renascentiste. De ce? Pentru că merg la esenţă, ilustrează principii. Renaşterea descoperă frumuseţea umană, de acord, dar se pierde, uneori, în individual. Între o Madonă hieratică a vreunui maestru necunoscut din Trecento şi portretul migălit de Rafael pentru o comanditară din înalta societate, e limpede că aleg Madona!

Simone Martini - Maesta (detaliu)


Tarotul Domului din Siena

Din piaţă, în cinci minute sînt la Dom. Spectaculoasă lucrare gotică, ridicată ca să-i umilească pe florentini... Intru şi cîteva momente nu văd nimic. Apoi, ochii mi se obişnuiesc cu obscuritatea şi descoper ce mi se aşterne la picioare – un paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-am mai văzut în nici o biserică.  Catedrala a fost începută în secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza ciumei. La mozaicuri s-a lucrat 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos, întins şi magnific dintre toate”...  Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice. Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine, se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la circulaţia doctrinei tradiţionale. Constructorii de la Siena, conduşi de Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dellOpera – Maestrul Lucrării), cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese, păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse prin peşteri...

Domul din Siena

După ce le-a privit şi a meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii, pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea ei. Îl vedem şi pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale, aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării Fluidelor. Dincoace, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron, alături de sfetnicii săi. Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai decolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.

Hermes Trismegistul, pavajul Catedralei din Siena

Ca şi cînd n-ar fi fost suficiente aceste minuni, intru şi în Biblioteca Piccolomini, un spaţiu monumental, în stînga navei principale, lîngă transept. Biblioteca a fost construită în 1492, pentru cardinalul Francesco Piccolomini, şi a fost împodobită cu frescele lui Pinturicchio într-un stil manierist, care aminteşte de pictura anticilor. Pinturicchio, sau Pictorul cel Mic, a fost discipol al lui Perugino, ca şi Rafael, şi a mai pictat apartamentele Papei Borgia, la Vatican. Contemporanii îl apreciau pentru culorile sale strălucitoare şi pentru scenele vii. Despre compoziţiile din Biblioteca Piccolomini, Vasari spune că i-ar aparţine, de fapt, lui Rafael. Constat că-mi plac şi mie. Figurile au ceva proaspăt, scenele cuprind zeci de personaje. Ici colo, identific „tablourile din tablou”  - peisaje marine, oraşe căţărîndu-se pe pantele munţilor, copaci fantastici şi pieţe cu arhitectură ideală. Biblioteca Piccolomini expune astăzi manuscrise cu inluminuri. Mă uit mai atent şi realizez că sînt cărţi cu cîntece religioase – iată portativele, notele şi cuvintele lor!

Siena - Palazzo Comunale

Pe terasa Muzeului Domului, peisajul sienez mi se dezvăluie în toată splendoarea – o insulă de acoperişuri brun-galben-roşcate, înconjurată de marea dealurilor verzi, cu vii şi chiparoşi. Privirea îmi fuge către biserica San Domenico, înaltă şi severă – aici se păstrează capul Sfintei Ecaterina, patroana Italiei. Sfînta, dedicată de timpuriu iubirii lui Cristos, a trăit în timpul ciumei. Va organiza ajutorarea celor bolnavi şi săraci, va lucra în spitale, va căra morţii şi îi va îngropa, va consola pe cei deznădăjduiţi, fără ca boala s-o atingă. Va avea viziuni şi va purta stigmatele lui Hristos, pînă cînd îşi va da ultima suflare, în 1380 (va urma)

joi, iunie 26, 2014

Meridiane subiective - Primăvară în Toscana (III)

Un manuscris al Divinei Comedii

Caut casa lui Dante Alighieri... Şi o descopăr pe Via Santa Margherita, la nr. 1. Desigur, nu se ştie cu siguranţă dacă Dante a stat aici – locuinţa e o casă-turn de secol XIII, refăcută în 1911. Urc scările de piatră – parcă am intrat într-o culă. Aceiaşi pereţi albi, severi, aceleaşi tavane cu grinzi întunecate. Locul găzduieşte un Muzeu Dante, destul de micuţ – deh, nici un petec de hîrtie scris de Dante n-a mai ajuns pînă la noi. Dar sînt expuse exemplare copiate ale „Divinei Comedii”, cu inluminuri şi ornamente de pagină, obiecte de epocă, hărţi ale călătoriei poetului prin Cele Trei Lumi. În magazinul pentru turişti există cel puţin cinci ediţii ale marelui poem – de la cele pentru şcolari pînă la cele pentru bibliofili, legate în piele şi cu reproducerile ilustraţiilor lui Botticelli. Italienii au un adevărat cult pentru Dante, pe care îl redescoperă şi îl prezintă altfel noilor şi noilor generaţii. Societatea „Dante Alighieri”, funcţionînd încă din 1889, l-a transformat într-un glorios produs de export. Iar Roberto Benigni, simpaticul actor din „La vitta e bella”, adună mii şi mii de oameni la spectacolele sale „Lectura Dantis”. E aici ceva de învăţat despre relaţia unui popor cu marile opere ale culturii sale. Plec cu greu din acest spaţiu minunat, nu înainte de a-mi cumpăra un bust al lui Dante, în ipostaza clasică, încununat cu lauri. O nimica toată, da. Dar de la Muzeul Literaturii Române, cîte busturi de clasici poţi cumpăra?

