joi, octombrie 28, 2010

Invitaţie pe Valea Oltului

Mărturisesc aici şi acum - maestrul meu într-ale hoinăritului a fost G.M. Cantacuzino. Marele arhitect român, trăitor la început de veac douăzeci, a bătut ţara în lung şi-n lat, atent la frumuseţile naturale dar şi la cele ieşite din mîna omului. În spatele zidurilor, el a căutat meşterii care le-au ridicat, a făcut arheologie spirituală plecînd de la un ciob şi a strîns istoria între pagini de carte. Ca să vă convingeţi de arta sa, iată cîteva fragmente de călătorie pe Valea Oltului, care vă vor da, cu siguranţă, chef de plecare în week-end!
Vale Oltului

Sunt unele privelişti care mi-au rămas în amintire ca o întruchipare a fericirii. Sunt unele regiuni care reţin călătorul cu modestia unei frumuseţi simple, compuse din movile cu râpe de lut, din stufoasa abundenţă a nucilor umbroşi şi din gospodăriile răzleţe, ale căror case albe se arată luminoase şi vesele ca un surâs.
Aşa mi se înfăţişa Valea Oltului prima dată, când, în drum spre Călimăneşti, mă trezii, după o noapte de drum, nu departe de Drăgăşani, în mijlocul viilor bogate şi de vestită pomenire. Pe un cer senin, în culmea unui deal, o bisericuţă rezuma cu silueta ei gingaşe caracterul peisagiului, cum un cartuş regal al scrisului ieroglific rezumă sinteza unei epoci istorice pe un hipogeu. Printr-o pădurice de tufani zării argintiul viu al apelor grăbite. Era Oltul, acel vechi tovarăş de luptă al românilor, acel simbol al istoriei noastre care caută să prindă în cursul lui cât mai multe regiuni ale ţărilor româneşti. După ce a scăpat de strâmtoarea stâncilor, Oltul, înainte de a se pierde în valurile Dunării, curge alene într-un şerpuit larg şi leneş, întâi prin movilele acoperite de podgorii şi pe urmă în nesfârșita orizontalitate a lanurilor de grâu şi a porumbişti-lor, strejuit de tufe albăstrii de salcâm şi de răchite.

                                                         Bolnița manastirii Cozia
Primul nostru popas va fi la Cozia. Aerul s-a subţiat. Ultimele păduri de frasin ne trimit miresmele cu vântul viu.  Cozia, această soră a Tismanei, domină Oltul cu spătoasa ei siluetă. Cetate străbună, adăpost al gândului domnesc şi una din primele afirmări ale râvnelor noastre, mănăstirea, fără monahi şi fără stareţ, dezafectată, stă pe malurile Oltului ca o lanternă stinsă. Aci s-au străduit primii meşteri să facă pe placul voievodului român o biserică cu chilii, paraclis şi casă domnească. Dar placul voievodului nu era o fantezie de estet, ci un program în care se îmbinau preocupările politice şi religioase cu cele mai subtile instincte ale frumuseţii. Brâncoveanu, tardivul Basarab, căruia îi era dat să încheie gloria Munteniei, a completat cu un înalt, elegant şi luminos pridvor biserica, sub bolta căreia doarme Mircea Voievod. Peste drum, răzleaţă, o biserică stă căţărată de poalele muntelui ca o capră sălbatică. Nu vom ceti vechile inscripţii slavone, nu vom măsura proporţiile cu ochiul precis al arhitectului, nu vom analiza ornamentele şi construcţia cu recea chibzuinţă a unui arheolog .
Ramnicu Valcea - Tribunalul

