joi, iulie 02, 2015

Meridiane subiective - Barcelona lui Gaudi

                                                     
                                                   Sagrada Familia - un imens şantier

Oraş al mării, cosmopolit şi flamboaiant... Barcelona te întîmpină cu bulevardele ei largi, străjuite de arbori seculari. Toate drumurile duc spre mare, acolo unde, în portul nou, poţi vedea vapoare de pasageri, mari cît nişte blocuri cu 12 etaje. Magazine şi restaurante moderne îşi aşteaptă prada. Din port, spre nord, porneşte „Rambla”, celebrul bulevard care taie în două Oraşul Vechi – pietonii merg pe centru iar maşinile se strecoară pe lateral. În est, împădurita colină Montjuic e un plămîn verde – aici s-au organizat, în 1992, Jocurile Olimpice, marcînd intrarea Barcelonei în secolul al XXI-lea. Spre nord, burghezia în ascensiune a construit, la începutul secolului al XX-lea, cartierul Eixample. Aici poţi întîlni o colecţie magnifică de clădiri Art Nouveau (sau Moderniste, cum le denumesc catalanii), risipite pe un sistem stradal perpendicular. Colţurile fiecărei insule urbane au fost tăiate pieziş, astfel încît să existe perspectivă către intersecţii. Şi tot aici se află ultima catedrală a Europei, creaţie a unui arhitect vizionar, Antoni Gaudi.


                                               Acoperişurile ondulate, marca lui Gaudi

La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul Gaudi ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, arhitectul pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii. Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.


                                                                Căsuţe de turtă dulce

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci, seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Gaudi ştia asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spunea: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

                                        
                                          Salamandra veghează intrarea din Parcul Guell

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private. Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Mă învîrtesc în jurul „Sagradei Familia”, alături de alte mii de turişti. Se munceşte de zor, jumătate din faţade sînt acoperite cu plase de protecţie şi scări, macarale uriaşe domină perspectiva. Sînt atît de mulţi oameni aici, încît mi-e teamă de un atac de panică. Mă trag într-o parte şi studiez faţadele, amintindu-mi vorbele lui Gaudi: „Faţada Nativităţii exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu Gloria în excelsis Deo. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa. Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului. Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere”.

Elemente ezoterice? Destule! Pe Faţada Patimilor este celebrul Pătrat Magic, cu suma liniilor şi coloanelor egală cu 33, vîrsta lui Hristos. Şerpi şi salamandre se caţără pe pereţi, uşile masive, de bronz, te întreabă: „Ce e adevărul?”. Tot Gaudi spunea: “ Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm”. A fost Gaudi un iniţiat, frecventînd lucrările unor societăţi secrete? Nu putem răspunde cu certitudine. Dar nu încape îndoială că arhitectul a fost un creştin practicant, care a meditat asupra credinţei sale şi a armonizat credinţa cu fapta. A fost sărac şi a transformat sărăcia într-o virtute. “Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe. Clientul meu nu se grăbeşte!”.


                                                         Piaţa de fructe din Barcelona


S-a făcut după-amiază. Pe „Rambla”, forfota n-a scăzut nici un pic. Aceeaşi modă a „statuilor vivante”, care mi se pare odioasă, domneşte şi aici. Oameni bătrîni îşi plimbă cîinii. La terase, litrul de bere costă 15 euro. Turiştii se agită, fac poze, sprijină felinarele. Miroase a mare şi a putreziciune. În mijlocul vîrtejului, stau nemişcat şi privesc – locul meu nu este aici. Şi mi se face dor de dealurile Munteniei, de umbra umedă de-acasă, de mirosul de prune şi mere. Este prima dată cînd simt prea-plinul călătoriei şi nostalgia lui „acasă”. 

