miercuri, septembrie 12, 2007

Revoltă în Cetatea lui Dumnezeu

Ce legătură are călugărul cu cetăţeanul?, se întreba, pe blog, prietenul Mişu Alexandrescu, indignat că P.S. Calinic a primit un titlu onorific. Ce, plăteşte taxe sau contribuie, cu munca lui, la dezvoltarea cetăţii? Făcîndu-ne că nu-i înţelegem substratul ireverenţios, o astfel de întrebare merită, totuşi, un răspuns. Mai ales în ziua alegerii noului Patriarh al BOR...

Pentru cine nu ştie, să precizăm termenii – recent, două înalte feţe bisericeşti (IPS Teofan, mitropolitul Olteniei şi PS Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului) au primit titlul de “Cetăţean de Onoare al Argeşului”, alături de alte cîteva personalităţi născute pe-aici: academicienii Bălăceanu-Stolnici şi Gheorghe Păun, actorii Gh. Dinică şi Sebastian Papaiani, Gicu Dobrin şi alţii. Deşi organizată cam din pripă, acţiunea Consiliului judeţean s-a încadrat în limitele decenţei, iar ecourile de presă i-au fost favorabile. Mai puţin pe blogul prietenului meu, care a postat o fotografie a episcopului, alături de un titlu care să-ţi ridice părul pe cap: “Evul Mediu la Piteşti, Argeş, România”… Iar mai jos, comentariul: “Îmi poate spune şi mie cineva cum poate vreodată un călugăr să fie cetăţean? Plăteşte cumva taxe şi impozite? Ori, poate contribuie la dezvoltarea cetăţii prin muncă...”. Întrebarea, departe de a cădea obraznic (aşa cum a vrut prietenul, din considerente de frondă juvenilă), e una fundamentală – ce legătură există între Biserică şi Stat? Şi merită un răspuns pe măsură, mai ales în ziua alegerii noului Patriarh...

Evul Mediu, că tot a fost pomenit, lămurise problema... În 22 de cărţi, sub titlul De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), Fericitul Augustin, episcop de Hipona, teolog, părinte al Bisericii, a stabilit un canon de înţelegere a Istoriei (dar şi de acţiune politică...), atît de influent încît a dăinuit o mie de ani şi fără de care nu poate fi înţeles Evul Mediu Occidental... Ca să ne exprimăm ca la enciclopedie, de la papă şi pînă la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de el. Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza Biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi. Din cauza păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creaţie divină se scindează în două entităţi spirituale – o cetate a Satanei, guvernată de oamenii răi şi malefici, şi una a lui Dumnezeu, condusă după legile divine. Între cele două cetăţi nu există pace – slujitorii celor două tabere se înfruntă pînă la sfîrşitul veacurilor. În aceste condiţii, e limpede ce înseamnă să fi cetăţean – nu numai o aşezare în regulile pămînteşti (a plăti taxe, impozite, a munci pentru comunitate…) ci şi în acelea cereşti. E ca o înrolare, o intrare în armiile Binelui (Militia Christi). Biserica devine cea mai înaltă clădire din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Istoria occidentală e, pînă la un punct, istoria bisericii catolice.

Dar în Est? Fericitul Augustin scria De civitate Dei pe la anul 410, cînd Roma era jefuită cumplit de vizigoţii lui Alaric, iar viziunea sa e marcată de dezastrul părţii apusene a Imperiului roman. După dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii credinţei în Hristos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Îndreptîndu-şi întreaga energie spre dumnezeire şi manifestîndu-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină va fi mai puţin militantă, desprinzîndu-se de istorie, de planul material, singura atitudine politică agreată fiind aceea a supunerii faţă de conducători. A fi cetăţean, în ortodoxie, este a da Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu – ce-i al lui Dumnezeu...

Numai că modernitatea a schimbat această stare de fapt. În Vest, a schimbat-o de vreo cinci sute de ani, spărgînd Imperiul creştin în state naţionale, care au negat autoritatea Bisericii catolice, i-au refuzat dreptul de a legifera şi i-au smuls din mîini monopolul violenţei. În Est, biserica ortodoxă s-a spart în biserici naţionale, pe care şi le dispută Constantinopolul şi Moscova. Cetatea lui Dumnezeu a fost alungată în ceruri, lăsînd loc marilor descoperiri geografice şi exloziei tehnologice. Datoriile faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu s-au transformat în obligaţii faţă de Fisc. S-au purtat două războaie mondiale, s-au inventat arme capabile să aducă extincţia speciei umane. A venit globalizarea şi hiperconsumul. Nu avem noi atîtea dorinţe cîte ni se pot satisface! Dispunem de nişte mijloace mult mai puternice decît scopurile! Viaţa s-a prelungit, am clonat alte fiinţe, ni se promite, în vreo doi-trei ani, nemurirea...Bisericile s-au transformat în muzee, revoluţia sexuală a făcut să cadă în desuetudine conceptele de “păcat” şi “nevoinţă”. În tot acest circ, românii mai lipseau! Nici creştini practicanţi (să recunoaştem, mergem la biserică la Paşti, la Crăciun, la nuntă şi botez...), nici atei consecvenţi (dacă, totuşi, există Dumnezeu?), ne-am trezit în 2007 că sîntem interesaţi de cele bisericeşti, mai ales că am văzut la televizor că se alege Patriarhul... Sau că a fost făcut Cetăţean de Onoare vreun ierarh! Atunci se revoltă pipota în noi, ne amintim că popii au colaborat cu Securitatea şi, hop!, ne întrebăm ce legătură are călugărul cu cetăţeanul... Uitînd că Cetatea a fost, odată, a lui Dumnezeu. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adăugase virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire. Dar cine mai are nevoie, astăzi, de iubirea aproapelui, fidelitate, încredere, umilinţă? Sau are?