Pisicile Florenţei

Loggia dei Lanzi

Tot înainte, spre sud, spre Arno, şi ajung iute în Piazza della Signoria, la Primărie, carevasăzică! Ce piaţă? E o galerie de sculptură în aer liber, din care se înalţă, masiv, Palazzo Vecchio! Aici a fost centrul puterii Republicii Florentine, unde se întrunea Consiliul Celor Cinci Sute, după căderea dinastiei Medici, aici a slujit Machiavelli, ca secretar al Celor Zece, şi tot aici a fost ars pe rug zelosul Savonarola, plătind pentru îndrăzneala de a cere florentinilor să aprindă alte ruguri, ale deşertăciunii, cu hainele lor scumpe. Copia lui „David” pare mică şi nu mă impresionează, în schimb caut Leul Marzocco, heraldul florentin. Iată-l cum ţine scutul cu crin roşu, sub o labă grea, iar capul mîndru priveşte priveşte în zare! De fapt, uite o adevărată ceată de pisici împietrite, pe treptele Loggiei dei Lanzi, Lăncierii marelui duce Cosimo I! Lei care ţin în gheare globul pămîntesc, ca pe un biet ghem de lînă, lei care dorm, mustăcioşi, sub soarele de primăvară. Îmi place şi „Perseul” lui Benvenuto Cellini, ridicînd în mîna de bronz capul retezat al Meduzei, străveziu avertisment adresat adversarilor lui Cosimo! Cine a spus că propaganda e o invenţie recentă? Nu, ea însoţeşte actele Puterii dintotdeauna!

La Sfînta Sfintelor...

Uffizi

Nu e timp pentru ca să vizitez Palazzo Vecchio, îl las pentru o altă zi, acum trebuie să ajung la Uffizi, clădirea de birouri construită de Vasari pentru administraţia ducală, găzduind în zilele noastre comorile de artă ale Medicilor. Am bilet rezervat pe internet cu săptămîni înainte, pe care-l fîlfîi cu mîndrie, sub ochii invidioşi ai sutelor de turişti ce aşteaptă la cozi! He, he, he, bună şi organizarea asta la ceva! Şi pătrund în Sfînta Sfintelor iubitorilor de artă, urcînd la etaj cîte două trepte deodată... Nu e aglomeraţie ca la Luvru, nici spaţiu ca la Alhambra dar tot mi-e imposibil să văd tot. Patruzeci şi cinci de săli la etaj, plus alte cinci la parter, cu picturi expuse cronologic, ilustrînd evoluţia artei florentine de la gotic la manierism. Evident, aleg şi eu cireşele de pe tort – portretele ducelui şi ducesei de Urbino, pictate de Piero della Francesca, nu mă impresionează prea tare. Domnul are un profil de bulibaşă, să mă ierte Dumnezeu!, cu ten măsliniu, ochi exoftalmici şi nasul rupt de o lovitură de sabie, Doamna şi-a pensat sprîncenele şi părul de pe frunte, după moda de la 1460... Trec iute către sălile 10-14, unde e expus Botticelli. Aici, lume ca la circ... sorbind-o din ochi pe Venus, născută din spuma mării, admirînd-o pe gingaşa Flora şi ale sale Trei Graţii. Mă trag pe o băncuţă şi privesc. Tablourile sînt de mari dimensiuni, ce zic eu?, sînt uriaşe de-a dreptul, cred că au doi metri pe trei. Le acoperă un geam de protecţie, ca să nu-i vină gînduri vreunui vandal. Măsura pare justificată însă, cumva, geamul acesta parcă alterează culorile, parcă le face spălăcite! Trebuie timp să te acomodezi, să intri în atmosferă, să vibrezi la unison cu ceea ce vezi.