(Fragmente din volumul "Meridiane subiective", în curs de apariţie)

luni, iunie 29, 2015

Fecioara Neagră de la Montserrat

                                                              
                                                            Madrid - Gara Atocha

Între Madrid şi Barcelona sînt vreo 700 de kilometri, pe care un tren de mare viteză, plecat din gara Atocha, îi parcurge în trei ore. Din păcate, autocarul face de patru ori mai mult! Dar există şi un avantaj – un popas scurt în Zaragoza, capitala provinciei Aragon. Îmi place foarte mult centrul istoric, reamenajat cu bani europeni, care pune în valoare clădirile vechi, oglindindu-le în luciu de apă! În catedrală, surpriză! Statuia Fecioarei, care, prin tradiţie, este îmbrăcată în diverse veşminte, poartă astăzi straie româneşti! Nu-mi vine să cred, dar apoi înţeleg: comunitatea românească din Zaragoza sărbătoreşte consacrarea unor copii – sînt mulţi greco-catolici veniţi la muncă în Spania. Mă emoţionează conturul patriei, brodat pe hăinuţele Maicii Domnului! Şi parcă îmi vine să-i dau dreptate unui personaj al lui Houellebecq, care zicea că Evul Mediu creştin a avut un singur Dumnezeu – Sfînta Fecioară! Cultul marial a fost şi a rămas foarte puternic, în Vest şi-n Est, de la constructorii catedralelor pînă la Papa Ioan Paul al II-lea, de la iconarii din Mărginimea Sibiului pînă la membrii „Rugului Aprins”. Cu toţii au venerat de fapt Înţelepciunea, Graţia, Frumuseţea, Blîndeţea, Maternitatea, atributele feminine dintotdeauna. Nu altfel au făcut strămoşii lor, adorîndu-le pe Ishtar, Isis, Afrodita, Venus.


                                                                 Mănăstirea Montserrat

Cu o Fecioară Neagră mă voi întîlni şi în inima Cataloniei, regiunea autonomă din jurul Barcelonei. Este un ţinut de graniţă, în care s-au amestecat populaţii de la est şi vest de Pirinei cu oameni ai mării. O zonă în care influenţa maură a fost slabă, în comparaţie cu cea franceză. Însăşi limba catalană, dezvoltată în secolul al IX-lea din latina vulgară, provine din dialectul occitan (Langue d’Oc). Pentru urechea mea, pare un amestec de spaniolă şi franceză, cu consoane şuierate, amintind de toate ereziile cathare. Oameni mîndri, catalanii şi-au exprimat întotdeauna identitatea, chiar trimiţînd la întemeietori legendari, precum cartaginezul Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Romani, vizigoţi şi mauri s-au perindat pe-aici, cucerind, construind, adăugînd strat pestre strat de istorie. În secolul al XIII-lea, Barcelona devine Regină a Mediteranei, dominînd comerţul naval pînă la Atena. Regii Spaniei o scutesc de taxe şi o consideră parteneră a Coroanei. Apoi, în secolul al XVII-lea,  Catalonia se revoltă, trecînd de partea regelui francez Ludovic al XIII-lea. Represaliile spaniole vor fi crunte. Abia în secolul al XIX-lea, Barcelona va reveni în avangarda progresului, prin industrializare şi negoţ. Dictatura lui Franco va căuta să-i ţină în frîu naţionalismul – autonomia politică îi va fi îngrădită, limba catalană va fi interzisă, ca şi dansurile populare! Se spune că, în acei ani, doar două locuri au păstrat vie identitatea catalană – stadionul „Camp Nou” şi Mănăstirea Montserrat. Acolo, oamenii puteau vorbi în limba lor. Pe „Camp Nou” n-o să ajung. În schimb, voi urca la Montserrat – mănăstirea se află la vreo 50 de kilometri nord de Barcelona, pe un munte de gresie, ca o Meteoră a Cataloniei.


                                                                  Dansuri catalane

Este duminică şi drumul şerpuitor, care urcă la 750 de metri, e plin de autoturisme şi autocare. Se spune că, în zilele însorite, Montserrat este vizibil din orice punct al Cataloniei. Este posibil – sub razele nemiloase, gresia scînteiază. Eroziunea puternică a creat la tot pasul forme stranii – o stîncă poartă numele „Degetul lui Dumnezeu”. Vegetaţia se încăpăţînează să se caţere pe versanţi – arbuşti, caprifoi, saxifragă, iederă, din loc în loc cîte un chiparos. Prima menţiune istorică a mănăstirii datează din secolul al IX-lea dar pustnici s-au aşezat aici mult mai devreme, în cautarea locurilor de putere. Apoi, în Evul Mediu, abaţia a fost integrată marilor drumuri de pelerinaj ale Sf. Iacob de Compostella şi Sf. Ignaţiu de Loyola. Astăzi, comunitatea monastică de la Montserrat numără şaizeci de fraţi, care păstrează obiceiul „Liturghiei Orelor” – slujba se oficiază de şase ori pe zi. Ca orice abaţie benedictină, are o bibliotecă respectabilă, în jur de 50 de mii de volume de teologie, filosofie, istorie, dar şi un muzeu cu lucrări ale pictorilor catalani. Gîndul îmi fuge, inevitabil, la „Numele trandafirului”...