Oraşele sunt aşezate toate cam la o parte, parcă le-ar fi fost frică de viitoarea apelor. Bucolic şi paşnic, de la Slatina în jos, Oltul îşi duce undele turburi prin maluri joase din ce în ce mai depărtate, despicate ici colea prin efemere insule de nisip. Dar adevărata lui măreţie e în tovărăşia lui cu munţii. Odată scăpat din strâmtoarea stâncoasă, Oltul a uitat parcă de măreţia legendelor sale şi, dezbrăcat de haina istoriei şi de mirajele trecutului, el se pierde într-o surâzătoare impersonalitate. De la Râmnicul-Vâlcii în sus începe adevărata şi specifica lui frumuseţe. Valea se retrage şi cetatea naturală a munţilor Făgăraşului îşi desemnează deasupra pădurilor primele contraforturi.  Acest oraş, dealtfel, e ca o prevestire a frumuseţilor ce vor veni. încununat ca o domniţă de coroana albă compusă din biserica, chiliile şi casele episcopiei care se desemnează pe fundul verde al unei livezi, cu străzile sale umbrite şi vile precedate de grădini cu trandafiri, cu aşezămintele sale culturale bine clădite, cu atmosfera sa gospodărească de viaţă provincială de tenace hărnicie, Râmnicul-Vâlcii rezumă în câteva înfăţişări simple caracterul de românism integral care se începe acolo şi se termină în munţii Ciucului şi Harghitei. Precum uvertura unei opere anunţă principalele teme, care se vor desfăşura în actele viitoare, tot aşa şi acest frumos oraş, prin spirituala lui înfăţişare, pregăteşte şi exaltă sufletul călătorului dornic de a pătrunde în inima românismului celui mai curat.

                                                           Manastirea Turnu
Iar drumul va urma darnic în alte frumuseţi. Ca o sentinelă cu coif şi zale, ca un sutaş, străjer la hotarele ţării, cetate mânăstirească călare pe o movilă ca un călăreţ gata de atac, apare Cornetu. Pe când mai toate mânăstirile noastre ocolesc drumurile mari, se retrag mai totdeauna într-o vale lăturalnică sau în dosul unei făşii de păduri, mănăstirea Cornetu îşi trădează, chiar prin alegerea locului unde a fost zidită, intenţiile sale defensive şi militare.  Mica cetate va pieri repede din privirea noastră, căci drumul se furişează prin stânci şi munţi. Valea se îngustează mereu până la Câineni. Umbra munţilor ne va acoperi. Neliniştea marilor peisaje romantice ne stăpânește sufletul. Ecoul apelor, lovindu-se de pietre, ne aiureşte. Când, înspre Turnul-Roşu, valea se lărgeşte, când primele clopotniţe occidentale ale Transilvaniei îşi pun accentele în brumă deasupra acoperişurilor de ţiglă ale satelor grupate ca o turmă somnoroasă, ne simţim uşuraţi. Parcă am trecut printr-o încercare grea. Ieşim dintr-o altă lume stăpânită de forţe ameninţătoare.

Articol complet - aici

marți, octombrie 26, 2010

"Cel mai reacţionar scriitor român"

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor "în uşor", ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al "situaţiunii" este de găsit în "Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor" din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:

# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit "mon gogo pere". Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în "Societatea internaţională a Chelnerilor", Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria "la pont", cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această "duşmănoasă Românie Mare", care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului
# Face gazetărie, fără mare convingere, la "Seara", foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încaseaza mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, "o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere".
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un "wagon-lit", în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buni. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# "Craii de Curtea Veche" îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în "Istoria" sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentrcităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu "Craii de Curte Veche", Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
#  Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea manuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
#  În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza "Un rege, două ţări, trei popoare". Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
#  În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - infarctul. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, "cel mai reacţionar scriitor român". Dar şi cel mai strălucit!

