Varujan

Sîmbătă după-amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.
Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.
Am ajuns la felurile principale – mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…