Paranoia

Pe un ger de crapă pietrele, merg să văd cel mai nou film al lui Clint Eastwood - “J. Edgar”, o istorie romanțată a întemeietorului FBI, poliția federală americană. Și merită efortul – dincolo de jocul excelent al lui Leonardo di Caprio, drama te pune pe gînduri. Oare nu cumva paranoicii sînt cei mai buni creatori de instituții polițienești, prin tenacitatea lor, pasiunea pentru control și atenția la imagine? În cazul lui J. Edgar Hoover, răspunsul e pozitiv. Marcat de ura față de comunism, ambițios dincolo de limite, ascunzîndu-și cu grijă înclinația homosexuală, el a construit Biroul Federal mînat de o viziune suspicioasă asupra lumii și vieții. Un mare paranoic este cel care colecționează fapte și folosește oameni conform sistemului său de interpretare, cu o credință nestrămutată, capabilă să mute munții. Incapabil de simț critic, odată ce mintea i-a fost acaparată de fantasme, el schimbă realitatea, ca un spărgător de gheață ce-și taie drum prin banchiză. Iar instituția pe care o naște îi moștenește cumva ADN-ul. Creat după chipul și asemănarea lui J. Edgar, FBI-ul a acumulat o putere imensă, forțînd Legislativul să-i acorde puteri peste capul poliției locale, adunînd un corp de experți în cele mai felurite domenii, organizîndu-și propriile laboratoare, tabere de instrucție și clădiri administrative, și i-a supraviețuit creatorului său. Aș zice că și KGB-ul s-a născut din capul altui mare paranoic – Felix Edmundovici Dzerjinski. În schimb, CIA are origini militare, fiind fondată de un grup de ofițeri superiori care activaseră în OSS.

Read more...

Coșmar dulce cu multe muște

Intrăm în Anul Caragiale (160 de ani de la naștere și 100 de la moartea marelui dramaturg) și parcă văd cum vor începe să curgă prăfuitele simpozioane și indigestele discursuri asupra genialității poporului român care a dat un asemenea creator bla, bla, bla. Sper să fim ceva mai inteligenți de-atît, sper să-i reedităm opera, cu un aparat critic adecvat, sper ca tineri români să meargă la Berlin, la invitația Ministerului Culturii, ca să vadă unde și-a trăit Nenea Iancu ultimii ani (și să afle de ce-a plecat, scîrbit, din țărișoară), sper ca vreun om de afaceri cu gust să-i refacă berăria. Și, mai ales, sper să-l mai citim. Ca să descoperim minunății ca asta:

Cînd, obosit de citirea prozei mele, vrei, cu alt procedeu, mai expeditiv și mai puțin obositor, să evoci o viziune din patria română, să te-nvăț eu ce să faci. Iată. Fă foarte cald în odaie. Toarnă două-trei pahare de vodcă pe fața mesei. În căldură, o să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanațiune subtilă. Cheamă apoi pe lăutarul d-tale și pune-l să-ți cînte, de unul singur, în surdină, dar cu brio, ritmo, risolutto e ben marcato: Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo lele... etc. Dumneata, lungit pe canapea, aruncă-ți ochii pe discursul vreunui tribun daco-roman... și... încet-încet, ai să simți o moleșeală delicioasă în tot trupul. Are să te apuce o moțăială irezistibilă și ai să moțăi, să tot moțăi, pînă cînd pleoapele o să ți se-nchidă frumos. Și atunci, de-a-năuntru, ai să vezi că te afli la Moși, în miezul verii, subt un umbrar, la o masă rustică, înconjurat de cea mai veselă lume din lume.

Ai să auzi cimpoaiele Vlăscenilor și trîmbițele și tobele panoramelor și țivloaiele și hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. Ai să vezi baloane tricolore, unele captive, legănîndu-se la adierea vîntului, altele, scăpate din mîinile ageamiilor, ridicîndu-se libere spre înaltul văzduhului. Ai să simți mirosul de țuică risipită, de gogoși prăjite în ulei, de cîrnați și de fleici arse la grătar. Ai să simți gustul lipicios de turtă dulce... și ai să-ncepi a te apăra de muște... muște, multe muște, ce de muște! Ia încearcă, rogu-te, odată procedeul ce-ți recomand...