sâmbătă, octombrie 23, 2010

Elogiul Ţuicii Bătrîne

Dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, băutura chintesenţială a spaţiului valah nu e vinul, oricît de nobil, ci mult mai comuna ţuică. De ce? Pentru că viţa de vie de pe vremea dacilor s-a pierdut, în schimb stră-stră-stră nepoţii prunilor plantaţi de legiunile lui Traian trăiesc şi azi, prin Subcarpaţi, chit că s-au sălbăticit şi se cheamă corcoduşi sau porumbari. Prunul e un pom extrem de adaptabil şi de prietenos. Îl întîlnim din Bărăgan pînă la poalele munţilor, ceea ce a făcut ca România să fie al treilea producător mondial de prune, după China şi SUA (la nivelul anului 1997). Şase soiuri sînt valahe get-beget - Tuleu (Gras şi Timpuriu), Gras Ameliorat, Record, Diana şi Centenar (dacă eram mai deştepţi, puteam brăndui România drept Ţara Prunilor în Floare).

Iar seva fructelor lor, mmmmmm! De la cea de 30 de grade, de sub dealurile argeşene, pînă la 40-50 de "tării", spre Haţeg şi Făgăraş, pînă la "focul lichid" al Maramureşului, e delicioasă, oricum i-ai spune - ţuică, vinars, ginars, horincă, palincă. Din octombrie şi pînă-n ajunul Crăciunului, povernele ţării fumegă, "spînzuraţii" coboară şi urcă în vasul de colectare a distilatului, spre testare, iar toamna devine mult mai suportabilă. Chiar şi iarna, că ţuica se consumă şi fiartă, cu miere, piper, cuişoare şi scorţişoară... Ce rămîne, bunul gospodar pune la păstrare, în butoaie de stejar şi de dud. Acolo, ţuica va dormi vreme de doi-trei ani, extrăgînd tanin, culoare şi miros. Se va trezi ţuică bătrînă, galben-arămie, limpede ca cerul de primăvară, gata să-ţi explodeze în cerul gurii cu tot parfumul livezilor noastre.

Şi-acum, să ne închipuim că ne aşezăm la masă, într-un han valah, la mese lungi, de lemn negeluit, pe care pîrdalnicul de cîrciumar a aşternut toate cele trebuincioase - tacîmuri de lemn, blide, căni, sare, piper, ardei iute. Lăutarii cîntă de inimă albastră. Jupîne, ia adă-ne, pentru început, o ţuică bătrînă, de-aia de trei ani, din fundul pivniţei! Nu, nu cu ţoiul, adă o cană, mişele, una mai mare, să ne ajungă. Şi vezi să nu fie de la gheaţă, că asta nu e vodcă, băh, trebuie să-i simţim parfumul în nări, gustul pe limbă şi căldura în stomac. Aşaaa... Acu poţi să înjghebi şi neşte mezelicuri, brînzică albă, măsline, icre (n-ai de-alea negre, bune şi alea roşii), neşte ghiudem, babic, pune şi o şunculiţă... Şi ceapa, unde e ceapa, tîlharule? Dacă nu e d-aia de-apă, ţi-o sparg în cap. Apoi să vină o ciorbă de burtă, fierbinte! Şi cu smîntînă mai grasă, da? Că nu s-au stîrpit toate vacile din Valahia! Hai, fuga, ce mai stai? Ţi-au călcat hanul domnii mari, băh, domnii munteni, ăia cu bărbile unse!

