vineri, noiembrie 27, 2009

Geniul oltenesc al locuirii


Cula Greceanu


Încep aici o serie de postări despre Oltenia şi locuitorii săi, pentru că sînt mîndru de spiritul locului în care m-am născut. Departe de a însemna numai zaibăr şi praz, acest colţ de lume ascunde comori neştiute...

În timp ce ardelenii construiau cetăţi săteşti, în care se adăpostea o întreagă comunitate, iar moldovenii înălţau mănăstiri fortificate, capabile să-i apere de primejdii, oltenii, în geniul individualismului lor, inventau casa-cetate. Cula, aşa cum era denumită, folosindu-se un cuvînt turcesc, ce înseamnă „turn”, devenea astfel loc de refugiu pentru o familie, dar şi locuinţă capabilă să îndeplinească toate funcţiunile vieţii de zi cu zi. Înalte, cu zidurile groase străpunse de metereze, cîteodată avînd şi tuneluri secrete de fugă, aceste fortăreţe domestice s-au răspîndit în tot spaţiul balcanic, mai ales după 1650, cînd incursiunile de jaf ale otomanilor se înmulţiseră, pe fondul slăbirii autorităţii statelor din zonă. Atunci, proprietarii de terenuri hotărîseră să se apere cu forţe proprii.

Răpirea fetei lui Han Tătar

Puteţi vedea şi astăzi aceste case-cetate, păstrate în bună stare pe Valea Luncavăţului, la Măldăreştii de Sus, localitate aflată la 4 km SV de Horezu. În mijlocul unui domeniu împrejmuit cu gard de piatră, se înalţă Cula Greceanu, o construcţie cu două etaje, despre care se presupune că a fost construită la începutul secolului 17, de Tudor Maldăr, căpitan în oastea lui Mihai Viteazu. Legenda spune că Tudor Maldăr a căzut prizonier la tătari dar a reuşit să scape, seducînd-o pe fata hanului, pe care a şi răpit-o, fugind călare, fără să ia cu ei altceva decît două maldăre de fîn pentru animale (de unde numele Măldărăşti...), refugiindu-se apoi în zonă. Construcţia pe care o vedeţi astăzi are, însă, trăsăturile arhitectonice brîncoveneşti ale secolului al XVIII-lea, cu două cerdace la etaj, cu ferestre ajurate şi cu pivniţa adîncită. Familia Măldărăscu, urmaşii căpitanului, a folosit cula pînă la începutul secolului al XX-lea, cînd clădirea trece, ca zestre, în familia Greceanu.

Fresce semnate de Olga Greceanu

Urcaţi la primul etaj pe o scară masivă de stejar, odihniţi-vă într-o loggie elegantă, vizitaţi turnul, unde se ajungea printr-o scară de frînghie, precum şi camerele de aici, împodobite cu fresce de Olga Greceanu, o înzestrată pictoriţă, înfăţişîndu-i pe strămoşi. La etajul al II-lea veţi vedea un cerdac deschis, de unde vi se dezvăluie excelenta privelişte a zonei precum şi două camere, renovate recent, împodobite cu piese de mobilier originale – printre care şi o măsuţă de tarot, cu semnele zodiacale, şi o mare oglindă veneţiană. Din anii ’60 ai secolului trecut, cula a intrat în proprietatea statului, care a organizat şi renovarea clădirii. Vizita continuă la cea de-a doua culă din zonă, cula Duca, numită aşa după proprietarul său, I.G.Duca, marele om politic liberal. Cula a fost construită în 1812, de Gheorghiţa Măldărăscu, iar în 1907 un urmaş a vîndut-o lui I.G. Duca. Ajungeţi la culă printr-o poiană înverzită, intraţi şi admiraţi imensele grinzi de stejar care susţin pivniţa. Şi această clădire are două etaje, la care urcaţi pe o scară zdravănă. La primul etaj sînt trei încăperi, adăpostind obiecte de epocă şi arme, iar la etajul al doilea, în două încăperi, se păstrează icoane populare. Zăboviţi pe cerdacul de sus, excelent loc de relaxare şi visare pentru călătorul ostenit. Mai sînt de remarcat sobele oarbe, tradiţionale, precum şi stucaturile tavanelor, înfăţişînd animale fantastice. Alături de cea de-a doua culă veţi găsi Casa memorială I.G. Duca, unde puteţi admira frumos mobilier de epocă, grafică semnată Olga Greceanu, obiecte aparţinînd fostului prim-ministru liberal (un aparat de radio, o masă de lucru, biblioteca etc.). Să mai spunem că, la cule, există posibilităţi de cazare, iar masa poate fi luată la o pensiune din apropiere sau în Horezu.

