joi, septembrie 13, 2007

Unde plecăm în week-end: Mogoşoaia


Cum toată lumea călătoreşte, mă gîndesc să vă propun, din cînd în cînd, nişte destinaţii ... culturale, că tot am publicat un Ghid al României misterioase... Săptămîna asta vă trimit la Mogoşoaia. Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut!

Tezaurul lui Vodă Brâncoveanu

Un palat princiar rafinat şi misterios îşi aşteaptă vizitatorii, la cîţiva kilometri de Bucureşti, în Mogoşoaia, Aşezat în mijlocul unui frumos domeniu, cu pădure, parc şi lac, complexul arhitectural ne vorbeşte despre viaţa de curte, mărirea şi eleganţa ultimului domn pămîntean dinainte de fanarioţi – Constantin Brâncoveanu, prinţ al aurului şi al cărţii, abil diplomat şi aprig mesean, domn machivellic şi atlet al lui Hristos. Prin faptele sale şi prin zidirile ridicate, prin firea sa complicată şi prin destinul său tragic, Brâncoveanu este chintesenţa Renaşterii româneşti.

Născut în 1654 dintr-o veche familie boierească, moştenind averi colosale, conte ereditar al Ungariei în 1688, Constantin este ales domn de Divanul Ţării, după moartea lui Şerban Vodă, în 1689, boierii socotindu-l un om cu scaun la cap. Urmează 25 de ani de pace, în care Domnul joacă abil între marile puteri ale vremii (turcii, austriecii, ruşii), cumpărîndu-şi cu bani grei liniştea, amăgindu-i pe aliaţi, ţinîndu-i în şah pe inamici. Este timpul diplomaţiei şi al construcţiei. În 1702, pe moşiile cumpărate la Mogoşoaia, Brâncoveanu dispune ridicarea unui „curţi paralele” – un palat domnesc, cu acareturi şi grădini, pe măsura sa. Astăzi, complexul brâncovenesc de la Mogoşoaia este un mic Versailles al României.

Din drumul spre Tîrgovişte, în Mogoşoaia, o facem la stînga, pe un drum secundar şi, după cîteva sute de metri, ajungem în parcarea Complexului. Lăsăm maşina şi pornim pe jos, printr-o alee mărginită de castani falnici, prin umbră şi răcoare. Pînă să ajungem la poarta incintei, ne va atrage atenţia biserica din stînga, paraclisul curţii domneşti. Aici, în pronaos, pe peretele apusean, se mai păstrează o frescă înfăţişîndu-l pe Domn şi pe familia sa. Tot în pronaos se găseşte mormîntul prinţului George Valentin Bibescu, aristocrat ce a trăit la începutul secolului al XX-lea, aviator şi automobilist, erou al Primului Război Mondial, cel care şi-a legat numele de domeniul de la Mogoşoaia. În 1912, la aproape două sute de ani de la moartea cumplită al lui Brâncoveanu, timp în care palatul a trecut de la un moştenitor al Domnului la altul (fiind devastat ba de turci, ba de ruşi, ba de incendii – unul provocat, se pare, de pandurii lui Tudor), soţii Martha şi George Valentin Bibescu cumpără moşia şi încep lucrări de reconstrucţie, apelînd la o echipă de meşteri veneţieni, condusă de arhitectul veneţian Domenico Rupolo. Lui i se datorează decizia de a placa zidurile exterioare cu cărămidă aparentă, după moda Veneţiei, iar rezultatul îl vedem astăzi, roşul patinat al zidurilor contrastînd plăcut cu gri-ul pietrei din coloane şi balustrade.

Pătrundem apoi în incinta palatului brâncovenesc, printr-o poartă monumentală, cu feronerii. Pietrişul aleilor scîrţăie sub paşi. În dreapta, o clădire cu turnuleţe şi pridvor ne atrage atenţia automat – este cuhnia, loc de preparare a mîncărurilor, aşezat departe de sala de banchete, pentru ca mirosurile să nu deranjeze nasurile mai sensibile dar şi de frica incendiilor ! Ingenioasa soluţie avea şi inconveniente, secretarul lui Brâncoveanu, italianul Antonio Maria del Chiaro notînd că mîncarea domnească, altfel delicioasă, venea cam sleită de la cuhnie, oricît de repede s-ar fi mişcat servitorii ! Şi ce ospeţe mai da Vodă Brâncoveanu ! Tot del Chiaro notează: „Era un foarte vechi obicei ca la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, să nu se ridice farfuriile de pe masă, cînd se schimbau felurile de mîncare, ci se puneau una peste alta, cît era masa de lungă, încît se facea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stînd în picioare […] nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". De multe ori, pe timp de vară, banchetele se desfăşurau în aer liber, adăpostite de un foişor – domnul iubea această “oază de răcoare” din mijlocul unei mări de flori şi verdeaţă.