Şi acu, citatul din clasici
"Deodată cu ospăţul boieresc, începea şi cheful calicilor, căci unde se auzea de un zaiafet, îndată se buluceau săracii la curtea beizadelei. Boierul îşi făcea pomană, cerând bucătarului, după obiceiul cunoscut, mâncare gătită ca pentru calicime. Dar, pe măsură ce ospăţul din palat se lăfăia, ajungeau la săraci şi resturile de la masa bogaţilor. Mai întâi îşi făceau poftă cu zeamă de paporă, adicătelea pâine prăjită şi brânză frământată aruncate într-o zeamă de carne. Apoi li se aducea de la cuhnie terci de mălaiu şi urzici cu hrean. Pe urmă venea rândul mămăligii cu trahana, tăiţei, fidea, orez, găluşti de griş, linte cu căpăţâni de usturoi, fasole sleită , perişoare, muchii de burtă şi ciorbă de căpăţână de miel cu borş sau cu oţet. În vremea asta, boierii trecuseră de ţuică şi se desfătau cu o ciorbă de peşte bătută cu ouă. Peştele era cam târgoveţ pentru nasul beizadelelor mai ales că îl găseai în ciorbă amestecat, aşa cum fusese pescuit, adicătălea crap şi plevuşcă, somn şi vârlan. Dar gazda nu întârzia să servească ştiucă umplută şi şalău rasol. Apoi ciulama de pasăre cu ciuperci, iahnie de carne de vacă sau cu peşte, prune şi pere, coconari cu stafide, precum şi varză, alt peşte rasol cu oţet şi untdelemn şi saramură de somn. Când abia luau cunoştinţă calicii de asemenea feluri, boierii ajunseseră la muşchi de vacă, de pasăre, de râmător şi de crap despicat. Butul de miel fript îl mai alegea câte o cucoană.
Carnea de râmător nu se strica cu sosuri, ci se mânca doar friptă. Vânăturile şi porumbeii se făceau ghiveciuri, amestecându-se carnea lor cu peşte şi felurite verdeţuri. Se dădea apoi gâscă cu varză şi orez, raţă friptă în tăvi de aramă bine cositorite şi, la marile mese domneşti, mari capre sălbatice întregi fripte…”

Manolachi Drăghici, ultimul cronicar moldovean, despre un ospăţ fanariot, dat de domnitorul Alexandru Ghica, la Iaşi...

miercuri, octombrie 20, 2010

Imperium

Pentru adepţii teoriei conspiraţiei a venit Crăciunul! „Comisia Trilaterală”, elita finanţelor, politicii şi business-ului, s-a întîlnit la Bucureşti, departe de ochii curioşilor. Concert privat la Ateneu, dineu la Cotroceni, acces strict controlat la discuţii. Participanţi grei - Peter Sutherland, preşedintele “Goldman Sachs International” şi al “London School of Economics”, Jacob Frenkel, preşedintele “JP Morgan Chase International”, fost guvernator al băncii centrale a Israelului, Mario Monti, preşedintele pentru Europa al Trilateralei, care este şi preşedinte al celebrei universităţi Bocconi din Italia, fost comisar european pentru concurenţă, Wolfgang Ischinger, şeful departamentului pentru relaţii guvernamentale la “Allianz”, fost ambasador al Germaniei în SUA, lordul Kerr of Kinlochard, vicepreşedinte al “Royal Dutch Shell”, fost ambasador al Marii Britanii în SUA, şi Nigel Higgins, preşedinte executiv al “Rothschild”. Amfitrioni – Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu, singurii români membri ai „Trilateralei”. Cum discreţia a fost cuvîntul de ordine, mass media n-a avut acces la discuţii. Însă există indicii lămuritoare asupra agendei întîlnirii. Mesajul preşedintelui Băsescu, mai curînd un raport cerut de Iluminaţi, a privit situaţia geostrategică a României, ca ţară de frontieră a Uniunii Europene. Este limpede că „Trilaterala” a devenit interesată de acest spaţiu şi de ultimul conflict îngheţat al continentului, acela din Transnistria. Probabil că se doreşte o retragere a ruşilor din zonă, ceea ce ar permite Ucrainei să mai respire un pic iar Republicii Moldova să se apropie de UE. În schimb, Moscova ar putea fi invitată sub umbrela NATO, ceea ce i-ar pica foarte bine, întrucît ameninţările vin acum dinspre Iran şi China. Iar noi, românii, vom fi un fel de grăniceri, la margine de imperii. Mai umblă vorba că Iluminaţii au analizat şi situaţia internă a ţării noastre, Meleşcanu şi Baconski vorbind despre cum am ajuns şi cum trecem prin criză. Concluzia ar fi fost ca să se continue transformarea statului român dintr-unul social într-unul minimal, printr-un nou ciclu guvernamental de dreapta. Asta ar implica desprinderea PNL de PSD şi o viitoare alianţă cu ce mai rămîne din PDL, după alegeri. „Comisia Trilaterală”, adeptă a unei ideologii globaliste, nu vede cu ochi buni protestele sindicale din Europa, nici politicile de stînga. Zbigniew Brzezinski, ideologul său de marcă, consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Carter, consideră că statele naţionale nu mai pot oferi soluţii viabile noilor provocări economice şi sociale. Simplificînd, conform lui Brzezinski, transnaţionalele şi finanţa mondială au mai multe resurse şi mai multe creiere luminate decît guvernele. Astfel, în următorii ani, ele vor prelua multe atribute ale statelor naţionale, de la educaţie şi demografie pînă la diplomaţie şi securitate. Noua Ordine Mondială, nu? Sau mai bine să-i spunem Imperium. Adică un tip de conducere socială care nu mai emană din votul maselor. Elitele financiare, comerciale, tehnologice, de cunoaştere devin conştiente de puterea lor, se impun în faţa statelor naţionale şi modelează realitatea în propriul interes. Lumea lor va fi una fără graniţe, cu transporturi rapide şi comunicaţii globale, cu elite nomade şi capitaluri volatile, cu o lingua franca a conducătorilor şi cu dialecte naţionale ale conduşilor, cu diverse civilizaţii corporatiste şi o singură cultură populară. La romani, Imperium era puterea conducătorului, acordată de zei.