Naşterea lui Venus - detaliu

„Naşterea lui Venus” şi „Primavera” au făcut să curgă rîuri de cerneală. Unii critici au spus că avem de-a face cu opere inspirate din imaginarul Antichităţii, cu corpuri goale, marcînd ruperea de purismul Evului Mediu, cu redescoperirea omenescului, atît de caracteristic Renaşterii. Alţii au identificat în ele semnele unei iniţieri a pictorului în misterele neoplatonismului ficinian, fără de care alegoriile nu pot fi înţelese.  Savantul hermeneut Ioan Petru Culianu s-a amuzat, în romanul „Jocul de smarald”, să le transforme în motor al unor crime cu substrat astrologic. Toate interpretările mi se par valabile – cu cît e mai strălucită o operă de artă, cu atît e mai semnificativă, mai ambiguă. Sînt construite folosind proporţiile de aur? Evident. Se regăsesc în ele figurile geometrice dragi pitagoreicilor, triunghiurile echilaterale şi sferele? Le vezi uşor, cu un pic de pregătire. Pun în scenă scenarii care vorbesc despre crearea Lumii, despre Suflul Divin, despre atributele feminine ale Principiului? Au demonstrat-o mari iniţiaţi. Mie, ca oricărui alt privitor, îmi rămîne plăcerea contemplării, dincolo de orice hermeneutică. Şi contemplu chipul gingaş al lui Venus, melancolia zîmbetului său diafan (ah, Leonardo, şi Mona Lisa ta zîmbeşte la fel de misterios...), corpul cu sîni mici şi bazin proeminent, atît de diferit de standardele frumuseţii moderne. Şi mă pierd în luminişul Primăverii, cu Madona sa păgînă, cu zecile de specii de flori şi fructe, regal pentru botanişti, cu Flora sa, zeiţa verde, cu Hermes Trismegistul împrăştiind negurile.

Leonardo - Bunavestire

După asta, greu mai intră şi altceva. Mă uit, totuşi, cu plăcere, la Îngerul lui Leonardo, din binecunoscuta „Bună Vestire”. Cît de greu e să pictezi un androgin... În plus, pentru că şi această operă e de mari dimensiuni, descopăr cu fascinaţie „tablourile din tablou” – în plan îndepărtat, maestrul a pictat o marină în toată regula – din balconul Fecioarei se zăreşte un oraş fortificat, la poale de munte, cu turnuri, faruri şi pontoane, către care se îndreaptă cel puţin şase corăbii! Apoi, privirea revine în prim-plan şi zăboveşte pe cartea Fecioarei – prieteni, are pagina scrisă cu grafia sucită a lui Leonardo, în două culori!

Cu capul plin de forme şi culori, rătăcesc de coridorul Arno, între aripile de est şi vest ale Uffizi. Nici nu mai văd statuile romane, expuse aici, pentru că mă atrage panorama ce se revarsă prin ferestrele largi – sînt dealurile de la sud de Florenţa şi verdele Arno, scurgîndu-se pe sub Ponte Vecchio. Pe malul său, lumea a ieşit la picnic. Într-adevăr, aveau dreptate cei vechi – un oraş trebuie să aibă limite de creştere, astfel încît, din turnurile sale, să poţi vedea peisajul, mediul în care e aşezat. Numai aşa opera de arhitectură e desăvărşită. Limitele creşterii, aşadar... Cetatea ideală a lui Platon avea cam cinci mii de locuitori, cîţi ar putea să audă un discurs rostit fără amplificare în Agora. Cetatea medievală – cam 20 de mii, cîţi ar putea să intre într-o catedrală. Cetatea renascentistă - mai mulţi, cu cartiere pînă la poalele dealurilor din jur. Dar oraşul modern? El a pierdut limitele, a dărîmat zidurile, ignoră peisajul şi a renunţat la centru, transformîndu-se într-o reţea, într-un rizom, cu centrul pretutindeni şi nicăieri, cu periferia întinzîndu-se ca un neoplasm, de-a lungul şi de-a latul funcţiunilor sale. Conurbaţie. Americă. Cel puţin, Bătrînul Continent mai păstrează centrele vechi ale oraşelor sale, în care poţi vedea şi peisajul. Florenţa veche are cam 300 de mii de locuitori. Aria metropolitană numără un milion şi jumătate.


