Scrisori către un tînăr jurnalist (4)

Smardoiul de presă

Dragul meu,

Te întrebi, desigur, ce e un „smardoi”. Nu găseşti cuvîntul în DEX, trebuie să-l cauţi după blocuri. Smardoiul e un bătăuş, dar unul rău, care-ţi rupe capul … Smardoiul de presă – tot aşa. Precum forţele naturii, te loveşte implacabil. Tot ca ele, nu cunoaşte remuşcări – e dincolo de etică. Orice confruntare cu smardoiul de presă e sortită eşecului. Trăind din conflict, abia aşteaptă să-i răspunzi. De aceea, nimic nu-l enervează mai tare ca indiferenţa. Dar să nu anticipăm…

Dacă ar fi să-i căutăm strămoşii, aş zice că smardoiul de presă se trage din chivuţele certăreţe care, sătule să se drăcuie, îşi ridicau fusta-n cap, ca argument decisiv – păi nu se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte? Apoi, cred că îi umblă prin vene şi un pic de sînge de turnător. Poate, în neam, a avut şi vreun torţionar, vreun călău, vreun inchizitor… Oricum, lombrozienii săi antecesori pot fi mîndri – smardoiul de presă a evoluat. Nu arată deloc a bestie. Mă rog, pînă deschide gura sau se pune pe scris… De obicei, e un tînăr cu cravată, cu laptop, cu dicţie şi studii, uneori cu umor. O specie nouă, apărută în jungla presei libere. Un carnasier oportunist şi cinic. Îşi spune jurnalist sau comentator, cîteodată chiar analist sau editorialist. Dar, crede-mă, n-are nimic de-a face cu breasla noastră! N-a mai scris o ştire de cine ştie cînd, ce să mai vorbim de vreun reportaj. Din tripla menire a gazatarului ( a informa, a educa, a distra), el a ales-o pe-a patra – a face mişto!

Să recunoaştem – îi iese! Pentru el, toţi politicienii sunt hoţi, toţi judecătorii – corupţi şi toate femeile – curve! De la înălţimea anvonului mediatic, priveşte ţara asta şi totul îi pute. Democraţia? O „frecţie”, o mascaradă, în care „pulimea”, adică masa alegătorilor, a fost „manipulată” ca să se aleagă „şmecherii” cu bani. Instituţiile statului? Nişte locuri conduse de „încrăvăţiţi”, unde nu se face nimic şi se consumă „banul contribuabilului”. Oamenii de afaceri? Nişte porci, nişte exploatatori. Intelectualii? Hai, frate, că m-am săturat de „deontologii” ăştia! Educaţia şi cultura? Să mori tu de foame cu ele! Şi aşa mai departe. Ascultîndu-l, citindu-l pe smardoiul de presă, ţi se pare că ai nimerit într-un peisaj dezolant, într-o Vale a Plîngerii, în Iad de-a dreptul. Dar un iad pe dos, în care ticăloşii nu sunt pedepsiţi ci se distrează!

Acum, să nu crezi că am uitat funcţia critică a presei. Desigur, există şi politicieni nesimţiţi, şi judecători corupţi, şi manipulare, şi tîlhării. Dar smardoiul nu pune degetul pe un caz anume, nu prezintă o investigaţie de presă, nu aduce dovezi! Nu, el face mişto! Face mişto de tocurile Elenei Udrea, în loc să critice structura ministerului ei. Face mişto de un jurnalist, că s-a înscris într-un partid politic, de parcă asumarea valorilor ar fi ceva ruşinos. Face mişto de greşelile de dicţie ale lui Vanghelie, în loc să afle cîţi bani a cheltuit edilul de la cinci pe pomeni electorale. N-are argumente. Nu propune soluţii. Nu relativizează, n-are background cultural. E un profet al apocalipsei. Dar unul vesel, care-ţi face cu ochiul – trăim ca-n moarte, şi asta ne ocupă tot timpul! E uşor să critici în bloc şi să faci mişto de fizicul unei persoane. Dar asta nu e gazetărie. E bufonerie. Şi nici măcar… La curtea regelui, bufonul rostea adevărurile interzise.

Fără să mai creadă în ceva, fără să se îndoiască vreodată de judecăţile scoase pe gură, smardoiul de presă prosperă. În schimb, breasla noastră scade în ochii publicului, îşi pierde credibilitatea. Şi, odată cu noi, instituţiile, legile, bunul-simţ! Născut din refuzul oricărei autorităţi, smardoiul de presă e agentul disoluţiei României.