luni, octombrie 18, 2010

Varujan

Sîmbătă după-amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.
Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.
Am ajuns la felurile principale – mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…

vineri, octombrie 15, 2010

Voltaire

Găsesc în „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”, lucrare scrisă de Voltaire pe la 1740, o observaţie extraordinară privind legătura dintre natura guvernării unui stat şi tipul de război care i se potriveşte. Comparînd situaţia ţării sale cu aceea a Germaniei, Voltaire descoperă că atacul se pretează unui stat centralizat, iar apărarea – unuia federal. Cu alte cuvinte, pentru o mişcare armată fulgerătoare este nevoie de concentrarea puterii într-o singură mînă, în timp ce, pentru o rezistenţă de durată, puterea se cere descentralizată. Simplificînd şi mai mult, putem spune că tirania şi dictatura preferă blitzkrieg-ul, în timp ce democraţia, mai lentă dar mai profundă, favorizează efortul de apărare şi mişcarea de partizani. Asta s-a văzut foarte clar în cel de-al doilea război mondial, cînd se întorsese roata – Germania nazistă atacînd, Franţa apărîndu-se, cu guerilla din teritoriul ocupat.

joi, octombrie 07, 2010

Ziua Recoltei

Toamnă, răcoare, e timpul bunătăţilor...

# Mario Vargas Llosa a cîştigat, în sfîrşit, Premiul Nobel pentru Literatură. Bun pretext să reiau romanele mele favorite - Mătuşa Julia şi Condeierul, Istoria lui Mayta şi Conversaţie la Catedrala... Dap, am şi o cărţoaie necitită - Sărbătoarea Ţapului. Puteti citi şi voi Războiul sfîrşitului lumii.

# A început sezonul trei din Fringe. Pe FOX. Că, la Pro TV, abia începe, la miezul nopţii, sezonul 1. Aveţi primul episod din trei aici. (Atenţie, Mişu!)

# Domnul Clapton revine cu un nou album de studio, după cinci ani de tăcere... Şi o dă pe jazz. Poftă mare!

Deşteaptă-te, Române! Din zece mişcări…

De ceva vreme, pe internetul românesc circulă un Manifest al Deşteptării! Pornit de la un inginer de aeronave, dat din e-mail în e-mail, textul conţine un nucleu de idei interesante, constituindu-se într-o formă nouă de nesupunere civică, de protest la adresa unui sistem politic şi a clasei conducătoare. Dar şi într-o neaşteptată conduită de salvare individuală… Lăsînd la o parte consideraţiile teoretice de început, care ţin de teoria conspiraţiei, iată miezul Manifestului, o trezire în zece paşi, la care vă invit şi eu să reflectaţi. Cu observaţiile de rigoare.