Pentru energizare, espresso pe terasa Loggiei dei Lanzi (va urma)

miercuri, iunie 25, 2014

Primăvară în Toscana (II)

30 martie – Florenţa. Cînd călătoriţi într-o ţară străină, căutaţi-i cu privirea steagul. Culorile sale vă vor spune multe despre acel loc, despre oameni şi despre istorie – culorile sînt cuvinte ale unui limbaj vechi, simbolic. Tricolorul italian este Verde-Alb-Roşu. Roşul, culoare predominantă în heraldică, reprezintă Focul şi Sîngele, Principii Active, Masculine (dacă sînt strălucitoare). E culoarea Pasiunii şi a Războinicului. Roşul heraldic se numeşte, franţuzesc, „gueules”, pluralul substantivului „gueule” – gură, gîtlej, de la ornamentele de piele tăiate din gîtlejul fiarelor, aduse să împodobească scuturile luptătorilor. Culoarea trimite către ambivalenţa „gurii”, simbol al unui libido nediferenţiat. Astfel, înţelegem uşor că italienii sînt buni de gură, colerici, pasionali. Albul, culoarea doliului regal, a candidatului la iniţiere şi a purităţii, vine să tempereze excesele Roşului – italianul a învăţat lecţiile înţelepciunii şi ale sfinţeniei. În fine, Verdele, culoarea apei şi a vegetaţiei, duce gîndul către primăvară, renaştere şi răcoare. Verdele din steagul italian este uman şi tonic, este culoarea panaceului şi a uleiului de măsline, a vieţii la ţară şi a ataşamentului matern. Dacă e să-l credem pe Dante, cele trei culori mai înseamnă, în cheie creştină, iubirea, credinţa şi speranţa în Dumnezeu.


În personalul italian


E duminică dimineaţă şi mă pregătesc de drumul către Florenţa –lunea, muzeele sînt închise. Gara din Montecatini Terme pare pustie, sînt doar cîţiva oameni pe peron. În timp ce butonez la casa automată de bilete, de niciunde apare o ţigancă, cu şapte fuste şi batic, care se oferă, în româneşte, să mă ajute! Contra cost, evident... De uimire, pierd şi trenul! Noroc că vine altul, peste o oră... Structura feroviară toscană e la fel de bună ca şi cea rutieră – trenurile personale au vagoane supraetajate, scaunele sînt mari şi comode, ai loc pentru bagaje, e curăţenie. Pe ecranele din vagoane vezi viteza (care a ajuns şi pînă la 120 de km/h), temperatura, staţia care urmează. Un bilet dus-întors, Montecatini – Florenţa, face cam 10 euro iar drumul durează mai puţin de-o oră. Şi, cel mai important – trenul te duce chiar pînă în inima oraşului, în gara Santa Maria Novella, la zece minute de mers pînă în Piaţa Domului.

Piaţa Domului din Florenţa


Un oraş ca un star de cinema

Florenţa! Inima Toscanei, perla fluviului Arno, oraşul negustorilor, bancherilor şi artiştilor! Cine n-o cunoaşte măcar din cărţi? „Agonie şi extaz”, celebra biografie romanţată a lui Michelangelo, scrisă de Irving Stone, „Cultura Renaşterii în Italia” a eruditului Jacob Burckhardt, „Istoriile florentine” ale lui Machiavelli, „Divina Comedie” dantescă, pînă şi „Inferno”-ul lui Dan Brown, toate vorbesc despre ea! Cine n-a auzit de familia Medici, de Cosimo cel Bătrîn, de Lorenzo Magnificul, de celebra luptă a lor cu clanul Pazzi? Cine n-a văzut măcar „Hannibal”-ul lui Ridley Scott, celebrul thriller care se desfăşoară aici? Le ştiu pe toate, m-am îndrăgostit de Florenţa ca un băieţel din provincie de o vedetă de cinema. Acum, mă grăbesc la întîlnire, cu fluturi în stomac. Florenţa pare somnoroasă, străzile abia se animă, negustorii ridică obloanele magazinelor. În cîteva minute, ajung în Piaţa Domului. Oraşul tradiţional este ca o roată, care se învîrte în jurul unui ax sacru – Templul, Catedrala, Domul. Abia mai tîrziu, apare şi un al doilea centru, cel al Puterii Temporale, reprezentat de Castel, Primărie, Palat administrativ. În pieţele Toscanei, centrul Autorităţii Spirituale are, de obicei, trei componente – Baptiseriul, Domul şi Campanila. Hoinăresc prin Piazza del Duomo, încercînd să cuprind dimensiunile ansamblului. Mi-e imposibil – Domul se ridică maiestuos, ca un munte de marmură albă, pe care ornamentele verzi şi roşii par licheni şi flori. Catedrala din Florenţa, Santa Maria del Fiore, este enormă – a fost începută în 1296, pe locul alteia mai vechi, iar lucrările s-au terminat în 1887! Domul lui Brunelleschi, uluitoarea căciulă ce-o poartă pe frunte, urcă pînă la 91 de metri! Campanila lui Giotto e mai scundă cu şase metri. Întîi, mă învîrtesc în jurul Baptiseriului, cea mai veche parte a ansamblului – aici a fost botezat Dante! Porţile estice, lucrate de Ghiberti, strălucesc în soare. Încerc să identific cele zece panouri, măiestrit gravate în metal auriu – reprezentînd scene biblice. Artistul a lucrat la ele 21 de ani, după ce a cîştigat un concurs feroce – era anul 1401, iar Florenţa sărbătorea ieşirea din ciumă. Ştiu că am în faţă nişte copii (originalele fiind în Museo dellOpera del Duomo) dar emoţia rămîne întreagă. Îmi place mai ales scena Potopului... Dintr-un medalion, chipul lui Ghiberti îmi zîmbeşte peste secole.

