sâmbătă, iunie 17, 2017

Poarta Magică din Împărăția Pisicilor

Parcul Borghese

Patrulă în parc

Templul Dianei

Vineri, 12 mai. Ca orice metropolă modernă, Roma este o lăbărțare urbană, cu suburbiile întinzîndu-se pe o suprafață imensă. La fel era și în era imperială, cînd Hadrian își petrecea timpul la vila sa din Tivoli, la vreo 35 de kilometri de oraș. Numai că împăratul nu mergea cu metroul. Față de el, locuitorii de azi ai Cetății Eterne au pierdut din stil dar au cîștigat în eficiență – rețeaua de transport subteran acoperă mare parte din suburbii. 


La nord și la sud de Roma

Ca să ajung la Vila Borghese, o galerie de artă aflată în nordul orașului, cobor din metrou la stația „Piazza di Spagna. De aici, printr-un tunel cu trotuare rulante, ajungi direct la intrarea unui parc imens, desenat de arhitecți, pe la 1605, pentru cardinalul Scipione Borghese, nepotul Papei Paul al V-lea. E umbră și răcoare, ici-colo cîte un tînăr face jogging, polițiști călare trec pe alei, umflîndu-și pieptul cînd observă că-i fotografiez, romani bătrîni își plimbă cîinii. În cîteva minute am ajuns la Vilă. Nu e încă ora 9.00 dar s-au format deja cozi. Aici nu merge să cumperi bilet – rezervările se fac pe internet. Așteptînd să intru, răsfoiesc cîteva ziare pe care le-am cumpărat la metrou. “La Repubblica” are 64 de pagini, format mare, și un supliment de week-end, full color, de 164 de pagini, Corriere della serra” e un pic mai voluminos. În fiecare, pe lîngă temele politice, economice și sociale ale zilei, găsesc numeroase pagini culturale și de idei. “Repubblica” are un reportaj de opt pagini intitulat Femeile din Teheran, care prezintă situația sexului frumos din republica ayatollahilor, Corrierededică spațiu larg tîrgului de carte de la Torino și noului film al lui Michael Hazanavicius (cîștigătorul Oscarului 2012, pentru Artistul”), despre Jean-Luc Godard. O comparație cu presa cotidiană de la noi mi se pare de prisos.


Mozaicuri antice

Caravaggio - Bacchus bolnav

Rafael - Doamna cu licornul

Cranach - Venus și Amor


În fine, Vila Borghese își deschide porțile. Mă plimb din salon în salon, cu încîntare. Am venit pentru sculpturile lui Bernini dar muzeul îmi depășește așteptările – de la mozaicurile antice cu gladiatori pînă la pinacotecă, spectacolul are clasă. Îmi place îndeosebi vinețiul “Bacchus bolnav, autoportretul scandalagiului Caravaggio. Ce figură a mai fost și tipul ăsta! Născut în 1571, în Lombardia, la granița mereu disputată dintre Ducatul Milanului și Republica Venețiană, Michelangelo din Caravaggio va picta ca un geniu și va trăi ca un tîlhar! Adolescent, studiază anatomia și tehnica perspectivei. La 21 de ani, vine la Roma – ziua lucrează, noaptea își vinde tablourile pe cîțiva bănuți, pe care îi cheltuie numaidecît pe băutură și femei. Pandolfo Pucci, juristul Curții romane, îl adună de pe drumuri și îi găsește comenzi. Ca răsplată, Caravaggio fuge în lume cu pupila lui Pucci, Alexandra! Cumințit, se întoarce în oraș, unde se îmbolnăvește de malarie - și își revine miraculos din comă, trezindu-se într-un azil, printre muribunzi, bolnavi de ciumă și nebuni (Bacchus bolnave taman din perioada aceasta). La 25 de ani cunoaște faima, tablourile sale se vînd din ce în ce mai bine, la 30 – e tîrît în diverse procese, la 35 îl omoară în duel pe un rival, el însuși fiind rănit foarte grav! Arestat, evadează din temnițele romane și fuge în mijlocul Mării Mediterane, la cavalerii Ordinului de Malta. În Malta, pictează portretul Marelui Maestru și depune jurămînt de castitate, sărăcie și ascultare dar schimbă pumni cu primul cavaler care-l enervează și ajunge din nou în temniță. Altă evadare, altă fugă, Sicilia, Palermo, Napoli, lovituri de sabie și trăsături de penel, într-un vîrtej amețitor. Moare la 39 de ani, lăsînd în urmă o reputație de aventurier și o serie de tablouri puternice, realiste, pline de tenebre, în care prostituate și tîlhari pozează drept sfinte și zei antici. Nu e de mirare că viața lui Caravaggio i-a inspirat pe atîția – la magazinul Vilei Borghese, găsesc pînă și albume cu benzi desenate de Milo Manara, Paleta și Spada”.

Bernini - Răpirea Proserpinei

Bernini - Răpirea Proserpinei (detaliu)

Bernini - Adevărul gol-goluț

În pinacotecă, îmi mai atrag atenția o “Coborîre de pe Crucea lui Rafael, cu chipuri frumoase, chiar și în durere, „Amorul Sacru și Amorul Profan”, alegoria lui Tițian, rebus renascentist din seria care va culmina cu Păstorii din Arcadia, în care profanii își închipuie că descoperă cine știe ce mistere, și o „Venus” a lui Cranach, goală-goluță și filiformă, cu pălărie și colier, cam ca anorexicele dansatoare de cabaret de la Crazy Horse”.  În fine, cîteva vorbe despre operele lui Bernini – Răpirea Proserpinei”, “David”, “Apollo și Daphne”: marmura s-a transformat în carne, degetele se afundă în ea, marmura s-a transformat în pînză și flutură, bătută de un vînt care a împietrit, marmura s-a transformat în sînge și umflă venele eroilor pregătiți de atac. Sculpturile acestea trebuie văzute, nu se lasă povestite. La plecare, în parc, descopăr alte surprize – un templu neo-clasic închinat Dianei și recreerea shakespeareanului teatru Globe”, sub arborii mediteraneeni ai Cetății Eterne.