Această “artă de a trăi” de la Curtea Domnului i-a impresionat şi pe alţi călători străini, de exemplu ambasadorul englez William Paget, crescut la şcoala britanică a frugalităţii gastronomice, a rămas uimit cînd, în 1702, o recepţie dată în cinstea sa a durat şapte ore, la masă perindîndu-se numeroase feluri de bucate ! Dar “arta brâncovenească de a trăi” nu se rezuma la gastronomie – Domnul iubea florile şi grădinile cu jocuri de apă. De altfel, Mogoşoaia de astăzi, cu trandafirii săi căţărători şi cu merişorul tăiat în tufe geometrice, se apropie foarte mult de ceea ce era grădina domnească odinioară…

La stînga intrării, o altă clădire masivă, cu etaj, ne atrage privirile – este Vila Elchingen, construită după 1848 de Nicolae Bibescu, fiul fostului domn Gheorghe Bibescu, plecat după Revoluţie în Franţa. Nicolae Bibescu a zidit, în parc, şi o capelă, astăzi o necropolă a familiei, aici fiind îngropaţi ultimii proprietari ai Mogoşoaiei. Vila Elchingen a adăpostit, în anii regimului comunist, o casă de creaţie a scriitorilor.

Şi iată-ne ajunşi în faţa palatului propriu-zis. Este o clădire masivă, ridicată pe o pivniţă cu tavanul format din patru domuri semi-sferice, sprijinindu-se pe un formidabil pilon central. La parter se aflau camerele servitorilor, opt la număr, iar la etaj – apartamentele domneşti. Apartamentul domnului era compus din două camere şi din sala spătăriei, loc de adunare a divanului, adăpostind o mare frescă, descriind călătoria Domnului la Adrianopole, în 1703, şi întîlnirea sa cu sultanul. Pe faţada dinspre est, putem urca într-un foişor susţinut de opt coloane de piatră, cu capiteluri corintice. Iniţial, bolta foişorului era pictată cu motive florale orientale. Ocolind clădirea, pe faţada dinspre lac vom observa poate cel mai interesant şi rafinat element arhitectural al palatului – o superbă “loggie”, loc de odihnă şi contemplare.

De-a lungul vremii, Palatul a primit oaspeţi iluştri – ambasadori, oameni politici, intelectuali, artişti, feţe bisericeşti: de la Constantin Argetoianu la patriarhul Miron Cristea, de la Gheorghe Tătărăscu la Nicolae Iorga, de la Pamfil Şeicaru la... Nikita Hrusciov, găzduit aici, într-o vizită în România. În anii ’20 ai secolului trecut, inimoasa prinţesă Martha Bibescu creştea aici păuni minunaţi, care făcuseră vestit domeniul Mogoşoaiei. Astăzi, palatul brâncovenesc găzduieşte o excelentă expoziţie de mobilier, tapiserii, hărţi vechi şi obiecte de cult, colecţionate de-a lungul vieţii de familia Liana şi Dan Nasta, donate statului român. Expoziţia este deschisă de marţi pînă duminică, de la ora 10 la ora 18. Luni – închis.

După ce am văzut toate frumuseţile locului, rămîne o întrebare – unde şi-a ascuns Constantin Brâncoveanu tezaurul ? Se ştie că, în epocă, Domnul era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, avînd, de exemplu, 1500 de robi ţigani. În 1714, după ce Brâncoveanu a căzut în dizgraţie, fiind adus la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi, urmînd să aibă o soartă de martir creştin, capuchehaia nu-i găsise tezaurul. Şi, chiar dacă Palatul de la Mogoşoaia fusese jefuit la scurt timp de la „arestarea” Domnului, nimeni nu pomeneşte ce s-a întîmplat cu visteria lui Vodă. Oare milioanele de galbeni şi mulţimea de odoare scumpe să se afle, şi astăzi, ascunse prin cine ştie ce cotloane tainice ale Mogoşoaiei sau la Potlogi, în alt conac al Domnului ? Se spune că despre averea ascunsă a lui Vodă Brâncoveanu auzise şi Nicolae Ceauşescu, cel care a dat ordin unei echipe de arheologi, profitînd de cutremurul din 1977, să caute comoara în ruinele bisericii bucureştene „Sf. Gheorghe cel Nou”, altă ctitorie brîncovenească, fără să găsească, desigur, nimic... Tezaurul lui Vodă Brâncoveanu îşi păstrează taina.

3 comentarii:

Hummel spunea...

Atatea cuvinte pentru un loc care te dezamageste de cum ai aruncat ochii asupra lui si te face sa regreti instantaneu ca ai batut Bucurestiul (in cazul meu din celalalt capat) ca sa ajungi aici... iar viloaiele de peste lac desavarsesc greata! In rest ramane mizeria si senzatia de decrepitudine...

Cristi Cocea spunea...

Îmi pare rău că nu ai simţit parfumul locului... eu m-am simţit grozav acolo, mai ales privind expoziţia de hărţi vechi a lui Dan Nasta... Poate nu erai în dispoziţia necesară - e nevoie să-ţi deschizi ochii, cu bunăvoinţă, pentru a simţi un loc! Că urîtul sare singur în ochi!

Hummel spunea...

Despre dispozitia mea la momentul vizitei pot sa zic ca era pe zero... adicatelea nu era catranit ca m-ar fi obligat cineva sa ma misc pana la locul cu pricina, dar nici nu frematam de asteptare sa cunosc "minunea". Asa ca eram deschis la orice impresie, cat de impartial pot fi... Dar am uitat o chestie care mi-a placut asa, ca simbol, ca mizeria era si p-acolo: mormantul aviatorului (nu retin nume) din stanga imobilului, cum te uiti la el dinspre drum... Acolo mi-a placut.