David în Galleria dell'Academia


Efebul viril al lui Michelangelo

Între timp, străzile s-au animat. Peste tot, puzderie de turişti, mai ales asiatici... Mănîncă, fac poze, mişună. Mă gîndesc cît de incomod e să fii locuitor al Florenţei, în plin sezon. Nu e de mirare că oamenii preferă scuterele şi bicicletele. Cu harta în mînă, mă îndrept spre Galleria dell’Academia, trecînd pe lîngă absidele Catedralei, împodobite cu replici miniaturale ale marelui Dom. Solzii de ţiglă roşie sclipesc vesel – soarele s-a înălţat binişor, e aproape ora 12. La Academie – coadă de aşteptare, dar merge repede. Toate naţiile pămîntului vor să-l vadă pe David. Şi au de ce. Trec printr-un pavilion lung, unde „Sclavii” lui Michelangelo plîng în lanţuri, dar n-am ochi pentru ei. În faţă, sub o cupolă casetată, scăldat în lumină, stă Gigantul. E copleşitor – frumuseţe albă, forţă liniştită. Pare viu – sub marmură se umflă venele, muşchii tresaltă, oasele trosnesc. Piciorul stîng abia atinge soclul, praştia e pregătită, urmînd să slobozească proiectilul nimicitor. Din orice poziţie l-ai privi, corpul gol al acestui atlet n-are nimic obscen – pînă şi părul pubian pare o frunză de acant. Văd fascinaţie în ochii turiştilor – parcă ne-am amintit vremurile cînd oamenii şi uriaşii trăiau împreună pe pămîntul de dinainte de Potop. A fost Michelangelo homosexual? Poate. Cert e că, prin „David”, ne-a lăsat imaginea sa despre corpul masculin – puterea graţiei şi graţia puterii – atît de diferită de imaginarul actual. „David” nu e metrosexual, nici culturist. „David” e un efeb viril, chiar dacă, la prima vedere, termenii aceşti se exclud. „David” întruchipează Florenţa, „soft-power”, un oraş renascentist ameninţat de inamici imperiali.

La Casa lui Dante

N-aş mai pleca de aici dar mă aşteaptă şi alte minuni. O iau pe Via dei Calzaiuoli, defileu săpat de fluviul comerţului printre palatele florentine. Cînd zice „palazzo”, italianul se gîndeşte la altceva decît românul. La noi, palatul e ceva din basme, o clădire de cleştar care stă într-un picior de cocoş şi se învîrte după soare. La ei – e o întreprindere. Încă din secolul al XIII-lea, Toscana s-a îmbogăţit din fabricarea şi vînzarea ţesăturilor. Au apărut puternice bresle, numite „Arti” (şapte Majore, paisprezece Minore), care aveau nevoie de ateliere, spaţii de depozitare etc. Astfel, strîmta casă cu turn din Evul Mediu a fost înlocuită de un edificiu pe orizontală, în general cu trei, patru nivele, cu ziduri groase şi faţade din blocuri de piatră. În centrul palatului se află curtea interioară, delimitată cu arcade, moştenită de la romani. În timp, faţadele aveau să fie separate de profiluri orizontale, iar fiecare etaj va fi realizat conform unui ordin tradiţional – doric, ionic, corintic, rezultînd un ritm şi o armonie „pe orizontală”. La parter se comercializau bunurile. La etaj, acel „piano nobile”, negustorul sau bancherul îşi amenaja propriile apartamente. În fine, ultimul nivel se încheia cu o streaşină a cornişei puternic scoasă în afară şi împodobită. Şi uite aşa, transformările economice renascentiste au impus o arhitectură specifică. Astăzi, Via dei Calzaiuoli, Strada Pantofarilor, e mai animată ca oricînd, sucind capul turistului cu vitrinele magazinelor de lux, ademenindu-l cu restaurantele şi barurile ei. Dar eu n-am timp pentru ele – caut ceva precis. Caut o casă medievală, o casă turn, o casă modestă, pierdută printre palate. Caut Casa lui Dante Alighieri. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective"

marți, iunie 24, 2014

Primăvară în Toscana

De la Bucureşti la Bologna, zborul durează vreo 90 de minute. Într-o dimineaţă senină, cum este cea de astăzi, poţi vedea întîi contururile Carpaţilor, cu văile lor, peste care stăruie ceaţa. Apoi, spre nord-vest, apar culmile înzăpezite ale Alpilor – cu ochii la ele, nici nu bagi de seamă că avionul a survolat Adriatica şi se pregăteşte să te lase, uşor, pe aeroportul „Marconi” din Bologna.