joi, noiembrie 26, 2009

La Gaudeamus...


... am ajuns azi pe nepusă masă. Tîrgul mi s-a părut sărăcuţ faţă de ediţia din primăvară, însă reducerile era mai mari :) am pescuit o "Istorie vizuală a arhitecturii", de la Litera Internaţional, "Viaţă şi cărţi", adică memoriile lui Manolescu (I Love Manolescu, să moară Mişu de necaz...), un volum de interviuri cu madam Yourcenar, "Culoarul Templier", roman de Gh. Schwartz, distins universitar şi... iniţiat, precum şi clasica "Lance a destinului", a lordului Ravenscroft, studiu asupra radacinilor oculte ale nazismului. Nici măcar n-am călcat pe la standul Nemira, plin cu trufandale ("Festinul ciorilor", vol. 2 din "Turnul Întunecat", "Disfuncţia realităţii" etc), pentru că băieţii nu lasă la preţ nici un leuţ, aşa că mai bine le cumpăr din Piteşti. La "Millennium", nu venise "Cruciada maşinilor", la "Rao" nu venise Rushdie, la "Humanitas" - nu venise nimic! Una peste alta, merită să ajungeţi pe-acolo... cu o sută de lei vă umpleţi plasa.

miercuri, noiembrie 25, 2009

Battlestar Galactica - ăsta da Exod!

Fraţi sefişti, sînt în extaz - am dat gata sezoanele 3 şi 4 din "Battlestar Galactica", 40 de episoade în două săptămîni! Uluitoare saga, de necomparat cu orice alt serial SF... Un Exod de proporţii galactice, faţă de care Ieşirea lui Moise e o simplă plimbare. Ce interpretare, frate, zeci de personaje conturate impecabil, caractere tari, scrîşnet de dinţi, sudoare şi sînge! Ce scenariu, cu referinţe mitologice, întorsături de situaţie şi lovituri de teatru, tratat în cheie, culmea!, realistă! Ce dialoguri sclipitoare, ce scene memorabile, ce filmări, ce efecte speciale!

Despre actori nici nu mai pot să scriu - Edward James Olmos în rolul amiralului Adama şi Mary McDonnell, preşedinta Laura Roslin, sînt antologici. Practic, BSG îţi dă tot ce vrei - filosofie şi politică, rapt mistic şi ştiinţă, fiorul uimirii şi katharsis! Nu degeaba BSG a cîştigat premiul Television Critics Association 2009 pentru cea mai buna serie. Daţi-vă peste cap şi faceţi rost de serial (că TVR abia a ajuns la sfîrşitul sezonului 3, programînd de-a-mboulea cîte un episod, duminica, după miezul nopţii), că merită! Faţă de BSG, Star Trek (cu tot respectul faţă de Jean Luc Picard :)) e ca Petre Ispirescu pe lîngă Stephen King... Bun pentru orice adolescent, BSG conţine Homer, Pentateuh, Freud, Sun Tzu, Darwin şi Hobbes la un loc...

Top 5 scene - după gustul meu
5. Starbuck şi Apollo îşi descarcă tensiunea sexuală în ring
4. Laura Roslin inventează execuţia prin aruncarea în spaţiu
3. Saltul Galacticii pe Noua Caprica
2. Rebeliunea lui Gaeta - episoadele 13 şi 14 din seria 4
1. Depresia generală după descoperirea Terrei pustiite. Şi ieşirea din ea!

