Visează australienii oi electrice?

Rar autor de SF mai ecranizat ca Philip K. Dick! Citindu-i opera, ai spune că omul nu crează efecte vizuale - stilul este sec, dialogurile - banale, descrierile - puține. Dar, dacă ai răbdare, scriitura lucrează ca un drog psihedelic. Elemente ambigue se acumulează, apar amănunte bizare, banalitatea se crapă iar prin fisuri poți zări o altă lume - ciudată, răsturnată, pe dos. Un spațiu al simulacrelor, al morților care visează, al paradoxurilor, oglindirilor, religiilor sintetice. Un univers paranoic, al prevestirilor și oracolelor, în care personajele se mișcă parcă trase de sfori, iar autorul nu-și bate capul să găsească explicații științifice. Dacă n-am avea la tot pasul gadgeturi tehnologice și călătorii spațiale, atmosfera scrierilor lui Dick ne-ar aminti de Franz Kafka. 

Philip K. Dick

Și atunci, de ce atîtea filme după romanele și nuvelele sale? Răspunsul e simplu - pentru că scenariile de viitor au consistență, pun probleme filosofice și uluiesc. Dacă ești regizor și gîndești în imagini, ai deplina libertate să le îmbraci cum vrei - miezul de paranoia va funcționa. Se vede asta în “Total Recall”, varianta lui Verhoeven din 1990 (cu Arnold) și în cea din 2012, a lui Len Wiseman (mai slabă ca feeling, chiar dacă superioară ca efecte), amîndouă ecranizări ale nuvelei “Amintiri garantate”, se vede în “Minority Report”, unde Spielberg dă recital, se vede în atmosfera serialului “Omul din castelul înalt”, în care David Semel folosește doar premisa distopică din romanul lui Dick. Dar favoritul meu e “Blade Runner”-ul lui Ridley Scott (1982), ecranizarea volumului “Visează androizii oi electrice?”, publicat de Philip K. Dick în 1968. Succesul său a fost atît de mare încît a creat un stil vizual (“tech noir”, marca cyberpunk-ului), care merge mai departe 30 de ani mai tîrziu, prin urmarea “Blade Runner 2049”.

Blade Runner - Ridley Scott

Țin minte și acum prima întîlnire cu “Blade Runner”, la un Romcon, la Iași, în iarna lui 1984. Abia intrasem la facultate și nu citisem romanul lui Dick (avea să fie publicat la noi după 1990, primul titlu din seria “Nautilus” de la “Nemira”). În atmosfera înghețată (la propriu) de la Casa Pogor, studentul de la Politehnică privea cu ochi mari un viitor diferit de cel înfățișat la orele de marxism. Un viitor apropiat, în care Los Angelesul se transformase într-o lăbărțare costieră mizeră, cu favele mocirloase și zgîrie-nori ca niște zigurate, cu reclame holografice și străzi pline de băltoace. Un viitor fără soare, fără plante, fără animale, în care bogații emigraseră în cosmos, serviți de androizi, fabricați prin inginerie generică. Replicanții fugari erau depistați prin teste psihologice (se presupunea că un sintetic nu are sentimente) și “retrași”, adică omorîți de vînători de recompense. Din ce în ce mai uluit, am urmărit epopeea tragică a sclavilor răsculați din seria Nexus, conduși de un Rutger Hauer sculptural, căutîndu-și Creatorul printre gunoaie, prin clădiri jerpelite. Cîtă diferență față de imageria SF-ului de tip sovietic, cu optimiștii  oameni ai muncii cucerind cosmosul!

De atunci, am revăzut de mai multe ori “Blade Runner”, comparîndu-l cu cartea. Dick te cufundă într-o tristețe greu de descris, mai ales cînd îți spune cum oamenii își cumpără animale electrice, ca să nu se mai simtă singuri. Dar și Scott punctează la acest capitol, lăsînd să curgă muzica melancolică a lui Vangelis. Dick te uimește cu mercerismul, o tehno-religie care-ți permite să participi la chinurile unui bizar non-mîntuitor, Wilbur Mercer. Scott răspunde cu baletul piticilor mecanici ai lui J.F. Sebastian, prin interioare igrasioase, cu estetica fețelor pictate, trimițînd la clovnii lui Fellini, cu trupurile de supraoameni ale androizilor, ca la Arno Breker sau Leni Riefenstahl. Nu poți hotărî care e mai bun. Dar, dacă Philip K. Dick nu l-a influențat foarte mult pe William Gibson, cyberpunkul i-a rămas profund îndatorat lui Ridley Scott, dacă e să ne gîndim la atmosfera unor filme precum “Johnny Mnemonic” sau “Matrix”. E aici un fel de estetică, dacă nu chiar o metafizică a gunoiului, care ne impresionează cu atît mai mult cu cît privim mai atent în jur. Lumea postmodernă, în care a pășit cu timiditate și România, după 2000, poartă semințe de Blade Runner.

După 30 de ani de la întîlnirea de la Romcon, am văzut și urmarea - “Blade Runner 2049”, în regia canadianului Denis Villeneuve. Construit într-un ritm lent, mizînd pe o imagine copleșitoare și pe o scenografie impresionistă, în linii minimaliste, filmul duce mai departe povestea, explicînd mai mult. Acum, Los Angeles-ul este apărat de un mare stăvilar, întrucît nivelul oceanului planetar a crescut, inundînd zone întregi de coastă. Colapsul ecosistemelor a obligat omenirea să dezvolte ferme hidroponice, în care sînt crescuți viermi, singura proteină disponibilă. După ce elita s-a mutat în Cosmos, orașele s-au umplut cu emigranți, chinezi și indieni. Cei mai defavorizați trăiesc printre gunoaie, sortîndu-le, reciclîndu-le. Androizii lucrează în servicii publice, iar programe de computer le testează, periodic, integritatea mintală. Industria simulacrelor a ajuns la apogeu, există creatori de amintiri artificiale. Cum oamenii nu mai pot întreține infrastructura rutieră, mașinile zboară. Retrași în cubicule, puținii fericiți care-și permit intimitate trăiesc în compania unor holograme. Moartea vine din cer, adusă de drone, iar antenele de radiotelescop, prăbușite, s-au transformat în adăposturi pentru vagabonzi. 

Blade Runner 2049

Despre intrigă nu sînt multe de spus. E destul că eroii caută urmele unui miracol - un copil, născut din dragostea unei replicante cu un om. O imposibilitate pentru gîndirea rațională, așa cum este și nașterea unui Mîntuitor dintr-o Fecioară. Și totuși… Misterul, atît de necesar pentru ieșirea din iadul postmodern, a lăsat urme, poate fi constatat cu mijloace științifice. Cîteva scene rămîn memorabile. Ca să poată face dragoste, o Inteligență Artificială își proiectează holograma asupra corpului real al unei prostituate, iar suprapunerea nu e perfectă - Spiritul pîlpîie, în coborîrea sa peste Carne. Fantoma lui Elvis cîntă pentru o sală goală, corpurile mumificate ale androizilor sînt ținute în măruntaiele unei piramide iar ultimul copac uscat e ancorat cu sîrme, ca să nu fie luat de vînt. Las Vegas e un deșert radioactiv, prin care rătăcește un cîine robot care linge whisky. 

În urmă cu 30 de ani, viitorul din Blade Runner mi s-a părut improbabil. Atunci, merele creșteau în pom și orice copil știa cum arată o oaie. Astăzi, aflu că în incendiile  recente din Australia au murit milioane de animale, inclusiv oi, iar unele specii, mai rare, s-ar putea să fi dispărut definitiv. Visează australienii oi electrice?