Sub semnul lui Zalmoxis

Fiecare popor are un mit fondator, care să-l legitimeze şi să-i ofere identitate. Dar nu numai atît – mitul dă seamă şi de o anumită metodă de vieţuire, spune ceva şi despre nişte valori naţionale. Într-o lume globalizată, poporul fără mit este pierdut – va fi în bătaia tuturor vînturilor, ca o casă fără temelii, ridicată pe nisip. Vorbe goale? Nicidecum… Mitologia naţională românească datează din secolul al XIX-lea, fiind îndeosebi creaţia masonilor paşoptişti. Ei au ales figurile emblematice, tip Mihai Viteazu, ei au vorbit despre latinitatea noastră, ei au indicat Turcia drept duşman naţional şi Franţa – aliat natural. A fost o treabă făcută bine, pe care nici măcar ethosul comunist n-a putut s-o strice pe deplin.

Totuşi, după un secol şi jumătate, parcă a venit momentul să ne întrebăm dacă mitologia paşoptistă mai răspunde provocărilor contemporaneităţii. Şi, dacă suntem cinstiţi pînă la capăt, răspunsul e unul singur – nu! De ce? Să o luăm pe rînd. Latinitatea (sau apartenenţa la familia limbilor care se trag din latină) nu mai înseamnă mare lucru, într-o lume dominată de engleză. Ce mari valori mai împărţim cu „surorile noastre de ginte latină” – Franţa, Italia, Spania? Poate faptul că ne adaptăm mai uşor acolo, cînd plecăm la cules de căpşuni, că despre un ethos comun nici nu mai poate fi vorba! Oricum, italienii şi francezii ne identifică mereu cu ţiganii! Latinitatea nu ne salvează nici în competiţia economică. Dacă ungurii trăiesc mai bine decît noi, ne mai încălzeşte cu ceva faptul că ne tragem din Traian? Cînd infrastructura României e învechită, gîndul la termele romane şi la Via Appia nu poate decît să mă revolte! Să privim un pic şi la eroii noştri – în context european, n-au însemnat mare lucru. Mereu depăşiţi de forţe externe, au trebuit să facă diplomaţie, să plătească bir şi, in extremis, să pună mîna pe arme. Mereu ameninţaţi de interese interne, au stat puţin pe tron, n-au avut cînd să clădească. Figurile luminoase – Basarab, Mircea, Ştefan, Mihai, Brâncoveanu, Carol I, Ferdinand – se numără pe degete. În rest, mulţi mediocri, mulţi fanarioţi şi un mare scelerat. Să mizăm în continuare pe cartea conducătorului providenţial mi se pare în zadar. Mai departe, să vorbim şi despre inamici şi prieteni. Să mai fie Franţa aliatul nostru tradiţional, cînd biata ţară şi-a pierdut atît influenţa politică europeană cît şi cea ideologică, într-o lume americană şi, iată, din ce în ce mai mult chineză? Să ne mai temem de Turcia, în contextul transformării ei dintr-un imperiu agresiv într-un stat laic, mînă de lucru ieftină a marilor puteri? Evident, nici un politician cu capul pe umeri nu ar mai trebui să ia de bune miturile naţionale…

Poate că se impune o întoarcere la alt mit, poate că e nevoie de alte minţi luminoase pentru a configura o paradigmă potrivită românilor, în noile condiţii. Să nu uităm că alte ţări europene, ieşite din comunism, au reuşit să se dezvolte bazîndu-se tocmai pe un ethos mitologic şi istoric naţional - priviţi Polonia! Cum am putea să definim mai bine această ţară? Credinţă, mîndrie, jertfă? Toate sînt valori cavalereşti, fac parte din acea "furor sarmaticum" - mitologia călăreţului cinstit - pe care lojile masonice poloneze nu au încetat să o promoveze de la reaprinderea Luminilor! Noi, românii, nu am avut cavaleri - dar am avut martiri şi, mai ales, l-am avut pe Zalmoxis, regele-mag, taumaturgul get, despre care Socrate spunea că vindecă întîi sufletul şi apoi corpul omului! Atunci, să ne luăm partea care ni se cuvine - un mod de viaţă înţelept, legat mai mult de natură, atent la suflet şi la trup, blînd, cordial... După acest model, poate că ne trebuie lideri care să împace întîi de toate poporul român cu el însuşi, să judece corect diversitatea şi valoarea diferitelor soluţii pe care le-am adoptat de-a lungul timpului, să aleagă grîul de neghină. Sub semnul lui Zalmoxis, multe se pot face – de la regîndirea agriculturii româneşti pe calea biologicului pînă la dezvoltarea medicinei alternative, de la turismul ecumenic şi cultural pînă la domolirea lăcomiei capitaliste, prin acţiuni de voluntariat şi îngrijire a celui de lîngă tine. Sub semnul lui Zalmoxis s-ar putea organiza altfel învăţămîntul - prin revenire la relaţia maestru-discipol, economia - printr-o etică religioasă a muncii, văzută ca o cale de apropiere de Cel de Sus (ca măiestria vie a japonezilor sau ca acel capital de fapte bune al protestanţilor), viaţa de zi cu zi - prin ieşirea din Cursa Şobolanului, ciclul creşterii pe datorie, care te sleieşte financiar. Sub semnul lui Zalmoxis am putea să refuzăm politicos ceea ce nu ne serveşte, indiferent de unde vine, şi să ne vedem de propriile interese. Tot aşa, ne-am putea uita mai atent în jur, ca să înţelegem cu cine putem fi prieteni - fie că vorbeşte ungureşte sau chinezeşte... Sub semnul lui Zalmoxis, biserica ortodoxă s-ar putea lepăda de clericii nesătui şi flecari, angajîndu-se într-un efort concret de întrajutorare socială, morală şi spirituală. În fine, sub semnul lui Zalmoxis, poate ne-am regăsi, ca popor, legătura cu Dumnezeu, adică Regalitatea. Sigur, e doar o idee, însă pare a cuprinde un mare potenţial. Şi nu uitaţi - mitul nu ne scoate din contemporaneitate ci ne dă o metodă s-o îmblînzim...