Top cinci teme şi idei
5. Revolta creaturii împotriva creatorului.
4. Prezenţa planului divin şi împletirea sa cu liberul arbitru.
3. Evoluţia, ca modalitate de cîştig a conflictului.
2. Metode raţionale şi mistice de supravieţuire.
1. Cum păstrezi principiile democratice şi drepturile omului în război.

Încerc să pun aici şi un montaj - atacul final asupra coloniei Cylon.
video

sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Crin - un om liber


V-aţi uitat aseară la confruntarea prezidenţiabililor? După mine, cîştigătorul detaşat a fost Crin Antonescu - strălucitor, emoţionant, liber. Idealist. Singurul care a vorbit despre lucruri imateriale precum Caracter, Morală, Adevăr. Singurul care a avut curajul să spună că Tudor Chirilă poate fi un model moral pentru tineri. Ca om liber, ştiu şi eu cu cine să votez mîine...

Post votare - n-a fost sa fie, dar nu e rau. S-a văzut că libertatea e o marfa oarecum supraapreciată! Faţă de pîine sau circ, libertatea nu mai face doi bani. A spus-o şi Dostoievski, în Parabola Marelui Inchizitor.

joi, noiembrie 19, 2009

Mesajul lui Pan Cogito

Du-te unde s-au dus ceilalţi la capătul negru
după lîna de aur a nimicniciei ultima ta recompensă

mergi drept printre cei care stau în genunchi
printre cei întorşi cu spatele şi doborîţi la pămînt

te-ai salvat nu ca să trăieşti
ai puţin timp trebuie să laşi mărturie

fii curajos cînd mintea înşală fii curajos
în ultimă instanţă doar asta contează

iar Furia ta neputincioasă fie ca marea
de cîte ori auzi glasul celor umiliţi şi bătuţi

să nu te părăsească fratele tău Dispreţul
pentru spioni călăi laşi – ei cîştigă

vin la înmormîntarea ta şi-aruncă uşuraţi bulgări de pămînt
iar cariul îţi va scrie biografia aranjată

şi nu ierta într-adevăr nu e în puterea ta
să ierţi în numele celor ce au fost trădaţi în zori

fereşte-te însă de mîndria inutilă
priveşte-ţi în oglindă faţa de bufon

repetă: am fost chemat – oare nu erau alţii mai buni

fereşte-te de uscăciunea inimii iubeşte izvorul dimineţii
pasărea cu nume necunoscut stejarul în iarnă
lumina de pe zid splendoarea cerului

ele nu au nevoie de respiraţia ta caldă
există pentru a-ţi spune: nimeni n-o să te mîngîie

veghează – cînd lumina de pe munte dă semnul – ridică-te şi du-te
cît timp sîngele-ţi răsuceşte-n piept steaua ta întunecată

repetă vrăji vechi ale omenirii basme şi legende
fiindcă aşa o să cucereşti binele pe care n-o să-l cucereşti

repetă cuvinte mari repetă-le cu îndărătnicie
precum cei ce-au mers prin pustiu şi-au dispărut în nisip

şi te vor răsplăti cu ce au la îndemînă
cu şfichiul rîsului cu uciderea pe gunoaie

du-te fiindcă numai aşa vei fi primit în cercul craniilor reci
în cercul strămoşilor tăi: Ghilgameş Hector Roland
apărători ai împărăţiei fără de sfîrşit şi ai oraşului cenuşii

Fii credincios du-te

Zbigniew Herbert

Zbigniew Herbert (1924 – 1998), poet, eseist dramaturg, reprezintă generaţia de vârf a poeziei polone contemporane. Dintre textele cele mai apreciate ale poetului face parte ciclul Pan Cogito, având ca erou un personaj adânc înrădăcinat în tradiţia culturală europeană, purtător al unui mesaj cu profunde semnificaţii morale. În anii ’80, Herbert a devenit un poet de seamă al opoziţiei din Polonia. În anul 1986 s-a stabilit la Paris, revenind în ţară în 1992.

vineri, noiembrie 13, 2009

A fost Jules Verne în România ?