Oraşul Roşu şi genitaliile lui Neptun

Bologna - Palazzo Comunale

29 martie 2014 - Bologna, Prato, Montecatini Terme. Capitală a regiunii Emilia Romagna, Bologna are vreo 400 de mii de locuitori. Întemeiat de etrusci, dezvoltat de romani, cetate de piatră şi cărămidă în Evul Mediu, sediu al primei universităţi europene (1088), Oraşul Roşu e primitor cu turiştii – poţi să-l baţi cu piciorul, pe vreme rea, fără să te uzi, graţie porticurilor sale. Bologna trece, astfel, celebra probă de urbanitate a arhitectului Ioanide, plăsmuirea livrescă a lui George Călinescu... Porticurile, galerii exterioare, care înconjoară pieţele, bisericile, casele, au intrat deja în patrimoniul cultural UNESCO – construite întîi în lemn, apoi în zidărie, poartă semne de breaslă şi ornamente dintre cele mai frumoase. Doar în centru sînt 38 de km ! Născute din dorinţa omului medieval de a-şi mări etajele superioare ale locuinţei, s-au transformat apoi în trotuare acoperite şi în locuri excelente de negoţ.

Bologna - Fîntîna lui Neptun

 Din păcate, n-am timp să le studiez în voie – peste trei ore, maşina va pleca spre Prato. Aşa că mă alătur grupurilor de turişti, care galopează deja către Piaţa Mare (Piazza Maggiore), printre italienii guralivi şi relaxaţi – sîmbăta, circulaţia maşinilor a fost oprită în zona centrală. E soare, oamenii îşi plimbă căţeii sau au ieşit la o tură cu bicicleta. Am ajuns în inima oraşului – un spaţiu deschis, cam cît un teren de fotbal, înconjurat de clădiri emblematice – spre sud, Biserica San Petronio, uriaşă, în stil gotic, începută în secolul al XIV-lea şi neterminată nici pînă astăzi, spre vest, Palazzo Comunale, sediul de azi al Primăriei bologneze, pe care tronează statuia aceluiaşi sfînt, Petronio, episcop din secolul al V-lea, patronul urbei. În centrul Pieţei, lumea cască gura la o monumentală Statuie a lui Neptun – Domnul Apelor, „Il Gigante”, cum îi zic localnicii, îşi conduce carul triumfal, într-o procesiune de sirene, tritoni, delfini şi alte meduze! Operă a sculptorului flamand Giambologna, se ridică aici din 1565. Cum mie nu prea-mi place manierismul, mă amuz observînd că Neptun are genitaliile cam mici. Mă lămureşte ghidul. Artistul a trebuit să facă unele concesii atotputernicei biserici catolice dar s-a răzbunat aşa cum doar un creator o poate face – privit dintr-un anumit punct, Neptun scoate un deget obscen, direct sub burtă! Locul neobişnuitei privelişti e marcat în pavaj cu o piatră neagră, zisă a ruşinii!

Giovanni Domenico Cassini

 În Catedrală se fac reparaţii, anumite capele nu sînt accesibile. Oricum, interiorul impune – nava centrală, cu arcele sale gotice, se rezeamă de coloane roşii, înălţîndu-se 40 de metri. În Capela Regilor Magi – o frescă dantescă, cu Mahomed şi Lucifer în Infern. Dar cel mai tare îmi atrage atenţia „Meridianul lui Cassini”, o proiecţie a poziţiei soarelui, la zenit, de-a lungul anului, pe planul locului. Trasat pe marmura catedralei, Meridianul are 66 de metri – din înalt, o rază de lumină cade aproape de locul echinocţiului de primăvară. Cassini, director al Observatorului astronomic din Paris, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, a descoperit sateliţii lui Jupiter şi ai lui Saturn şi a calculat distanţa Pămînt-Soare.  Un crater de pe Lună îi poartă numele.

