Invitaţie pe Valea Oltului

Mărturisesc aici şi acum - maestrul meu într-ale hoinăritului a fost G.M. Cantacuzino. Marele arhitect român, trăitor la început de veac douăzeci, a bătut ţara în lung şi-n lat, atent la frumuseţile naturale dar şi la cele ieşite din mîna omului. În spatele zidurilor, el a căutat meşterii care le-au ridicat, a făcut arheologie spirituală plecînd de la un ciob şi a strîns istoria între pagini de carte. Ca să vă convingeţi de arta sa, iată cîteva fragmente de călătorie pe Valea Oltului, care vă vor da, cu siguranţă, chef de plecare în week-end!

Vale Oltului

Sunt unele privelişti care mi-au rămas în amintire ca o întruchipare a fericirii. Sunt unele regiuni care reţin călătorul cu modestia unei frumuseţi simple, compuse din movile cu râpe de lut, din stufoasa abundenţă a nucilor umbroşi şi din gospodăriile răzleţe, ale căror case albe se arată luminoase şi vesele ca un surâs.
Aşa mi se înfăţişa Valea Oltului prima dată, când, în drum spre Călimăneşti, mă trezii, după o noapte de drum, nu departe de Drăgăşani, în mijlocul viilor bogate şi de vestită pomenire. Pe un cer senin, în culmea unui deal, o bisericuţă rezuma cu silueta ei gingaşe caracterul peisagiului, cum un cartuş regal al scrisului ieroglific rezumă sinteza unei epoci istorice pe un hipogeu. Printr-o pădurice de tufani zării argintiul viu al apelor grăbite. Era Oltul, acel vechi tovarăş de luptă al românilor, acel simbol al istoriei noastre care caută să prindă în cursul lui cât mai multe regiuni ale ţărilor româneşti. După ce a scăpat de strâmtoarea stâncilor, Oltul, înainte de a se pierde în valurile Dunării, curge alene într-un şerpuit larg şi leneş, întâi prin movilele acoperite de podgorii şi pe urmă în nesfârșita orizontalitate a lanurilor de grâu şi a porumbişti-lor, strejuit de tufe albăstrii de salcâm şi de răchite.

                                                         Bolnița manastirii Cozia
Primul nostru popas va fi la Cozia. Aerul s-a subţiat. Ultimele păduri de frasin ne trimit miresmele cu vântul viu.  Cozia, această soră a Tismanei, domină Oltul cu spătoasa ei siluetă. Cetate străbună, adăpost al gândului domnesc şi una din primele afirmări ale râvnelor noastre, mănăstirea, fără monahi şi fără stareţ, dezafectată, stă pe malurile Oltului ca o lanternă stinsă. Aci s-au străduit primii meşteri să facă pe placul voievodului român o biserică cu chilii, paraclis şi casă domnească. Dar placul voievodului nu era o fantezie de estet, ci un program în care se îmbinau preocupările politice şi religioase cu cele mai subtile instincte ale frumuseţii. Brâncoveanu, tardivul Basarab, căruia îi era dat să încheie gloria Munteniei, a completat cu un înalt, elegant şi luminos pridvor biserica, sub bolta căreia doarme Mircea Voievod. Peste drum, răzleaţă, o biserică stă căţărată de poalele muntelui ca o capră sălbatică. Nu vom ceti vechile inscripţii slavone, nu vom măsura proporţiile cu ochiul precis al arhitectului, nu vom analiza ornamentele şi construcţia cu recea chibzuinţă a unui arheolog .

Ramnicu Valcea - Tribunalul

Oraşele sunt aşezate toate cam la o parte, parcă le-ar fi fost frică de viitoarea apelor. Bucolic şi paşnic, de la Slatina în jos, Oltul îşi duce undele turburi prin maluri joase din ce în ce mai depărtate, despicate ici colea prin efemere insule de nisip. Dar adevărata lui măreţie e în tovărăşia lui cu munţii. Odată scăpat din strâmtoarea stâncoasă, Oltul a uitat parcă de măreţia legendelor sale şi, dezbrăcat de haina istoriei şi de mirajele trecutului, el se pierde într-o surâzătoare impersonalitate. De la Râmnicul-Vâlcii în sus începe adevărata şi specifica lui frumuseţe. Valea se retrage şi cetatea naturală a munţilor Făgăraşului îşi desemnează deasupra pădurilor primele contraforturi.  Acest oraş, dealtfel, e ca o prevestire a frumuseţilor ce vor veni. încununat ca o domniţă de coroana albă compusă din biserica, chiliile şi casele episcopiei care se desemnează pe fundul verde al unei livezi, cu străzile sale umbrite şi vile precedate de grădini cu trandafiri, cu aşezămintele sale culturale bine clădite, cu atmosfera sa gospodărească de viaţă provincială de tenace hărnicie, Râmnicul-Vâlcii rezumă în câteva înfăţişări simple caracterul de românism integral care se începe acolo şi se termină în munţii Ciucului şi Harghitei. Precum uvertura unei opere anunţă principalele teme, care se vor desfăşura în actele viitoare, tot aşa şi acest frumos oraş, prin spirituala lui înfăţişare, pregăteşte şi exaltă sufletul călătorului dornic de a pătrunde în inima românismului celui mai curat.

                                                           Manastirea Turnu
Iar drumul va urma darnic în alte frumuseţi. Ca o sentinelă cu coif şi zale, ca un sutaş, străjer la hotarele ţării, cetate mânăstirească călare pe o movilă ca un călăreţ gata de atac, apare Cornetu. Pe când mai toate mânăstirile noastre ocolesc drumurile mari, se retrag mai totdeauna într-o vale lăturalnică sau în dosul unei făşii de păduri, mănăstirea Cornetu îşi trădează, chiar prin alegerea locului unde a fost zidită, intenţiile sale defensive şi militare.  Mica cetate va pieri repede din privirea noastră, căci drumul se furişează prin stânci şi munţi. Valea se îngustează mereu până la Câineni. Umbra munţilor ne va acoperi. Neliniştea marilor peisaje romantice ne stăpânește sufletul. Ecoul apelor, lovindu-se de pietre, ne aiureşte. Când, înspre Turnul-Roşu, valea se lărgeşte, când primele clopotniţe occidentale ale Transilvaniei îşi pun accentele în brumă deasupra acoperişurilor de ţiglă ale satelor grupate ca o turmă somnoroasă, ne simţim uşuraţi. Parcă am trecut printr-o încercare grea. Ieşim dintr-o altă lume stăpânită de forţe ameninţătoare.

Articol complet - aici