Coperta ediţiei princeps a "Castelului din Carpaţi" de Jules Verne

Biserica Densuş

Cetatea Colţi

Ţara Haţegului ! Ţinut istoric şi etnografic din colţul de sud vest al Transilvaniei, corespunzînd aproximativ judeţului Hunedoara, Ţara Haţegului oferă turistului vechi monumente de arhitectură şi de arheologie, orăşele pitoreşti, zimbri şi… ouă de dinozaur !

Mausoleul transformat în biserică

O excursie în zonă poate să înceapă urcînd pe Valea Jiului, cu un popas la mîndra mănăstire Lainici, apoi vă puteţi stabili tabăra în jurul localităţii Haţeg. De aici, mai multe locuri pitoreşti ne îmbie să le străbatem. Putem porni către localitatea Densuş, obîrşia controversatului istoric Nicolae Densuşianu, autorul “Daciei hyperboreene”, al cărui bust îl vom găsi în preajma bisericii. Zăboviţi în zonă. Biserica din Densuş este unul dintre cele mai misterioase monumente româneşti. Cu o alură total diferită de ce-aţi văzut pînă acum, pare mai degrabă un templu roman sau un mausoleu. Impresia vă va fi întărită de coloanele albe de marmură şi leii care sînt prinşi în zid ! De fapt, se crede că monumentul, ridicat în secolul al XIII-lea, a fost construit din piatră adusă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În interior, uimirea creşte. “Un mic stîlp din cei patru care susţin îngusta turlă e o stelă romană, purtînd numele lui Longinus. E o marmură cu o inscripţie elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de cîteva şuviţe de soare venind pe niste ferestruici... face impresia unei opere divine furată de genii nocturne”, scria George Călinescu, după vizita la Densuş. În semiîntunericul care stăpîneşte interiorul acestei masive construcţii se disting cu greu fragmente de pictură rămase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi de pe altar aparţin zugravului Ştefan. Semnatura cu care acesta şi-a pecetluit opera se poate vedea şi azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc realele calităţi artistice ale meşterului. Particularităţile operei zugravului Ştefan ne trimit cu gîndul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, realizată în secolul al XIV-lea.

Castelul din Carpaţi

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că, între 1882 şi 1884, cunoscutul autor francez ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul "Castelul din Carpaţi". Că a fost aşa sau nu, totul e un bun pretext pentru a vizita şi noi Cetatea de Colţi. Vom găsi locul destul de uşor, în comuna Rîu de Mori, satul Suseni, la vreo 20 de km de Haţeg. Pînă să ajungem la Cetate, aşezată pe o înălţime, pe partea stîngă a unui rîuşor, putem merge peste drum, la biserica ortodoxă a Mănăstirii Colţ, un ansamblu impozant, ridicat din piatră aspră. Apoi, după un urcuş de circa o jumătate de oră, prin pădure, ajungem la Cetatea Colţ. Zidurile medievale sunt încă în picioare, iar priveliştea spre cheile Rîuşorului îţi taie respiraţia.

Lupte de gladiatori în Transilvania

Vă mai recomandăm o vizită la Sarmizegetusa – Ulpia Traiana Augusta, fosta capitală a Daciei Romane, unde găsiţi un spectaculos amfiteatru, cu o capacitate de 5000 de spectatori! Amplasată în afara zidurilor oraşului, arena găzduia lupte de gladiatori (a căror cazarmă a fost dezgropată, în apropiere). Continuaţi plimbarea prin şantierul arheologic şi la muzeul din localitate, care expune arme, ceramică şi monede. În fine, pentru ultima zi a periplului Dvs. prin zonă vă recomandăm rezervaţia de zimbri din pădurea Slivuţ, la marginea Haţegului. Dar dinozaurii? Fosile de dinozaur şi chiar ouă au fost descoperite în rocile cretacice din împrejurimi. Din păcate, fosilele sunt duse la Bucureşti, iar turiştii n-au acces nici măcar în Geoparcul Dinozaurilor pitici din satul Ţuştea #

joi, noiembrie 12, 2009

Poate că am un pic de sînge slav ?