                                                                 Liturghie la Montserrat

În fine, am ajuns. Dacă n-aş şti unde sînt, m-aş crede într-un fel de staţiune montană, unde clădiri impunătoare se sprijină cu spatele de coastele abrupte. Turiştii şi pelerinii se plimbă pe o promenadă generoasă, în cautarea umbrei. Priveliştea spre vale este ameţitoare – un teleferic cu cabine galbene pare pierdut în sălbăticie. Drumul, mărginit de flori şi de fîntîni, mă duce spre Biserică, în care intri printr-un portic construit în secolul al XVIII-lea, pentru a adăposti pelerinii. Şi zău că e plin de pelerini! Catalani, desigur, dar şi alte neamuri – italieni, francezi, nemţi, cam jumătate. Cealaltă jumătate e formată, desigur, din asiatici! Mi-e greu să-i deosebesc (japonezii au trăsături mai alungite, mai fine decît sud-coreenii sau chinezii), şi mai greu mi-e să-mi închipui ce înţeleg ei din arta religioasă creştină! Îmi trag sufletul, apoi dau să intru. E greu! Biserica e plină-ochi, slujba se apropie de sfîrşit, corul de copii cîntă „Salve y Virolai”, imnul de slavă adus Mariei. Deasupra altarului, într-o firidă bogat împodobită, statuia Fecioarei Negre zîmbeşte enigmatic. Este aşezată pe tron şi îl are în poală pe Pruncul Isus, care binecuvîntează. Cu dreapta ţine un glob pămîntesc, stînga invită pelerinul să se apropie. Ajung la ea după ce urc cîteva zeci de trepte şi o emoţie puternică îmi aduce lacrimi în ochi – aceeaşi emoţie simţită la Chartres, în faţă la Notre Dame de Pilier. Legenda spune că, în secolul al IX-lea, Fecioara Neagră de la Montserrat a fost găsită de nişte păstori, atraşi de lumina divină ce se revărsa dintr-o grotă. Ştiinţa afirmă, după analize chimice, că statuia este romanică şi nu mai veche de secolul al XII-lea. Poporul nu se sinchiseşte prea mult de ştiinţă - a denumit-o „Moreneta”, adică „Bruneţica” şi o venerează. Aş zice că bine face!




Copiii cîntă în continuare „Virolai”: „Rosa d’abril, Morena de la serra, de Montserrat Estel, il lumineu la catalana terra, guieu-nos cap al cel”. Cam înţeleg ce vor să spună. Mă desprind din vraja blîndă şi părăsesc biserica. Afară, pe vastul platou, în cerc, oamenii dansează „Sardana” – bărbaţii poartă pantaloni strînşi pe picior, veste colorate şi nişte fesuri caraghioase, fetele au şaluri şi fuste largi. Apoi ritmurile se schimbă şi dansatorii se grupează în perechi. Sînt de toate vîrstele. Nimic forţat, nimic din obligaţie, doar bucuria de a-şi afirma modul specific de a fi. 