9 comentarii:

  1. Răspunsu-ţi-am pe blog, aşa cum se cuvine, ca să nu manipulezi minţile slabe cu acest opium al popoarelor cum spunea bătrânul nostru Marx. Deja te simt: Hrrrrrr! Gata de polemică! Problema este că nu suntem ca în carte. Nici tu - călugăr. Nici eu - prea filosof.

    RăspundețiȘtergere
  2. Corect... Dar putem sa tindem către idealul respectiv. In plus, vezi replica mea de pe blogul tău...

    RăspundețiȘtergere
  3. Tot ceea ce spui tu e ok. Din pacate am si senzatia ca ii iei apararea celui pe care l-a atacat Misu, ceea ce ma dezamageste. Nu e cazul.Dar desigur, nu spun ca asta faci, ci doar ca este o senzatie a mea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cu riscul de a te dezamagi, Al, trebuie sa recunosc ca il simpatizez pe PS Calinic. Cind nu se ia in serios...

    RăspundețiȘtergere
  5. Se datoreaza probabil faptului ca il cunosti mai indeaproape decat mine sau decat Mihai. Eu sunt subiectiva (banuiesc ca si Mihai) si ne mai "ia gura tineretii pe dinainte".

    RăspundețiȘtergere
  6. De la distanţă, Episcopul mi se părea şi mie distant şi suficient... De aproape, după ce stai cu el cîteva ceasuri, descoperi un personaj extraordinar de pitoresc - un povestitor cu har capabil de auto-ironie, un tip cult, dar fără să facă paradă, şi un prinţ al Bisericii, cunoscător al tuturor dedesupturilor... În plus, un om singur, care a trăit toată viaţa printre cărţi. Dar despre asta ar fi mult de spus...

    RăspundețiȘtergere
  7. dar ce ne facem, iata cu dosarul...pana la urma, eu zic ca aproape toti cei care erau cineva in perioada aceea aveau relatii cu securitatea. N-aveai cum sa nu ai... dar eu cred ca ar trebui sa mearga la CNSAS... e parerea mea si sa isi exprime un punct de vedere. Iata, e a doua zi de cand scriu ziarele despre dosarul domniei sale si... niciun semn, niciun punc de vedere, nimic...

    RăspundețiȘtergere
  8. Al, ai perfecta dreptate! Orice sef, mai mic sau mai mare (si PS Calinic a fost staret la manastiri unde veneau ambasadori...), era obligat sa raporteze, ca era verificat la rindul lui. În cazul lui PS Calinic, el a explicat public (am publicat si un interviu)ca a trebuit sa completeze rapoarte despre acesti ambasadori, cu ce s-a vorbit, cu ce cadouri au venit! A făcut compromisul, a declarat public ca n-a avut stofă de martir, dar crede ca rapoartele acelea n-au făcut rău nici măcar ambasadorilor cu pricina... Poate ca trebuia să mearga la CNSAS! Dar stiu că îi e scîrbă să-şi aducă aminte... În toată situaţia, tragic e că sînt aduşi sub reflectorul opiniei publice "informatorii", mai mult sau mai putin vinovaţi, şi sînt trecuţi sub tăcere securiştii, ofiţerii, dracii ăia care te strîngeau în menghină, să faci compromisul! Ăia trebuie scuipaţi în faţă!!! Din fericire, eu n-am avut funcţii sub comunişti - aveam 25 de ani cînd a căzut regimul, eram inginer stagiar, deci nu am avut de-a face cu Securitatea. Dar m-am întrebat de multe ori dacă eu aş fi rezistat presiunii Organelor...

    RăspundețiȘtergere
  9. Asa e cu informatorii... trebuie sa recunosc ca mi-as fi dorit sa fie deconspirati cei care au facut politie politica... tortionarii, mai ales ca ma gandesc cati dintre ei ne-or fi vecini, avand in vedere ca locuim intr-un oras "celebru" prin inchisoarea si centrul de reeducare...

    RăspundețiȘtergere