În sfîrşit... După ce-am scotocit o săptămînă internetul, am găsit unul din filmele tinereţii mele - "Fata fără zestre" (Mosfilm, 1984, regia Eldar Ryazanov). Sau "A Cruel Romance", cum l-au botezat americanii. L-am revăzut pe îndelete, azi după amiază, şi am simţit aceeaşi plăcere la vederea diavolului seducător Mihalkov (mai bine aşa decît... acolit al lui Putin!) şi a ochilor Larisei Guzeyeva. Ceţurile Volgăi şi muzica nostalgică au completat de minune atmosfera. Sînt fericit...
video

sâmbătă, noiembrie 07, 2009

Războiul lui Bebe Puţaru


Fie iarnă, fie vară, cîmpia română este arsă de sete. Aici, apa nu e niciodată de ajuns. Cei vîrstnici îşi mai amintesc că, în urmă cu 20 de ani, Bărăganul era străbătut de canale de irigaţii. Cei tineri nu le-au mai prins – ei s-au obişnuit să se uite spre cer cu neîncredere, pentru că plouă tot mai rar. Sub schimbările climei, pămîntul îngheaţă şi se sfărîmă, îşi pierde esenţa vitală, moare. Unii meteorologii au îndrăznit să spună că, în 2050, dune de nisip şi vegetaţie sahariană vor cotropi pămînturile dintre Dunăre şi Carpaţi. Cine să-i asculte ? Ar fi nevoie de un efort naţional de planificare a viitorului Bărăganului – cu amenajarea cursurilor Argeşului, Oltului, cu irigaţii, cu supraveghere climatică din satelit, cu împăduriri. Vise frumoase... În războiul cu oamenii, deşertul a făcut deja primele mutări. Cine să-i stea în faţă ? Savanţii ? Politicienii ? Orăşenii, pe care-i uită Dumnezeu cu apa curgînd la chiuvetă?

A palpa venele pămîntului

Şi totuşi... Mai există şanse. În definitiv, sîntem o specie surprinzătoare, cu resurse nebănuite. La Oarja, lîngă Piteşti, trăieşte un om care se luptă cu setea, fără să facă mare caz de asta. Îl cheamă Ion Nedelea, bate la vreo 60 de ani şi are harul să simtă apa ascunsă la zeci de metri sub pămînt. Din har şi-a făcut şi o meserie – sapă şi zideşte puţuri. De aceea, lumea îi zice Bebe Puţaru. Meşteşugul l-a învăţat după Revoluţie, dar nu vorbeşte cu drag despre asta. Nu-i place să se laude. Îl caută însă oameni din tot sudul judeţului, ca să le facă fîntîni. Cu apa din pămînt nu-i de joacă. Trebuie pricepere ca s-o găseşti, trebuie meserie ca s-o scoţi la lumină. Altfel, sapi degeaba... E muncă grea, pe bani puţini. Un metru de fîntînă costă cam 800.000 de lei. De fapt, stingerea setei nu are preţ. Cum poţi plăti pe cineva care, ca un medic priceput, palpează venele pămîntului şi ştie să înfigă acul exact acolo de unde izbucneşte apa, sîngele preţios ?

Urmaşul solomonarilor

Aventura începe cu alegerea locului fîntînii. Se caută o sursă de apă subterană cît mai puternică. Sau dacă sînt mai multe izvoare, care se suprapun la adîncimi diferite, e şi mai bine. Pentru asta, în mod mormal ar fi nevoie de un studiu geologic, făcut cu mijloace moderne – ultrasunete, computere. Nea Bebe Puţaru are alte mijloace. E moştenitorul tradiţiei meşterilor solomonari din vechime, oameni care foloseau o baghetă de lemn de alun, pe care o plimbau deasupra terenului, pînă simţeau o anumită vibraţie, indusă de apa freatică. În funcţie de puterea vibraţiei, solomonarul putea indica şi cît de intens era izvorul şi la ce adîncime se ascundea. Vraja funcţionează şi astăzi, chiar dacă reţelele electrice, cablurile îngropate şi canalizările perturbă vibraţiile apei freatice. Oricum, nea Bebe Puţaru ştie să citească şi semne complementare – e foarte probabil să găseşti apă în locurile unde creşte mentă, ca şi acolo unde, în curte, cu cal sau un cîine scurmă de zor, aparent fără motiv. Animalele sînt mai sensibile decît noi în a simţi vibraţiile apei. Şi, dacă asta nu e de ajuns, atunci scoate acele. Aşa cum a făcut de atîtea ori, pe la Smeura, pe la Albota – unde a găsit apă şi la 30 de metri adîncime. Dar niciodată nu sapă fîntîna mai jos de un grajd sau decantor – acolo, pînza freatică este infestată.