Meridianul lui Cassini

 Din nou pe străzi, în jurul Pieţei Mari, pînă la vechile ziduri ale cetăţii. Intru şi în Catedrala Sfîntului Petru, barocă şi caldă, cu a sa „Plîngere” din terracota, un grup statuar impresionant. Apoi, la un bar de sandviciuri, pe sub porticuri, să mă întremez după atîta contemplare –  prima dată cînd îmi exersez italiana pe localnici ! Şi, da, e bine – putem să ne înţelegem!

La Brîul Maicii Domnului

După-amiază, drum spre Prato, celebru centru toscan al ţesăturilor şi pînzeturilor. Străbatem Apeninii Septentrionali, pe o excelentă autostradă. La tot pasul, lucrări de artă inginerească – viaducte, tuneluri, unele lungi de kilometri. Nimic ostentativ, totul funcţional, chiar dacă se văd urme de vechime. Peisajul toscan e minunat – văi abrupte şi dealuri stîncoase, pe care se ridică, ici şi colo, case cu campanilă. Pare că, de-a lungul vremii, a existat aici o competiţie pentru poziţia de pe vîrf – excelentă pentru observaţie şi pentru orgoliu. Aşezări întregi se înghesuiesc pe cea mai înaltă culme. Mă gîndesc că valahii de pe muşcele n-au construit niciodată pe înălţimi ci numai pe văi – o fi ceva ce ţine de psihologie? Sau de o învăţătură mai bătrînă, care-ţi spune să pui casa la jumătatea pantei, cu faţa la sud, la drum, la apă curgătoare? Oricum, la noi, pantele sînt mai line...

Domul din Prato

Prato e un oraş de vreo 200 de mii de locuitori, aşezat la poalele Muntelui Retaia. Munte-munte, dar în grădina publică cresc palmieri! Peste zona veche pluteşte o atmosferă de somnolenţă patriarhală – lumea pare că-şi face siesta. Din loc în loc, se zăresc restaurante chinezeşti – aici se află cel mai mare Chinatown după cel din Milano! Pe străduţele înguste din centru, ajung la Dom, dornic să văd Brîul Maicii Domnului, o relicvă despre care există mărturii că a făcut minuni. Desigur, e greu de dovedit provenienţa acestor relicve – ştiu că alte fragmente din Brîu se află la Mănăstirea Vatoped de la Athos – dar emoţia îmi rămîne întreagă.  Din păcate, Brîul Maicii Domnului nu este expus – mă mulţumesc cu frescele lui Agnolo Gaddi, printre care o extraordinară „Adoraţie a păstorilor”.  Apoi, la un cappucino, mă conving că Prato promovează stilul de viaţă „slow food” – servirea durează 30 de minute!

Spre seară, ajungem în Montecatini Terme, staţiunea balneară a ducilor Toscanei, începînd cu secolul al XVIII-lea. Izvoare termale, doamne cu crinolină, flirturi şi jocuri de noroc, bazine de marmură şi pavilioane Art Nouveau... Astăzi, izvoarele au cam secat, termele sînt în renovare, jumătate din cele 200 de hoteluri au pe uşă anunţul „De închiriat”.  Criza bate briza! Sigur, nu e ca la Herculane, unde şmecherii au pus mîna pe moştenirea imobiliară imperială, ca s-o lase apoi în paragină, dar şi aici se simte apusul gloriei. Totuşi, oamenii sînt optimişti. Hotelul la care tragem e proprietate de familie – ne întîmpină patroana, o italiancă tînără şi creaţă, vorbind o engleză excelentă. E amabilă şi dinamică, promite că o să ne răsfeţe, culinar vorbind. Hm, hm... Ceva nu-mi sună bine.

Montecatini Terme - ceva mai bine ca la Herculane!

 Dau o raită prin împrejurimi. Magazine de firmă, costume de 5000 de euro, pantofi din piele de crocodil, Gucci, Versace, D&G, cîteva Ferrari-uri roşii, la colţ de stradă, cupluri care se plimbă, grupuri de turişti ruşi în maieu, nemţi pe biciclete. Nu e rău. După cină, mă retrag la terasă, în compania unui pahar de Montepulciano – pe care l-aş da oricînd pe o Fetească Neagră -  şi a unei pipe. În hotel nu se fumează, aşa că simt discriminarea pînă la os! Mîine, voi lua drumul Florenţei – sînt doar 45 de km pînă acolo şi m-am hotărît să călătoresc cu trenul italian. Două gări servesc micuţa staţiune, amîndouă la o azvîrlitură de băţ. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective. Călătorii pe hărţi şi-n cărţi"

miercuri, iunie 11, 2014

Solaris


Astăzi, am recitit dintr-o răsuflare Solarisul” lui Lem. E limpede că, prin anii ’60, cartea asta a fost un scandal – în plină eră a SF-ului expansionist, avertiza asupra rațiunii meschine a ieșirii omului în spațiu, anume căutarea Seamănului. Dar ce te faci cînd întîlnești un Străin? O ființă care gîndește la o altă scară decît noi? Sau altfel? Evident, Contactul se dovedește imposibil. De aici, crește nesiguranța, frustrarea și singurătatea speciei. Polonezul va relua tema în “Glasul Domnului” iar fraţii Strugaţki în “Picnic la marginea drumului”.

