luni, octombrie 14, 2013

Amărăciunile unui bătrîn sefist


Ți-o spun din capul locului – sînt un sefist bătrîn. Nu te grăbi să cauți termenul pe Google, o să te lămuresc chiar eu. Am crescut înconjurat de cărți science fiction, SF, anticipație, ficțiune științifico-fantastică. O literatură minoră, fără valențe artistice”, cum spuneau intelectualii serioși, considerînd-o nepoata săracă a fantasticului și verișoară a romanului polițist. Ei bine, pentru mine, copil naiv născut în închisoarea comunistă, minora asta s-a dovedit cea mai bună prietenă. Cu ea am ridicat ochii către stele, cu ea m-am întrebat de unde vin și spre ce mă îndrept, și tot cu ea am înțeles că trăiesc într-o distopie. Într-o țară cu mașini care aveau voie să circule o dată la două săptămîni, literatura asta m-a purtat în Nebuloasa din Andromeda. Într-o societate condusă de un cizmar scelerat, mi l-a prezentat pe Căpitanul Nemo. Cînd mi-am dorit să știu ce va fi după moarte, m-a îmbarcat în Mașina Timpului. La coadă la carne, mi-a povestit despre ferme hidroponice. La orele de rusă, mi-a șoptit că decăderea e înscrisă în genele Imperiului. În fine, a făcut pentru mine ceea ce Dumnezeu n-a putut face – m-a consolat, m-a uluit, m-a făcut recunoscător că exist. Materie fragilă, într-un univers ostil. Materie fragilă, dar gînditoare... Și tot ea, minora asta, mi-a deschis gustul pentru geometriile cristaline ale rațiunii. Și pentru profesia de inginer. Pe care, cu ingratitudine, am părăsit-o cu prima ocazie. Dar sefist am rămas totdeauna.

Acum, la vârsta maturității, citesc în continuare science fiction. Sigur, nu mai e ce-a fost, maeștrii s-au stins, e greu să mai găsești o idee nouă. Cunoașterea științifică și tehnologia au o rată de creștere care descurajează speculația. Moartea marilor narațiuni identitare (mituri, istorii, ideologii) împietrește pînă și micile povești. Consumerismul își întinde mediocritatea peste suflete. În contact cu anul 2013, îmi simt gura amară – multe dintre scenariile minunate ale science fictionului întîrzie să se împlinească. Ba, mai mult, în varianta asta de realitate, nici că se vor împlini vreodată. O să le trec rapid în revistă. Dacă ai răbdare să le citești, o să afli de ce sînt trist. La ce ți-ar folosi? Nu știu. Poate pentru a măsura idealurile pierdute ale unei generații. Ale unei lumi. Ale unui mod de gîndire. Pentru a vedea limitele metodei științifice de abordare a realității.

Roboții și munca. În textele clasice, de la Golemul lui Meyrink pînă la Imperiul lui Asimov, omul construiește roboți pentru a se elibera de munca repetitivă, pentru a explora țărmuri ostile, pentru a depăși spațiul și timpul. Homo Faber. Demiurgie. Legile moralei robotice și celelalte. În varianta noastră de realitate, constat că e mai ieftin să lucrezi cu sclavi – fie că e copilul din Bangladesh, plătit cu 15 dolari pe lună, fie că e corporatistul occidental, îndatorat la bancă. Muncă repetitivă? He, he, he... Fii mulțumit că ai serviciu! Țărmuri ostile? Curînd o să acoperim planeta cu tablă, ei și ce? Spațiul și timpul? Ne deplasam mai repede ca oricînd și trăim mai mult ca oricînd (dacă ne-am născut în Vest). Chestia e că nu mai știm de ce!

     Creșterea inteligenței umane. Sefiștii credeau în evoluție. Or, omul e om tocmai pentru că e inteligent – stochează cunoașterea și o folosește pentru rezolvarea problemelor. Așa că o creștere a inteligenței părea inevitabilă. Ca și progresul științific, inteligența umană tindea la infinit. În varianta noastră de realitate, asta nu se verifică. Din contră, mi se pare că specia involuează. Dispunem de infinit mai multe cunoștiințe decît omul anului 1500 dar ce folos? Capacitatea creierului e limitată. Protezele mentale (hard și soft) nu ne ajută să facem saltul. În Sfîrșitul copilăriei”, Clarke își imaginează trecerea la specia cosmică – marea roire. Vise, taică, vise! Mai degrabă vom rămîne maimuțe viclene, cu psihologia aferentă, agitînd agresiv bîta, toporul, sulița, pistolul, racheta, sabia laser... Neuromanți, cyborgi, adamiști și edeniști? Pfff... Poate eloi și morloci, asta da!

Colonizarea spațiului cosmic. Poate cel mai drag vis al sefiștilor, oameni crescuți la școala oikumenei... Argonauții, Cristofor Columb, Neil Armstrong, Căpitanul Picard – ăștia sînt eroii noștri. Fără ieșirea din puțul gravitațional terestru, sîntem condamnați la stagnare și consumare a resurselor. Și la plictiseală. Orice aventură începe cu o numărătoare inversă sau cu un “Engage!”. Luna, apoi Marte, terraformat, apoi centura de asteroizi, apoi Alfa Centauri apoi... Cătinel-cătinel, pe orbită, în punctele Lagrange, asamblînd stații, ridicînd pînzele solare, accelerînd atomic, strecurîndu-ne prin maelstromurile spațio-temporale! Așa era în cărți. Din păcate, în varianta noastră de realitate, omul n-a mai călcat de 35 de ani pe Lună. Cursa spațială ruso-americană, imaginată de savanții lui Stalin și înfăptuită de savanții lui Hitler, s-a terminat în coadă de pește. Cică e prea scump. E mai ieftin să scoți resurse de pe planeta Roșia Montană, nu?
          
    Întîlnirea cu Ceilalți. First Contact. EI ne trimit un mesaj. EI vor să ne colonizeze. Să ne mănînce. Să ne ia femeile. Ne luptăm cu EI. Cooperăm cu EI. Nu-I putem înțelege, ca în Picnic la marginea drumului”, ca în Solaris”. Dar măcar ne hrănim cu firimiturile de la masa Lor. În fine, nu ne mai simțim singuri. În varianta noastră de realitate, Cosmosul tace. Tace, ca și Dumnezeu. Oare EL, EI există? Tăcerea asta, aproape asurzitoare, ne face să-i căutăm, să-i creăm în virtual. Am interconectat toate computerele Pămîntului, în speranța secretă că, odată cu creșterea complexității, vom crea Conștiință. Și a ieșit ... Angry Birds!

Pămîntul pentru oameni. În fine, ultima amărăciune. Am visat că putem avea, cu toții, o viață mai bună, pe Geea, planeta vie. Ecologie. Dune”. Energie ieftină și curată. Fuziune nucleară. Guvern mondial. Demnitate umană. Cooperare. Și avem, în varianta asta de realitate, ce știți cu toții. Nici Infern, nici Paradis. Purgatoriu. O Vale a Plîngerii. Și dacă asta ne e condiția? Homo homini lupus. Plafonare. Cine are, i se mai dă, cine n-are, i se ia tot. Singurătate. Solipsism. Și stingere. Dar asta o s-o știi doar tu, tinere prieten! Viitorul îți aparține. Eu voi rămîne, pînă la final, cu iluziile SF-ului!

Un comentariu:

Radu Aurel spunea...

E foarte frumos scris şi mai ales cu umor metafizic:)
Doar atât mi-a ieşit şi... Angry Birds! :)