Trusa cu ace

Pe nea Bebe Puţaru l-am întîlnit „la treabă”, în curtea unei familii din Oarja. Dis-de- dimineaţă identificase locul unde apa pulsa în adîncuri („E pe la vreo 16 m” - le-a zis celor din jur), ridicase o schelă şi, cu un burghiu improvizat dintr-un tub metalic, gros de vreo jumătate de metru, prevăzut cu cuţite, începuse forajul. Puţul avea deja vreo şase metri. L-am rugat să-mi arate cum a găsit locul. A scos o trusă jerpelită, în care avea două iconiţe cu Maica Domnului şi „acele”, şi mi-a arătat. Ţinînd între degetul mare şi cel arătător o sîrmă în formă de V, s-a dat aproape de puţ. Acul devia, învîrtindu-se ca un titirez iar femeile din curte îşi făceau cruci mari: „Doamne, Doamne!”. Apoi nea Bebe a verificat şi adîncimea. Pe cadran, acul s-a oprit la 16 m ! „E un dar de la Dumnezeu însă poţi să-l şi dezvolţi. Uite, eu cred că am o energie, care mă ajută... E de natură electrică – nu mă simt bine cînd tună şi fulgeră, devin foarte nervos. În rest, nimic deosebit”. Fîntînarul zîmbeşte, nu spune mai mult. Mă gîndesc la bioenergie, la curenţii electrici care circulă prin corpul organismelor vii. Îmi amintesc că radiestezia, perceperea unor cîmpuri subtile, e o meserie înregistrată în nomenclatorul Ministerului Muncii, la noi dar şi în Franţa. Presupun că organismul omenesc se poate transforma, în anumite condiţii, într-un extraordinar aparat de măsură, iar ansa radiestezistului, sîrma lui nea Bebe Puţaru e numai acul indicator. Oamenii din jurul meu nu-şi mai pun atîtea probleme – pe ei îi interesează rezultatul. Se apucă să învîrtească din nou la burghiu, cu mic cu mare, voioşi. „Hai, vere, împinge, că nu-ţi cad coaiele ! Acum dăm de piatră roşie” – zice unul. Fierul scîrţîie, fîntînarul îi supraveghează atent, un copil priveşte uimit toată scena. El nu ştie, dar pe seară părinţii lui vor avea apă în curte!

Coborîrea în adîncuri

După ce se găseşte apă, lucrul nu s-a terminat. De aici intervine partea riscantă a meseriei fîntînarului. Nea Bebe Puţaru va coborî în adînc. Cu cît e mai adînc puţul, cu atît e mai mare pericolul ca totul să se prăbuşească peste omul coborît. La adîncimi de peste zece metri, poate surveni chiar o lipsă de oxigen, cînd se lucrează pe căldură mare. E coborîtă întîi o lumînare, ca să se verifice existenţa gazelor nocive. Înainte de lucru, fîntînarii postesc, spun anumite rugăciuni. Din banii cîştigaţi se fac danii la biserici. La plecare, fîntînarul niciodată nu uită sa ceară proprietarului noii fîntîni să ofere apă celui însetat, indiferent dacă e om sau animal şi indiferent de ora la care vine şi cere. De altfel, există credinţa că acela care nu respectă legămîntul nu se va bucura de fîntînă, care fie va seca, fie se va umple cu mîl şi va deveni de nefolosit, fie se va nărui mereu şi va trebui reconstruită sau va "cere viaţă" şi în ea se va îneca un om sau un animal drag proprietarului.