“Solarisul” vorbește însă despre mult mai multe lucruri. În primul rînd, vorbește despre limitele cunoașterii științifice – e un roman epistemologic. Metoda științei presupune observarea fenomenelor, construirea unui sistem explicativ și testarea teoriei, prin experimentul de laborator. Observarea este clasificare și inducție. Sistemul înseamnă postularea unor cauze și deducția legilor specifice domeniului studiat, folosind un sistem simbolic de maximă generalitate – matematica. Testarea se reduce la reproducerea fenomenului, într-un mediu căruia îi putem controla variabilele. Prin încercare și eroare, cunoașterea științifică se transformă într-o arhitectură epistemică deosebit de complexă, cu rezultate materiale – tehnologia – care modifică, la rîndul lor, lumea. Și ciclul se repetă, aparent la nesfîrșit, pentru că știința consideră că mintea umană este la fel de nețărmurită ca și Universul care i-a dat naștere.

Dar ce te faci atunci cînd te lovești de fenomene irepetabile? Oceanul plasmatic din Solaris creează structuri efemere – lungoni, simetriade, asimetriade – incredibil de complexe, în care poți recunoaște obiecte matematice (curbe, drepte, corpuri geometrice etc) efemere, care niciodată nu se repetă. Le poți clasifica și atît. Inducția se lovește de infinitul joc al formelor – totul curge, nici o structură nu durează. Poți trece, evident, la pasul al doilea – deducția cauzelor, modelarea matematică a unei clase de fenomene, chiar dezvoltarea anumitor ramuri ale simbolismului necesar explicării. În schimb, nu există posibilitatea infirmării sau confirmării teoriei – oceanul nu poate fi modelat în laborator. În plus, teoria e incapabilă să facă predicții asupra fenomenelor următoare. Și atunci? La ce bun efortul?

Lem descrie magistral întreaga măreție și mizerie a edificiului cunoașterii științifice. Întîi, descoperirea oceanului de pe Solaris atrage mințile geniale ale observatorilor și clasificatorilor. E epoca de pionierat. Urmează propunerea unor teorii explicative – oceanul e viu. Încercările de contact eșuează rînd pe rînd – oceanul ne ignoră. Atunci, apar teoriile de semn contrat – oceanul e o gelatină fără conștiință, un anumit tip de materie, cu proprietăți speciale. Biblioteca solaristicii se mărește vertiginos, într-un ritm exponențial, cu date – înregistrări, imagini. Dacă nu putem înțelege totul, măcar să înțelegem fragmente și să le folosim pentru aplicații practice. Dar toate eșantioanele prelevate din ocean se degradează în laborator și mor. Entuziasmul scade, frustrarea crește – parcă am vrea să distrugem ceea ce nu înțelegem și să plecăm mai departe. Dar nici intervențiile în forță nu dau vreun rezultat – Solaris ne ignoră mai departe. Sau poate nu? În acest punct începe intriga romanului.

Ce-ar putea înțelege o furnică din elefantul care o poartă, fără s-o bage în seamă? Ce-am putea descifra noi dintr-un mesaj trimis de o stea către altă stea ? Cum am folosi artefactele unei civilizații incredibil de avansate? Lem pune toate aceste întrebări dureroase. Iar răspunsurile sînt încă și mai dureroase. Răspunsurile ne arată limitele minții noastre. Mă gîndesc că, pe aceeași linie, pune întrebări și teologia – aceea curajoasă. Cum să explicăm miracolele, fenomene, prin definiție, irepetabile? Dar natura unui Dumnezeu despre care putem afirma cu certitudine doar ce NU este? Și, mai presus de orice, care este SENSUL realității? O viață de om poate fi ușor explicată, cîteva sute – mai greu, 8 miliarde – imposibil. Complexitatea, infinitatea, vălul Maiei, mereu schimbător, nu se încadrează în logica aristotelică. Nu e nevoie de metaforele unui scriitor de science fiction – infinitul mic cu a sa mecanică cuantică și infinitul mare, cu teoria Big-Bang-ului, sînt pietrele de hotar ale gîndirii științifice. Imaculata Concepțiune și Învierea Domnului, la fel.