miercuri, iunie 24, 2015

Lacrima Sfîntului Petru


Astăzi, vizită la Toledo, vechea capitală a Spaniei, oraşul tuturor neamurilor, credinţelor, ereziilor! Mă interesează centrul istoric, aşezat pe un deal pitoresc, deasupra rîului Tajo, aşa că o iau la picior pe străduţele înguste. Toledo are o istorie de două mii de ani. Titus Livius îl pomeneşte în scrierile sale. În secolul al VI-lea, vizigoţii îi ridică biserici şi îl transformă în capitală. Maurii îl cuceresc, îl fortifică, îi adaugă pieţe şi cartiere. Sub califatul de Cordoba, Toledo trăieşte o epocă de aur; învăţaţi din toată lumea vin să studieze ştiinţa pierdută a grecilor, în tălmăcire arabă. Creştinii revin în secolul al XI-lea, sub conducerea lui Alfonso al VI-lea, meşteşugurile înfloresc, apar primele săbii de Toledo. În secolul al XII-lea, Cartierul Evreiesc („Juderia”) numără 12 sinagogi. Cele trei mari religii ale Cărţii trăiesc în pace. Apoi, liniştea se sparge – începe purificarea etnică. Maurii sînt măcelăriţi, evreii sefarzi fug în nordul Africii, în Italia, în peninsula Balcanică, ca să ajungă mai tîrziu în Anglia, Olanda şi America. În fine, Filip al II-lea îi dă lovitura de graţie în 1561, mutînd capitala la Madrid. Începe astfel un lung declin, din care oraşul iese abia în 1986, odată cu declararea sa ca patrimoniu cultural universal, pe listele UNESCO.



E dimineaţă dar soarele îşi arată puterea. Pătrund „intra muros” pe Puerta de Bisagra, cu ale sale două turnuri bondoace, susţinînd vulturul bicefal imperial, semnul Sfîntului Imperiu Romano-German, semnul Habsburgilor. Străzile sînt pietruite, traficul se face cu dificultate dar nimeni nu se grăbeşte. La apariţia maşinilor, turiştii se lipesc de ziduri, se ascund prin intrînduri de uşi. Multe magazine de nimicuri, industria amintirilor lucrează de zor. Într-un astfel de loc, doi meşteri ciocănesc metalul, demonstrîndu-ne „pe viu” ce înseamnă o bijuterie damaschinată – o tehnică de încrustare cu fire de aur sau argint. Văd cîteva lame toledane, cu desene şerpuitoare, însă preţurile se scriu cu patru cifre! Astfel de cumpărături atrag îndeosebi pe ruşii îmbogăţiţi – vin cu taxiurile, însoţiţi de blonde plictisite, şi probează tăişurile, spintecînd aerul. Sper că nu sînt profesionişti, în căutare de unelte... Îi las să aleagă şi plec mai departe, către vechiul cartier evreiesc. 



Ca în Juderia din Cordoba, casele sînt înalte, cu ziduri groase, cu ferestre minuscule. Lipsesc însă florile. Observ micile bucăţele de ceramică, purtînd litere evreieşti. Melancolia lui Yod, He, Waw, He, Numele Domnului, acum de nepronunţat... De mult, casele acestea au primit alţi locatari. Vizitez Sinagoga de Santa Maria la Blanca, monument din secolul al XII-lea, restaurată recent – arcele mudejar sclipesc în lumina puţină. Cine să-şi mai aducă aminte de marele masacru al evreilor din 1391, desfăşurat aici, de sîngele de pe ziduri, de ţipete?




În fugă, trec şi pe la „Casa lui El Greco”, un muzeu organizat de Ministerul Culturii într-o clădire tipică perioadei. Născut în Creta, Domenikos Theotocopoulos, „Grecul”, a sosit la Toledo în 1577, pentru a picta altarul unei mănăstiri. Şi n-a mai plecat. Muzeul găzduieşte cîteva pînze remarcabile – o „Vedere din Toledo”, care transportă privitorul în timp, precum şi emoţionanta serie „Hristos şi Apostolii”! Eu ştiam că originalele se află în sacristia catedralei toledane... Oricum, lacrimile sfîntului Petru şi modul în care îşi frînge mîinile după lepădarea de Hristos nu lasă pe nimeni indiferent! Apoi mă pregătesc pentru întîlnirea cu Catedrala. Este uriaşă, într-un amestec de stiluri care mă năuceşte – la exterior, gotic pur iar la interior, baroc decorativ spaniol. În sacristie, atenţia îţi este captată de uriaşa „Dezgolire a lui Hristos”, capodopera lui El Greco, dar mie îmi place mai mult Sala Canonicilor, cu spectaculosul ei tavan mudejar. Altarul, cu scene din viaţa Mîntuitorului, pare o broderie de aur. Sublimul este atins de „Transparente”, o sculptură barocă în jasp, marmură şi bronz – luminaţi savant, îngeri muzicanţi par gata să înceapă concertul!