Apă vie, apă moartă

Tradiţia meseriei vorbeşte şi de „apa moartă”. De obicei, oamenii se bucură de apă şi beau imediat din noua fîntînă, fără să ştie că asta e „apa moartă”, pentru că e tulbure, nu se poate folosi la spălat şi are gust de pămînt. Pentru ca „apa moartă” să se transforme în „apă vie”, fîntînarul va arunca în adîncuri un bulgăre de var nestins şi unul de sare. Mărimea bulgărilor depinde de capacitatea fîntînii. Se urmăreşte ca reacţia de purificare a apei să fie lentă şi continuă. Unii mai aruncă şi niscaiva cloramină, dar la asta fîntînarii strîmbă din nas. Apoi toată apa trebuie scoasă din puţ, de trei ori, timp de o lună, ca să se cureţe şi mîlul depus.


Cum să-ţi îngrijeşti fîntîna

Ca să aibă apă cristalină tot timpul, proprietarul trebuie să ştie cum să-şi îngrijească fîntîna. De exemplu, în Bucovina, se aruncă un păstrăv viu în fîntînă, care va consuma microorganismele şi va păstra buna calitate a apei. În alte zone, cum ar fi Argeşul, s-a păstrat secretul aruncării în fîntînă a unor bani sau bijuterii de argint, care ţin apa proaspătă (nu întîmplător vasele bisericeşti sînt din argint, puternic dezinfectant). Dacă apa capătă totuşi gust rău, fîntîna se sleieşte, adică se scoate din nou întreaga cantitate de lichid şi mîl şi se repetă procedura de limpezire. Fîntînile care au gustat carne de om sau de animal se surpă. O altă regulă nescrisă cere ca noua fîntînă să fie sfinţită de preot, iar de marginea ei să fie atîrnată o cruciuliţă.

Asta e munca de zi cu zi a lui Bebe Puţaru. Un personaj mai cunoscut în Oarja decît prefectul de Argeş. Un om simplu care face minuni.

joi, noiembrie 05, 2009

(In)amici publici!


Citesc epistolarul dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy, apărut recent la Polirom, şi nu mă mai satur - ce joc al inteligenţei, dulce-amar! Un amestec de eseistică spumoasă, tipic franceză, mărturisiri jenante, politică şi literatură... Două personalităţi care încearcă să se înţeleagă, într-un excelent exerciţiu empatic. Un filosof al Stîngii Caviar, angajat de partea celor slabi în toate războaiele obscure ale secolului, şi un prozator scandalos, retractil şi dezabuzat, care nu se consideră "cetăţean" ci "utilizator" al Occidentului! Un regal, strălucitor ca stil şi desfăşurare... Vi-l recomand necondiţionat.

marți, noiembrie 03, 2009

Capitalismul nu se poate prăbuşi

Mă uit cu dispreţ la propagandiştii de stînga. Ei plîng cu lacrimi de crocodil pe umărul celor afectaţi de criză dar, în sinea lor, se bucură, închipuindu-şi că, acuş-acuş, capitalismul se va prăbuşi! Este o iluzie... Capitalismul nu se poate prăbuşi, capitalismul este condiţia umană din domeniul economic - lăcomie, egoism, dar şi hărnicie, inovaţie, inteligenţă. Capitalismul nu e un sistem impus de sus, precum utopiile de stînga, ci e o stare născută din libertatea economică a individului. De aceea, economiştii respectabili nici nu vorbesc despre sistem capitalist ci despre economie de piaţă. Acum, vedem că băncile trec prin clipe grele - dar ele nu sînt decît o formă de alimentare cu bani a economiei. De aici şi pînă a pune în discuţie principiul circulaţiei monetare e cale lungă, pe care nici un om normal la cap nu e dispus s-o parcurgă. De asemenea, mi se pare greşit să judeci piaţa cu criterii morale - cîtă vreme va exista cerere, piaţa va furniza droguri, sex şi mîncare grasă. Degeaba vom interzice şi vom reglementa, dacă omul va rămîne păcătos...