1. Evitaţi să vă împrumutaţi de la bănci sau de la orice altă instituţie de credit. Una dintre principalele cauze a slăbirii mişcării sindicale pe plan internaţional (şi suprimarea treptată a unor drepturi de care beneficiau muncitorimea şi clasa de mijloc) este îndatorarea excesivă a acestora al cărei efect este creşterea dependenţei de locul de muncă şi, implicit, scăderea capacităţii de negociere cu patronatele şi puterea. Cu cât aveţi mai multe credite de rambursat, cu atât sunteţi mai prinşi în plasa datoriilor şi mai incapabili de a formula şi exprima critici la adresa sistemului (Perfect de acord, dar omul vrea tot acum şi aici, de-aia se împrumută!)
2. Investiţi numai în strictul necesar şi învăţaţi-vă familia să facă acelaşi lucru. Cauza principală a îndatorării excesive este consumerismul exacerbat ce s-a inoculat şi răspândit în rândul maselor prin publicitate agresivă şi mimetism. Aşa cum un patron de fabrică inteligent investeşte prioritar în mijloace de producţie moderne şi mai puţin în obiecte de inventar, aşa si voi trebuie să învestiţi în primul rând în educaţia voastră şi a copiilor voştri, şi mai puţin în bunuri de larg consum (Reducerea consumului nu va relansa ciclul economic... dar mai trebuie relansat, în modul cum funcţionează acum?)
3. Consumaţi cât mai mult produse indigene şi mai puţin produse din import. Aprovizionaţi-vă pe cât posibil direct de la producători sau reţelele proprii de distribuţie ale acestora şi mai puţin de la super sau hipermarket-uri. Pentru a se declanşa revirimentul, economia românească va trebui să se reseteze cu accent pe satisfacerea nevoilor pieţei de desfacere româneşti cu produse locale concomitent cu creşterea exporturilor. Cumpărând produse alimentare direct de la un producător agricol cunoscut, sprijinim micii producători, plătim mai puţin, consumăm produse ecologice şi descurajăm importurile şi evaziunea fiscală generată de acestea. În plus, veţi avea posibilitatea să treziti politic si pe locuitorii de la sate, care, din păcate, au fost, de-a lungul timpului, atât de mult şi de uşor manipulaţi de clasa politică (Cumpărătorii se ghidează după preţ, nu după sentimentul naţional - or, în general, produsele româneşti sînt mai scumpe decît cele de afară, din diferite pricini...)
4. Diversificaţi-vă sursele de informare şi trataţi cu prudenţă şi neîncredere principalele canale media autohtone şi străine. Peste tot în lume principalele canale de ştiri şi presa scrisă au fost preluate sau au intrat sub influenţa elitei internaţionale şi clasei politice care le folosesc pentru manipularea maselor. Creaţi-vă abilitatea de a decela adevărul din analiza mai multor informaţii privind acelaşi eveniment, şi învăţaţi să deosebiţi informaţia pură de comentarii partizane (Eu aş introduce cursuri şcolare privind receptarea critică a mass media)
5. Nu vă înscrieţi în nici unul din partidele ce formează acum clasa politică. Nu simpatizaţi şi nu participaţi la acţiuni organizate de acestea, indiferent de promisiunile ce vi se vor face. Orice afiliere cu aceste grupări vă vor compromite capacitatea şi dreptul moral de a avansa, în viitor, opinii critice la adresa acestora (Dar într-unul nou avem voie să ne înscriem? Sau nu e nevoie de partide?)
