miercuri, septembrie 17, 2014

Tarot şi sincronicitate


Adeptul Căii de Mijloc ştie dintotdeauna că Universul este Mental. Această afirmaţie, atît de simplă, necesită astăzi explicaţii. Cum adică mental, se va mira cititorul modern? Ce-au a face lucrurile cu mintea? De la Descartes încoace, am înţeles că există o distincţie netă între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii – că doar nu dispare lumea odată cu moartea noastră! Sau vrei să spui, autorule, că Universul este creaţia Cuiva? Tare naiv mă mai crezi! Tu n-ai parcurs măcar fizica şi chimia ce se învaţă la liceu? Ai fi aflat atunci că materia se autoorganizează, urmînd nişte legi precise, trecînd de la simplu la complex. În toată povestea, nu e loc, nu e nevoie de un Creator - cu atît mai puţin de Mintea lui. Deci, despre ce vorbim noi aici?

Şi totuşi... Ştiinţa contemporană nu e atît de tranşantă. Ea cercetează „de jos în sus”, observînd modul în care se combină elementele, evidenţiind legităţile ce funcţionează la diverse paliere ale existenţei. De multe ori, celebra „autoorganizare” este doar un nume generic dat Formelor ideale sau Şirurilor creşterii viului, care par a se regăsi atît în fulgii de zăpadă cît şi în corolele florilor. De multe ori, regulile vibraţiei, ritmului, polarizării şi genului sînt cît se poate de clare în fizică, în chimie, în biologie, în sociologie... Nimic nu există fără cauză. Atunci, logic ar fi să putem vorbi şi despre o Cauză primă, din care derivă lumea substanţelor şi a formelor, a legilor şi a sentimentelor. În secret, ştiinţa doreşte să înţeleagă această Cauză, altfel n-ar căuta o teorie globalizantă, o Formulă Ultimă, din care, prin particularizare, să putem descrie fiecare nivel al realităţii. Dar se loveşte de două limite – în jos, spre Infinitul Mic, unde totul devine probabilitate, şi în sus, spre Infinitul Mare, unde totul devine fluctuaţie. Vălul lui Isis nu poate fi străpuns cu una, cu două...

În aceste condiţii, ideea că Universul e Mental ne poate indica o altfel de paradigmă, demnă de cercetat pînă şi de omul modern. Tradiţia consideră că totul este Spirit, viu şi infinit. Despre Spirit în sine nu se poate vorbi, e dincolo de cuvinte, în schimb putem cerceta manifestările sale, în toate cele trei ipostaze – materie, energie şi informaţie. Şi o facem cu ajutorul mentalului din noi, „secretat” de cea mai complexă structură pe care o cunoaştem pînă astăzi – creierul uman. Departe de a fi un epifenomen, rezultat întîmplător din jocul elementelor, creierul nostru (cu corp cu tot) pare mai degrabă un Microunivers, un „ciob holografic” al Macrouniversului (lucru cunoscut de Cei Vechi), o oglindă a întregului. De aici se nasc multe posibilităţi interesante. Prima ar fi aceea că ştiinţa umană nu poate evolua fără să ia în considerare fenomenele conştiinţei. Activitatea creierului ne-ar putea furniza date pe care instrumentarul tehnic e incapabil să le obţină (gîndiţi-vă la toate manifestările mentale cunoscute sub denumirea generică de revelaţii). Apoi, dacă totul este Spirit, viu şi infinit, înseamnă că moartea este o trecere spre altceva, nu o distrugere iremediabilă. În fine, dacă Universul este Mental, devine foarte probabil ca să existe şi alte forme de inteligenţă în afară de specia umană.

Pe axioma că totul este Spirit se bazează şi majoritatea actelor divinatorii. La început, oamenii au căutat informaţii despre lume şi viitor prin interpretarea dansului astrelor, zborului păsărilor, solidificării metalelor topite – observînd, cu alte cuvinte, Forme, Ritmuri şi Interacţiuni, în marea curgere. Apoi, au apărut machete ale Lumii, truse de scule magice, colecţii de elemente (beţişoare, cochilii, rune, cărţi de joc). Amestecate şi aruncate în diverse moduri, ele formau configuraţii semnificative pentru ochiul iniţiatului. Cele mai vechi manuale de divinaţie, printre care menţionăm „I Ching”, în Orient, şi „Cartea lui Thot”, în Occident, conţineau explicaţiile Figurilor astfel formate. „I Ching” a ajuns pînă la noi. Din păcate, „Cartea lui Thot” s-a pierdut. Ne-a rămas doar trusa de scule aferentă – se numeşte Tarot şi se prezintă sub forma unui joc de cărţi. Despre Tarot va fi vorba în continuare.