Coloseumul Pătrat

După o pauză de cafea, pe terasa Galeriei Naționale de Artă Modernă (GNAM), cu ochii către Accademia di Romania, mă pun din nou în mișcare. O scurtă plimbare către Piazza di Spagna”, cu popas la Trinita dei Monti, biserica regilor Franței, și coborîre pe Treptele Spaniole, pline de turiști, așa cum nu-mi place mie, ca să ajung din nou la metrou și să o pornesc de data asta către sud. Caut să văd o relicvă a epocii mussoliniene, așa-numitul Coloseum Pătrat”, o clădire făcînd parte dintr-un soi de „Oraș Olimpic”, proiectat pentru jocurile din 1942, care nu s-au mai ținut din cauza războiului. Merg prin subteran de mă plictisesc dar, pînă la urmă, tot ajung. Sînt în zona EUR (Esposizione Universale di Roma), dominată de clădiri impozante de birouri, în stil modernist. În mijlocul lor, pe o colină, Coloseumul Pătrat” se zărește de departe. 

Coloseumul Pătrat



Mă plimb îndelung în jurul său și mă încearcă sentimente amestecate. E un exemplu tipic de artă fascistă, cu statuile sale gigantice și bădărane, cu formele sale pure și crude. E monstruos și impresionant, deopotrivă. Pe frontispiciul său stă scris: “Un popolo di poeti, di artisti, di eroi, di santi, di pensatori, di scenziati, di navigatori, di transmigratori”. Nu mai e nevoie de traducere și sună bine, măgulitor, chiar dacă este emfatic. Astăzi, aici funcționează Palazzo della Civilta del Lavoro – dar n-am timp să vizitez expoziția, cu copiile după basoreliefurile Columnei lui Traian” cu tot. Nu voi uita niciodată Coloseumul Pătrat. Chiar dacă nu a trezit în mine teroarea solitudinii formelor pure, inumane, ca în tablourile lui de Chirico, îl consider superior artistic fascistei noastre “Case a Poporului”.

Pe urmele marchizului de Palombara

Sîmbătă, 13 mai. Călătoria mea la Roma se apropie de sfîrșit. După-amiază am avion de pe „Fiumicino” dar, pînă atunci, tot mai am timp să descopăr ceva. Știu că prin apropiere de hotel se află Porta Magica”, tot ce a mai rămas din vila marchizului Massimiliano Palombara (1614-1685), un prieten al astrologilor și alchimiștilor. Aici, confrații într-ale filosofiei hermetice se întîlneau și experimentau, într-un atelier din vilă. Se spune că, în urma unui experiment reușit, alchimiștii ar fi găsit formula transmutației, pe care au săpat-o în piatra unei porți. Altă variantă ar fi aceea că marchizul ar fi descoperit Piatra Filosofală în tratate vechi, dar că n-ar fi putut s-o înțeleagă și a lăsat-o viitorimii, ca pe o enigmă. Așa sau altminteri, cert e că această Poartă Magică, aparținînd grădinii secrete a lui Palombara, există și astăzi, purtînd inscripții în latină și simboluri alchimice. Vila a fost demolată, pentru a se construi Piața Vittorio Emanuele II, dar frontonul s-a conservat, cu Poartă cu tot, fiind azi de văzut într-un mic parc de lîngă gara Termini.


Poarta Magică


Poarta Magică - detalii


Acestea fiind zise, alchimistul din mine își cere drepturile – îmi iau aparatul de fotografiat și carnetul de notițe, mă orientez pe Google și iată-mă ajuns în cea mai rău-famată zonă a Romei. Aici sînt în mijlocul comunității chineze și pachistaneze, dar nu există un Chinatown, dimpotrivă... Apartamentele mizerabile au cîte opt, cîte zece chiriași, negoțul se face pe stradă, poliția evită să intre noaptea în cartier. Mă rog. Dimineața, locul e pașnic, dacă faci abstracție de homleșii dormind în parc, pe cartoane. Acum, locul vilei marchizului de Palombara e năpădit de buruieni, prin care mișună cele mai răpciugoase pisici. Parcă am ajuns în Împărăția Pisicilor, ca în romanele lui Murakami. Chestia e că un gard solid de metal mă oprește să ajung la Poartă, așa că o studiez de la distanță, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Încadrată acum de două statui monstruoase ale zeului egiptean Bes, un pitic cu capul mare, găsite în timpul săpăturilor arheologice la Templul lui Isis, din Quirinale, Poarta Magică încă își mai provoacă vizitatorii, cu enigmele ei. O interpretare amănunțită a inscripțiilor a dat-o Elemire Zola, într-o carte din 1963, așa că nu voi insista prea mult asupra lor. Totuși, una îmi place în mod deosebit și o notez aici: „Qvanto in tva domo nigri corvi partvrient albas colvmbas tvnc vocaberis sapiens”. Atunci cînd, în Casa ta, Corbii cei Negri se vor transforma în Albi Porumbei, atunci te vei putea numi înțelept. Adică atunci cînd, prin alchimia psihologică, vei transforma adversitățile în avantaje, te vei putea numi înțelept. Ceea ce mi se pare valabil și pentru adversitățile întîlnite de călător în drumul său. Poarta Magică mi-a dat cea mai bună încheiere pentru acest reportaj.