6. Folosiţi fiecare contact personal nou pentru a vă face cunoscute convingerile şi temerile privind actuala clasă politică. Activitatea de trezire politică a populaţiei nu va fi niciodată popularizată de canalele media aservite puterii, singurele mijloace pe care le avem la dispoziţie fiind contactul personal şi internetul.
7. Acordaţi o atenţie specială şi încrederea Dvs. tinerilor, de a căror conştiinţă şi capacitate de acţiune depinde viitorul nostru şi al urmaşilor noştri. Înţelegeţi-le nevoile şi aspiraţiile şi învăţaţi-i să-şi ceară drepturile de cetăţeni şi moştenitori ai acestei ţări. Nu încurajaţi plecarea lor din ţară, aşa cum îi îndeamnă unii politicieni a căror intenţie nedeclarată este de a-i îndepărta pe potenţialii organizatori şi participanţi a unor viitoare manifestări contestatare. Îndemnaţi-i să rămână în ţară, să înveţe, să se pregătească şi să lupte pentru drepturile şi bogăţiile ce le-au fost lăsate moştenire de înaintaşii lor (Cum "să lupte"? Care "drepturi şi bogăţii"? Cînd un vapor se scufundă, cei mai mulţi pasageri aleg bărcile de salvare...)
8. Folosiţi internetul, atât cît va mai fi liber, pentru a vă face cunoscute opiniile şi convingerile. Fiţi conştienţi de faptul că în viitorul nu foarte îndepărtat, lumea nu va fi condusă de lideri ale căror idei sunt îmbrăţişate de masele de susţinători, ci de idei şi convingeri împărtăşite de mase de oameni; idei şi convingeri care îşi aleg singure liderii dintre cei mai fervenţi şi altruişti susţinători.
9. Întâlniţi-va cu cei ce vă împărtăşesc opiniile şi convingerile, analizaţi-le, dezvoltaţi-le şi înobilaţi-le şi fiţi pregătiţi ca să intraţi sub controlul şi supravegherea puterii, imediat ce veţi deveni vizibili şi potenţial periculoşi. Să nu vă fie frică. Dacă opiniile şi convingerile voastre sunt sincere, dacă întreaga voastră activitate de trezire politică a semenilor voştri va fi dominată de altruism şi urmărirea prioritară a interesului public, veţi fi feriţi de orice acţiuni provocatoare şi distructive.
10. Fiţi în permanenţă conştienţi că în acest mileniu umanitatea are nevoie de o nouă organizare politico economică - necunoscută în acest moment - care să fie străină de conceptele şi trăsăturile ce au falimentat sau compromis celelalte sisteme, inclusiv capitalismul şi comunismul. Debarasaţi-vă de paradigmele şi dogmele prin intermediul cărora suntem controlaţi - clase sociale, democraţie, economie de piaţă, primatul societăţii de consum etc - şi fiţi pregătiţi să primiţi sau chiar să descoperiţi idei noi, menite să ne scoată din criza cu care ne confruntăm (Aici se impune grijă la ce aruncăm...)

Textul integral al Manifestului, aici

luni, octombrie 04, 2010

Ce ne învaţă boala şi criza

Buletinul de conjunctură al Băncii Naţionale a României indică, în septembrie, o uşoară ameliorare a activităţii industriale şi o creştere lentă în construcţii, unde blocajul financiar se simte cel mai rău. Inflaţia şi şomajul continuă să crească, la fel şi restanţele populaţiei faţă de bănci. Rămînem în continuare în criză, precum un bolnav pe patul de suferinţă. Dar criza, ca şi boala, dacă nu te omoară, te poate învăţa lucruri preţioase. De exemplu, că orice exces se plăteşte, mai devreme sau mai tîrziu, fie că e vorba despre băutură, sex sau credite luate cu buletinul. Tot suferinţa te face să apreciezi orice clipă de normalitate. În fine, boala, suferinţa, criza pot fi şcoli bune ale demnităţii – dacă sunt trecute cu fruntea sus.