Cea mai veche mărturie privind Tarotul datează din 1227. Cronicile epocii spun cum copiii italieni sînt instruiţi în „cunoaşterea virtuţilor” prin intermediul unor foiţe care se numesc „Carticelle”. Mostre din acestea se găsesc în Tarotul din Marsilia şi în Tarotul din Mantegna. Cărţile se pictau manual, pe suporturi delicate şi greu de păstrat, fiind accesibile doar familiilor înstărite, care le transmiteau generaţiilor următoare prin testament. În „Tratatul organizării familiei”, scriere din 1299, cărţile sînt numite „naibi”, o unealtă de educaţie a aristocraţiei. Din 1332, Tarotul se regăseşte în inventarele de bunuri ale suveranilor occidentali. Mai apoi, Biserica îl interzice ca joc, iar din această persecuţie se naşte nevoia de a-i ascunde secretul şi de a-l transmite doar în cercurile ezoterice. Treptat, se face trecerea de la tarotul italian la unul provensal, cu imagini şi culori mai simple. În fine, din secolul al XVIII-lea, Tarotul se răspîndeşte în întreaga Europă şi începe să fie studiat de ocultişti.

Pe la 1750, francezul Court de Gebelin identifică un specific egiptean al Tarotului, legîndu-l de pierduta „Carte a lui Thot”. Eliphas Levi continuă studiile lui de Gebelin, stabilind corespondenţe între alfabetul ebraic, căile Arborelui Vieţii din Cabală şi cărţile de Tarot. În secolul al XIX-lea, Oswald Wirth redesenează cu acurateţe imaginile Tarotului, pornind de la cele originale. Papus îi studiază simbolismul culorilor, sugerînd interpretări alchimice. În fine, la începutul secolului al XX-lea, grupul ezoteric „Golden Dawn” crează versiunea Tarotului Rider – White, cu grafică Art Nouveau, cel mai folosit pachet din lumea anglo-saxonă. Astăzi, există sute de jocuri de Tarot, datorate unor graficieni diverşi, care nu schimbă însă cu nimic semnificaţia lamelor şi arhitectura consacrată.

Dar cum arată un astfel de instrument divinatoriu? Să analizăm Tarotul de Marsilia, unul dintre cele mai folosite. Se prezintă sub forma unui pachet alcătuit din 78 de cărţi sau arcane, împărţite în două grupe. Prima cuprinde 56 de arcane minore, în patru Culori (Monede, Cupe, Bîte şi Spade), cu zece numere (de la unu la zece) şi patru figuri (Valet, Cavaler, Regină şi Rege) pentru orice culoare. Nu e greu de observat că, din arcanele minore, au derivat actualele jocuri de cărţi, prin edenumirea culorilor (Caro, Inimi, Pici şi Trefle) şi eliminarea Cavalerului. A doua grupă e formată din 22 de arcane majore, înalt semnificative, care poartă nume diverse (Scamatorul, Papesa, Spînzuratul, Roata Norocului etc) şi permit corespondenţe alchimice, cabalistice, numerologice, psihologice. Împreună, etalate după diverse sisteme, arcanele minore şi majore permit interpretări multiple, funcţie de problemele puse în discuţie şi, mai ales, de ştiinţa hermeneutului care se apleacă asupra lor.

Nu putem lămuri, în acest spaţiu restrîns, semnificaţiile fiecărui element al Tarotului şi conexiunile ce se formează – pentru asta există o literatură extrem de bogată, pe care cititorul curios o poate consulta. Ne mărginim la a evidenţia, încă o dată, principiul de funcţionare al Tarotului, apropiindu-l de un fenomen descris de psihiatrul Carl Gustav Jung – sincronicitatea. În timp ce o pacientă îi povestea pasionat că a visat un scarabeu egiptean, la geamul cabinetului a apărut un cărăbuş aidoma celui din vis. Savantul a clasat apoi multe alte coincidenţe de acest fel, presupunînd că e o formă prin care imagini arhetipale, conţinuturi ale inconştientului colectiv, se manifestă nu numai în comportamentul indivizilor ci şi în lumea înconjurătoare. E limpede că sîntem ceea ce gîndim. Dar poate şi „atragem” din univers ceea ce gîndim. Gîndurile configurează o anumită ordine materială. Ne gîndim la cineva pe care nu l-am mai văzut de mult şi iată că ne sună la telefon. Sau dorim o anumită carte şi ea apare, pe un raft dintr-un anticariat. Tot aşa, cînd ne concentrăm pe o anumită problemă, lăsînd Tarotul să se desfăşoare, putem obţine o configuraţie extrem de precisă, un răspuns la întrebarea pe care i-am pus-o. Dacă Universul este Mental, totul devine posibil.

(articolul integral în numărul din octombrie al revistei "Curtea de la Argeş")

Niciun comentariu: