joi, noiembrie 25, 2010

Cădere în barbarie sau Salt?

Minţile luminate, care privesc către viitor, nu încetează să ne avertizeze că e timpul să schimbăm paradigma de dezvoltare a umanităţii. Mai precis, că traiul de-acum, bazat pe energia dezvoltată din combustibilii fosili, se apropie de sfîrşit. Muncim fizic incomparabil mai puţin decît strămoşii noştri, pentru că am pus la lucru maşini alimentate cu lemn, cărbune şi petrol, încorporînd energie ieftină în toate produsele ce ne înconjoară. Pînă şi hrana o obţinem arînd cu tractorul, alungînd buruienile cu ierbicide şi pesticide, conservînd-o şi transportînd-o într-un chip de neimaginat în urmă cu o sută de ani! Dezvoltarea, binecuvîntare şi blestem, a prelungit viaţa omului dar a poluat mediul, a  uşurat munca dar a suprapopulat planeta, a născut noi soiuri de plante şi animale dar a modificat climatul. Să-i spunem CIVILIZAŢIE DE GRAD ZERO. Acest fel de viaţă nu mai poate continua la nesfîrşit. Nu din considerente etice, nici din cauza protestelor ecologiştilor ci, pur şi simplu, din calculul randamentului! În urmă cu o sută de ani, cu un baril de petrol, puteai extrage o sută de barili. Astăzi, zăcămintele uşor de exploatat au fost epuizate iar cele rămase îţi cer mult mai mult efort – cu un baril, extragi trei barili de petrol! În curînd, randamentul acestei activităţi va deveni subunitar! Şi atunci totul se va sfîrşi. E nevoie ca măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să căutăm noi surse energetice, noi tehnologii de exploatare, stocare şi transport. Mie, cel puţin, mi-e limpede că nebunia transportului individual, de care se leagă întreaga industrie a automobilului, nu mai poate dura!

Pînă aici, nimic nou. Dar hai să gîndim mai departe! Ce se poate întîmpla? Prezentul ne permite să dezvoltăm două scenarii. Primul (şi cel mai probabil, dacă e să ne bazăm pe natura umană şi pe experienţele istorice) s-ar putea numi RECĂDEREA ÎN BARBARIE. Ţările dezvoltate (şi companiile transnaţionale) vor continua să exploateze resursele planetare, egoist şi iraţional, lăsînd deoparte discursurile umanitare şi democratice. Se vor adînci prăpastiile dintre naţiuni, dintre săraci şi bogaţi, vor creşte resentimentele, ceea ce va favoriza ascensiunea liderilor de mînă forte - fie că vor veni la conducere prin vot democratic, fie că o vor face prin forţa armelor. Mai devreme sau mai tîrziu, forţei i se va răspunde cu forţă. Astfel, Cutia Pandorei va fi, din nou, deschisă - războaie, foamete, molime. Cum anumite state dispun de arsenale nucleare, pericolul unui război global e imens. Presupunînd totuşi că nu se va ajunge pînă acolo, faţa lumii tot va fi schimbată. Recăderea în barbarie va rezolva, îngrozitor, problema suprapopulării şi pe aceea a epuizării petrolului - sclavi se vor găsi destui, care să lucreze pentru minoritatea stăpînilor. Dar umanitatea va pierde cam tot ce-a cîştigat în ultimii 500 de ani.

Cel de-al doilea scenariu este SALTUL. Saltul de organizare, de creativitate, de generozitate. Saltul peste mentalităţi şi violenţă. Ieşirea dintr-o logică politică, economică şi tehnologică, înfăptuită treptat, sub presiunea mediului, prin încolţirea seminţelor Noului. Saltul de la CIVILIZAŢIA DE GRAD ZERO, fragilă şi ameninţată iar şi iar de barbarie, la o CIVILIZAŢIE DE GRAD UNU. Ca să nu ne limităm la metafore, să identificăm cîteva semne - de exemplu, trezirea unei conştiinţe globale, manifestată prin toleranţă faţă de celălalt, indiferent de rasă şi religie, prin grijă faţă de mediu, prin politicile de control demografic, prin acţiunea organismelor internaţionale, gen Crucea Roşie sau Naţiunile Unite. De asemenea, mediul economic privat a născut o nouă etică a muncii, peste care nu se poate trece cu vederea. Ca şi o nouă cale de acţiune, globalizarea, cu bune şi rele. Cu instrumente specifice - Internet, finanţe, transporturi globale. Cu efort de cercetare şi inovare tehnologică, fără precedent. Astfel, din aceste eforturi conjugate, omenirea s-ar putea regîndi. Începînd cu integrarea politicilor naţionale (ceea ce se şi face...), în cadrul unui Nou Guvern Mondial. Şocul epuizării combustibililor fosili ar putea fi suportat, schimbîndu-ne obişnuinţele. Lucrul în reţea, renunţarea la automobil în favoarea transportului în comun (cu o componentă urbană - gen metrou şi una extraurbană - gen maglev), transportul mărfurilor pe apă, locuinţe cu consum redus de energie, apoi noi oraşe ecologice, colonizarea oceanelor - sînt tot atîtea căi care ne stau în faţă. Desigur, va trebui să renunţăm la hiperconsum, la o întreagă filosofie a ciclurilor economice, poate şi la concepte astăzi de neatins - proprietatea privată, profitul, banii  (nu sînt adeptul utopiilor colectiviste, dar ce mai poţi face cu nişte hîrtii emise de o bancă naţională, care nu mai au acoperire în energie?). Poate vom fi siliţi să adoptăm o viaţă mai austeră, lipsită de industriile spectacolului, de multiplicarea halucinantă a informaţiei irelevante, poate vom călători fizic mai puţin, compensînd prin teleprezenţă. Poate vom accepta controlul naşterilor, moartea voluntară, poate viaţa noastră va fi altfel împărţită, poate ne vom spori performanţele funcţionale prin implanturi, poate vom face mai mult voluntariat, poate vom regăsi grija pentru cel de lîngă noi... Adaptîndu-ne mereu dar păstrînd nucleul Umanului (Binele, Adevărul şi Frumosul), putem folosi cu înţelepciune TOATE formele de energie pe care ni le pune la dispoziţie Mama noastră, Planeta Pămînt.

Cît să dureze asta? Ţinînd cont de creşterea exponenţială a cunoştiinţelor, dar şi de constrîngerile tehnologice şi de resurse, poate că CIVILIZAŢIA DE GRAD UNU se va configura în următorii o sută de ani. Totuşi, Pămîntul nu e inepuizabil. Ca să aibă viitor, Umanitatea va fi forţată să meargă înainte. Mai precis, în Sus. Să iasă din groapa de potenţial terestru, întreptîndu-se către Soare, o sursă de energie incomparabil mai importantă decît Pămîntul. Ca să roiască, precum altădată vechii greci, strănepoţii noştri vor trebui să înveţe arta călătoriei cosmice. Noi, cei de astrăzi, am plantat seminţele marii aventuri. E probabil că generaţia mea nu va mai vedea un om călcînd pe alt corp ceresc (pe Lună sau pe Marte), dar mă aştept ca fabrici robotizate să fie plasate pe orbita terestră, încă din timpul vieţii noastre, pentru asamblarea noilor maşini, menite să capteze energia Soarelui. Apoi, pasul acesta fiind făcut, alte fabrici robotizate vor merge spre Lună şi Marte, ca să creeze habitat şi să exploateze resurse. Călătorind în Sistemul Solar, înconjurînd Astrul cu o Sferă Dyson, umanitatea ar putea trece, într-o mie de ani, către o CIVILIZAŢIE DE GRADUL DOI. De aici, drumurile către Galaxie sînt deschise...

luni, noiembrie 22, 2010

Sub semnul lui Zalmoxis

Fiecare popor are un mit fondator, care să-l legitimeze şi să-i ofere identitate. Dar nu numai atît – mitul dă seamă şi de o anumită metodă de vieţuire, spune ceva şi despre nişte valori naţionale. Într-o lume globalizată, poporul fără mit este pierdut – va fi în bătaia tuturor vînturilor, ca o casă fără temelii, ridicată pe nisip. Vorbe goale? Nicidecum… Mitologia naţională românească datează din secolul al XIX-lea, fiind îndeosebi creaţia masonilor paşoptişti. Ei au ales figurile emblematice, tip Mihai Viteazu, ei au vorbit despre latinitatea noastră, ei au indicat Turcia drept duşman naţional şi Franţa – aliat natural. A fost o treabă făcută bine, pe care nici măcar ethosul comunist n-a putut s-o strice pe deplin.

Totuşi, după un secol şi jumătate, parcă a venit momentul să ne întrebăm dacă mitologia paşoptistă mai răspunde provocărilor contemporaneităţii. Şi, dacă suntem cinstiţi pînă la capăt, răspunsul e unul singur – nu! De ce? Să o luăm pe rînd. Latinitatea (sau apartenenţa la familia limbilor care se trag din latină) nu mai înseamnă mare lucru, într-o lume dominată de engleză. Ce mari valori mai împărţim cu „surorile noastre de ginte latină” – Franţa, Italia, Spania? Poate faptul că ne adaptăm mai uşor acolo, cînd plecăm la cules de căpşuni, că despre un ethos comun nici nu mai poate fi vorba! Oricum, italienii şi francezii ne identifică mereu cu ţiganii! Latinitatea nu ne salvează nici în competiţia economică. Dacă ungurii trăiesc mai bine decît noi, ne mai încălzeşte cu ceva faptul că ne tragem din Traian? Cînd infrastructura României e învechită, gîndul la termele romane şi la Via Appia nu poate decît să mă revolte! Să privim un pic şi la eroii noştri – în context european, n-au însemnat mare lucru. Mereu depăşiţi de forţe externe, au trebuit să facă diplomaţie, să plătească bir şi, in extremis, să pună mîna pe arme. Mereu ameninţaţi de interese interne, au stat puţin pe tron, n-au avut cînd să clădească. Figurile luminoase – Basarab, Mircea, Ştefan, Mihai, Brâncoveanu, Carol I, Ferdinand – se numără pe degete. În rest, mulţi mediocri, mulţi fanarioţi şi un mare scelerat. Să mizăm în continuare pe cartea conducătorului providenţial mi se pare în zadar. Mai departe, să vorbim şi despre inamici şi prieteni. Să mai fie Franţa aliatul nostru tradiţional, cînd biata ţară şi-a pierdut atît influenţa politică europeană cît şi cea ideologică, într-o lume americană şi, iată, din ce în ce mai mult chineză? Să ne mai temem de Turcia, în contextul transformării ei dintr-un imperiu agresiv într-un stat laic, mînă de lucru ieftină a marilor puteri? Evident, nici un politician cu capul pe umeri nu ar mai trebui să ia de bune miturile naţionale…

Poate că se impune o întoarcere la alt mit, poate că e nevoie de alte minţi luminoase pentru a configura o paradigmă potrivită românilor, în noile condiţii. Să nu uităm că alte ţări europene, ieşite din comunism, au reuşit să se dezvolte bazîndu-se tocmai pe un ethos mitologic şi istoric naţional - priviţi Polonia! Cum am putea să definim mai bine această ţară? Credinţă, mîndrie, jertfă? Toate sînt valori cavalereşti, fac parte din acea "furor sarmaticum" - mitologia călăreţului cinstit - pe care lojile masonice poloneze nu au încetat să o promoveze de la reaprinderea Luminilor! Noi, românii, nu am avut cavaleri - dar am avut martiri şi, mai ales, l-am avut pe Zalmoxis, regele-mag, taumaturgul get, despre care Socrate spunea că vindecă întîi sufletul şi apoi corpul omului! Atunci, să ne luăm partea care ni se cuvine - un mod de viaţă înţelept, legat mai mult de natură, atent la suflet şi la trup, blînd, cordial... După acest model, poate că ne trebuie lideri care să împace întîi de toate poporul român cu el însuşi, să judece corect diversitatea şi valoarea diferitelor soluţii pe care le-am adoptat de-a lungul timpului, să aleagă grîul de neghină. Sub semnul lui Zalmoxis, multe se pot face – de la regîndirea agriculturii româneşti pe calea biologicului pînă la dezvoltarea medicinei alternative, de la turismul ecumenic şi cultural pînă la domolirea lăcomiei capitaliste, prin acţiuni de voluntariat şi îngrijire a celui de lîngă tine. Sub semnul lui Zalmoxis s-ar putea organiza altfel învăţămîntul - prin revenire la relaţia maestru-discipol, economia - printr-o etică religioasă a muncii, văzută ca o cale de apropiere de Cel de Sus (ca măiestria vie a japonezilor sau ca acel capital de fapte bune al protestanţilor), viaţa de zi cu zi - prin ieşirea din Cursa Şobolanului, ciclul creşterii pe datorie, care te sleieşte financiar. Sub semnul lui Zalmoxis am putea să refuzăm politicos ceea ce nu ne serveşte, indiferent de unde vine, şi să ne vedem de propriile interese. Tot aşa, ne-am putea uita mai atent în jur, ca să înţelegem cu cine putem fi prieteni - fie că vorbeşte ungureşte sau chinezeşte... Sub semnul lui Zalmoxis, biserica ortodoxă s-ar putea lepăda de clericii nesătui şi flecari, angajîndu-se într-un efort concret de întrajutorare socială, morală şi spirituală. În fine, sub semnul lui Zalmoxis, poate ne-am regăsi, ca popor, legătura cu Dumnezeu, adică Regalitatea. Sigur, e doar o idee, însă pare a cuprinde un mare potenţial. Şi nu uitaţi - mitul nu ne scoate din contemporaneitate ci ne dă o metodă s-o îmblînzim...

miercuri, noiembrie 17, 2010

Pe-aici au fost jidovi


Iată nişte ziduri vechi de două milenii! Stau pe ceea ce, odinioară, era Poarta Decumana (cardo - direcţia NS, decumanus - direcţia EV) a Castrului Jidava, de lîngă Cîmpulung Muscel. Ridicată în timpul împăraților Commodus și Septimius Severus, fortăreaţa controla drumul spre Pasul Bran, fiind singura construcţie din piatră de pe Limesul Transalutan. Dar misterul cel mare e la denumire. Ce înseamnă "Jidava"? Avem mai multe etimologii, la alegere:
1. "Jidava", mai precis "Jidova", e numele unei aşezări locuite de ... jidovi, evrei. C-or fi fost din Legiunea a XIII-a Gemina, aia recrutată din Palestina şi cartiruită în Oltenia (de unde s-ar trage şi emblema Banilor, Leul... ştiut fiind că tribul lui Iuda avea ca simbol Leul ), fie c-or fi fost neşte khazari rătăciţi pîn zonă...
2. "Ji-dava", spun traciştii, ar fi un nume mult mai vechi, însemnînd "Oraşul Oamenilor Apelor"...
3. În popor, "jidovi" sau "novaci" ar fi o seminţie de ... uriaşi, constructori ai altarelor ciclopice din Carpaţi, cu mii de ani mai bătrîni decît romanii. Am găsit o Poartă a Jidovilor la Novaci, pe Cheile Olteţului. Văzînd ruinele romane, ţăranii au numit locul "Jidava"...
Da, mie îmi place mult varianta trei!

duminică, noiembrie 14, 2010

Duminică lirică

TINEREŢEA MEA - Radu Gyr

Ca să cânt tămâioşii tăi ani,
tinereţea mea, tinereţe,
mi-ar trebui fluvii semeţe
şi munţi şi vulcani,
Şi grindini prin crengi pădureţe,
Şi râpe zvâcnind bolovani,
Şi praştii mi-ar trebui şi sâneţe,
Şi herghelii de cârlani –


ca să te cânt, tinereţe,
ca să-ţi cânt tămâioşii tăi ani.
Ca să te cânt, tinereţe firbinte
cu roşii, sălbatici-ţi cerbi,
mi-ar trebui vântul fierbinte
prin marile stepelor ierbi
Şi tunetul fără cuvinte
cu care ştiuseşi să fierbi
smulgând tot ce-ţi sta înainte,
tinereţe fierbinte,
tinereţe cu cerbi.


Ca să te cânt, tinereţe de-agată
cu creştetu-n fiece stea,
s-ar cuveni lumea toată
de sângele nopţilor grea,
de mustul amiezilor beată,
cu nemărginirile-n ea.

Dar mai ales s-ar cădea,
ah! tinereţe-nsetată
ca să te cânt, s-ar cădea
inima mea de-altădată,
inima mea, inima mea.

joi, noiembrie 11, 2010

O adunare de „cioclovine”

Tînărul literat Radu Cernătescu a scos pe piaţă o extrem de interesantă istorie ocultă a literaturii române, evidenţiind ceea ce puţini cititori ştiu – marii noştri scriitori, de la Dimitrie Cantemir la George Călinescu, au avut legături strînse cu societăţi secrete, iar filosofia ezoterică le-a marcat opera. Dincolo de analiza de text, făcută din perspectivă iniţiatică, autorul adună informaţii istorice rare, stabilind conexiuni neaşteptate între activitatea rozicruciană sau masonică a unor scriitori şi sensul ascuns al operelor. Aflu, astfel, la ce se referă celebrul pasaj din „Craii de Curtea Veche”, în care naratorul îl întîlneşte pe Gore Pirgu, în compania unor dame din înalta societate, îmbrăcate în strai popular, chit că nu rupeau o boabă de româneşte, conduse de teosoafa Papura Jilavă! E vorba despre o adunare a unei loji para-masonice feminine, sub paravanul unei asociaţii de promovare a folclorului naţional, numită Societatea Caritabilă "Chindia". Patronată de scriitoarea Bucura Dumbravă, Societatea Teosofică Română aduna "cele mai mîndre matroane şi frumoase fiice ale României", începînd cu Regina Carman Sylva, doamnele Palladi, Carniol, Nety Silberstein, Roza Herdan etc.Cu dispreţul iniţiatului regular, Mateiu Caragiale le numeşte „cioclovine”, cioclii feminini, adică, ştiind că, după muzică şi dans, urma o şedinţă de spiritism! "Minimalizată de unii, combătută de alţii, ramura androgină a Masoneriei regulare reunea pe la 1912 peste 12.000 de surori din întreaga lume ... lucrînd în ritul de adopţiune, rit condus din India, de la Adyar, de V.Ills.Ssr. Annie Besant, gr. 12, Maestră Suverană, autoarea Creştinismului Esoteric, cu care Bucura Dumbravă, gr.9, Divă a Crucii cu Trandafiri, a corespondat intens", scrie Radu Cernătescu. Am adăugat şi eu o ilustraţie de epocă, în care Regina Carman Sylva poartă costumul popular. Nici nu te-ai gîndi la ce urmează, he, he, he...

luni, noiembrie 01, 2010

Polemici prieteneşti - Să-l judecăm pe Păunescu!

În urmă cu puţine zile, prietenul Mişu a scris pe blogul său un text despre destinul tragic al poetului Adrian Păunescu, ajuns pe un pat de spital. Destin tragic, pentru că talentul acestui creator este practic dezintegrat de "caracterul hîd " al omului Păunescu.

"Citesc ştiri despre Adrian Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic. Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni – unii chiar sensibili şi talentaţi – care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna. Cea mai tristă scuză – şi cea mai tragică – este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de foşti care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii " - zice Mişu.

În faţa unei astfel de judecăţi brutale, comentariile nu s-au lăsat mult aşteptate. Cei mai mulţi cititori au deplîns lipsa caracterului omului de litere (concretizată într-un compromis cu Tiranul), care pătează şi opera. S-au invocat alte cazuri de trădare în Republica Literelor - Arghezi, Sadoveanu, Kundera, Paler. Procurorii şi-au făcut bine datoria, acuzînd legitimarea pe care Creatorul o dă, direct sau indirect, regimului dictatorial. Atunci, în liniştea Tribunalului, m-am ridicat şi eu în picioare şi am rostit următoarele:

Prieteni, ar fi bine să renunţăm la a pune etichete – Paler, secretînd ură, Păunescu, lingăul lui Ceauşescu, Celine şi Pound – admiratori ai nazismului, Kundera – colaborator. O judecată dreaptă se face după fapte, după consecinţele faptelor, după circumstanţele în care s-a făptuit, după intenţiile făptuitorului. Ceea ce nu-i reuşea totdeauna nici măcar lui Solomon. Noi, ceilalţi, mai bine ne-am conduce după principiul – Să arunce primul piatra cel care n-are nici un păcat! În ce mă priveşte, pe măsură ce îmbătrînesc, sînt tot mai puţin tentat de judecăţile morale. Probabil că mi-am luat şi eu partea de ticăloşie, probabil că observ cît de mică e diferenţa între bine şi rău…


Atît mi-a trebuit! cu o privire încruntată, Mişu a scris: "Cristinele, nu relativiza lucrurile! Hai să vedem fapte şi situaţii, dacă vrei… Paleologu poate fi iertat că a turnat sub tortură. Când îţi bagă acul sub unghie, milimetru cu milimetru şi când îţi zdrobeşte încheieturile, nu mai eşti un om integru. Asta este o circumstanţă, aşa cum spui. Dar când nu te obligă nimeni – dar nimeni! – să fii poet de curte şi totuşi o faci (fiind tezist, legitimând prin poezie un sistem criminal şi un dictator) singura problemă rămâne mizeria caracterului – pe care n-ai cum s-o ascunzi semenilor tăi prin disimulări şi fraze!  Consecinţele, în cazul de faţă sunt uşor de văzut. Mediul poetic, climatul cultural, au devenit bune conductoare de slogane politice – “Trăiască Ceauşescu, Trăiască România!” – iar manipularea s-a făcut la nivel de… stadion. (Nici prea mare, nici prea mică manipularea asta – cu aplauze sacadate, cu slogane repetate ritualic, tot tacâmul…) Dictaturile găsesc un reazem puternic în astfel de gesturi şi dacă astfel de gesturi n-ar exista (comise de fel de fel de oportunişti), dictaturile n-ar exista – ţi-a spus-o Hannah Arendt, în “Originile totalitarismului”… Să arunce primul piatra cel fără de păcat????… Păi, una e să fi achitat întreţinerea cu două zile mai târziu şi alta e să fi unul dintre stâlpii de susţinere a propagandei comuniste. Una e să tragi o palmă cuiva, alta e să siluieşti un popor. Sunt păcate şi păcate, despre ce vorbim aici? Nu ştiu cât de ticălos ai fost tu, când spui că “ţi-ai luat partea de ticăloşie”. Ai fost atât cât ai decis – în mod conştient – să fii. Fiindcă toţi alegem, asta e problema. Iar alegerile ne urmăresc toată viaţa. Dacă le dăm naibii de judecăţi morale, înseamnă că totul e permis, or, hai să fim serioşi, nu-ţi trebuie doctorat în ştiinţe morale ca să pricepi că n-a fost bun comunismul. Iar intenţiile făptuitorului… Păi nu dai altora în cap în ideea că le vrei binele. S-a zis “ca să iasă omletă, trebuie sparte ouă.” Numai că toţi am văzut ouăle sparte, omleta nu!  În cazul unui lingău de curte, intenţiile sunt clare. Să-mi fie mie bine, restul I don’t giver a shit… Ca să nu mai amintesc aici incidentul cu accidentul de maşină etc."

Simţind că îmi fuge pămîntul de sub picioare, am mai avut puterea să murmur: Mişule, în urmă cu vreo zece ani am făcut o emisiune TV cu Păunescu. El se aştepta la mai mare deferenţă, însă io l-am pocnit cu aceleaşi aprecieri pe care le faci tu, acu… La început, s-a enervat! M-a luat de sus, mi-a spus bancul cu iepuraşul care curăţă puşca şi spune prostii. Apoi a început să se apere, să spună că el a crezut în ideile de stînga, că Ceauşescu din anii 70 nu era tot ala din 89, că personal a promovat valorile româneşti, că la Cenaclu s-a cîntat “Trăiască Ceauşescu…” dar şi colinde, şi John Lennon. În faţa încrîncenării mele inchizitoriale, a renunţat, în sfîrşit, să argumenteze. Pe faţă i se citea o tristeţe uluitoare. Probabil că-şi spunea: uite ce s-a ales de viaţa mea, de vine orice puţoi de-ăsta şi mă judecă de parc-ar avea dreptul, de parcă ideile mele, poeziile mele, gazetăria mea n-ar mai însemna nimic în faţa păcatului că l-am omagiat pe Ceauşescu… În faţa acestei tristeţi, mie mi s-a făcut ruşine să mai judec. Ceea ce-ţi doresc şi ţie. Pentru că aici nu e vorba despre comunism ci despre un om. Cu lumini şi umbre. Repet – să ridice piatra cel care n-are nici un păcat!  P.S. Niciodată nu te decizi cît de ticălos vei fi. Pur şi simplu, se întîmplă.

Vorbele astea mi-au adus şi mie condamnarea. Mişu a dat verdictul: "Cristi, vezi tu cum “naturelul” oamenilor din România a fost alterat – şi se vede şi în ziua de azi? Tu nu erai un puţoi care judeca un zeu. Ci un om care stătea de vorbă cu un alt om. Aroganţa acestuia din urmă te-a făcut să te simţi puţoi. Tristeţea lui, într-o emisiune confortabilă de televiziune? Întreb încă o dată – tristeţea lui?  Pentru o secundă, hai să ne imaginăm “tristeţea” lui N. Steinhardt, a lui C. Noica, a lui M. Vulcănescu etc. când venea noaptea, la Gherla, iar caraliul venea să-i scoată la anchetă. Nu la o anchetă călduţă în faţa camerelor de luat vederi, ci la ancheta aia cu pumni în faţă, bocanci în stomac şi pleznituri cu vâna de bou. Hai să ne gândim la oameni ca Petre Ţuţea care şi-a sfidat anchetatorii. Ăştia îi spuneau: “Am auzit că ai vorbit împotriva regimului…” Iar el răspundea: “Împotriva voastră vorbeşte toată lumea, eu ce să mai adaug?” Şi îşi lua bocancul în gură… Iar, înaintea morţii, era în stare ca, pentru poporul român să strige “Excelsior!” Să ne amintim de Radu Gyr, care a făcut închisoare pentru o poezie! De Nichifor Crainic! Tristeţea lui Păunescu…. Ce mari manipulatori au fost oamenii ăştia, dragă prietene! Ţi s-a făcut ruşine să mai judeci????????????? De ce? De cine? Ce mari manipulatori au fost! Autorii pe care i-am numit nici măcar nu se studiază în şcoala românească. Asta e nedreptatea. Asta e ruşinea. Şi de aici ar trebui să vină tristeţea…  Despre ticăloşie să vorbim? Oamenii care au ales să crape în închisorile comuniste au ales că nu trebuie să fie DELOC ticăloşi. Veneau dintr-o epocă în care demnitatea nu era o vorbă goală… Tocmai ca noi să înţelegem ce înseamnă să crăpi demn şi să nu cădem în genunchi ca robii în faţa oricăriu serv al regimului. Mă uit cu durere că acest comunism a reuşit să le pulverizeze exemplul. Ne amintim tristeţile lui Păunescu şi-i uităm pe martiri. Adevăraţii martiri. Le ţinem cărţile în bibliotecă, îi citim, dar le uităm vieţile, exemplele lor".

Ce să mai zici cînd sînt chemaţi la bară Ţuţea, Radu Gyr şi Noica? Am căzut la loc pe scaun. Şi am căutat să-l urăsc şi eu pe Păunescu, măcar atît cît îl iubesc pe Noica. Dar n-am reuşit. Da, Păunescu are păcatele lui. Da, nu poate sta în faţa unor martiri morţi în închisori. Dar măcar o condamnare cu suspendare se poate? Pot salva de la ardere măcar poeziile lui de dragoste? Măcar jurnalismul excelent de la "Flacăra", unde Paler a publicat "Un muzeu în labirint" şi Nistorescu s-a consacrat cu reportaje? Pot să păstrez un pic din emoţia Cenaclului Flacăra? Vă rog frumos, măcar atît se poate?

Toamnă tîrzie la Corbeni

Duminică rece dar însorită, numai bună pentru călătorie, pe Argeş în sus. La Corbeni ne-am recules în bisericuţa Mareşalului Antonescu, apoi (mare bucurie !) prînzul în compania IPS Calinic, în palatul arhiepiscopal, poveşti şi pilde, o plimbare pe coclauri şi asfinţitul la Vidraru. Ultima zi de toamnă...