Read more...

Capitalism

Capitalismul, susține Fuertes, e prin esența lui psihopat. Trăiește de dragul clipei. Și își poate lua zborul numai cu prețul propriei vitalități, iar toate problemele morale mai mari au fost delegate naționalismului, religiei sau psihanalizei.
- Iată de ce mă declar eu însumi un capitalist, zice el. Pentru că sînt un psihopat. Pentru că sînt lacom. Pentru că doresc satisfacerea imediată a consumatorului. Dacă am probleme spirituale, mă duc la preot și obțin iertarea păcatelor, sau plătesc un psihiatru să mă convingă ani în șir că lăcomia mea este propria mea identitate și că fac parte din neamul omenesc. S-ar putea ca să nu mă simt bine în egoismul meu, dar îmi voi depăși starea. Capitalismul oferă soluția de adîncime pentru problema cum se poate menține o societate dezvoltată. Recunoaște voința de putere care zace în fiecare din noi.

Norman Mailer - Strigoiul lui Harlot

Read more...

Timpuri noi, nevroze noi

Nu sînt atît de naiv încît să-mi închipui că tipologia tulburărilor mentale se schimbă după cum bate vîntul. În definitiv, de șase mii de ani încoace, ne regăsim în melancolia lui Ghilghameș, în furia lui Hercule, în angoasa lui Iov. Totuși, judecînd după ce se întîmplă în România, observ că modificările sociale cresc incidența anumitor nevroze, în detrimentul altora. Fără pretenții de studiu clinic, rîndurile care urmează își propun doar să vă pună pe gînduri.

Uitați-vă ce se întîmplă în trafic ! De unde atîta violență la șoferi, oameni altfel pașnici, care se transformă în fiare de îndată ce se suie la volan? Parcă ar spune: dați-vă la o parte, ca să trec eu! Deplasarea de la un punct la altul s-a transformat, în mintea lor, într-o competiție. Dacă o altă mașină îi depășește, consideră că au fost insultați personal și sînt apucați de furii. Atunci, regulile nu mai contează și încep șicanele – claxoane, faruri aprinse, blesteme, depășiri riscante, cu degetul mijlociu ridicat. Alții n-au nevoie nici măcar de o provocare. Și-au proiectat voința de putere în jeep-ul pe care-l conduc și calcă linia continuă, calcă șina de tramvai, calcă pietonii, ca niște supra-oameni nietzscheeni, ca niște zei din Olimp, care te strivesc fără măcar să observe. Dacă asta nu e o inflație a eului, prin intermediul mașinii, nu știu ce-ar mai putea să fie.

Uitați-vă la corporatiști, lucrătorii din multinaționale! Lucrează 12 ore pe zi, într-un mediu controlat și supravegheat în permanență, în condiții de stress și auto-cenzură, sub presiunea termenelor, indicatorilor și a performanței. Știu că pot fi înlocuiți oricînd, dacă nu se identifică total cu rolul lor din companie. Astfel, ajung să poarte o mască profesională, care li se lipește, treptat-treptat, de obraz. Ajung executivi de top, directori și manageri, cu prețul renunțării la viața personală, la timpul dat familiei, la dileme. Masca, rolul îi înhață și nu le mai dau drumul. În psihicul lor, “persona” se dilată, în detrimentul „animei”, ca să folosim termenii lui Jung. Apoi, cînd ceva nu merge bine (și mereu se va găsi ceva să nu meargă), cînd corporația se dispensează de ei, descoperă că au rămas singuri, că rolul nu le mai aparține, că viața a trecut. De aici înainte, “anima” își va lua revanșa. Pierderea statutului, ca în cazul Regelui Lear, e un eveniment dramatic, din care puțini scapă nevătămați...

Articolul complet va apărea în numărul de miercuri al Jurnalului de Argeș

Read more...