joi, ianuarie 08, 2015

Întemeierea Ţării Româneşti prin Arta Masonică

În 1852, la Iaşi, Vasile Alecsandri publica volumul intitulat „Balade adunate şi îndreptate”, un material folcloric uimitor, cuprinzînd titluri precum „Mioriţa”, „Mănăstirea Argeşului” şi „Toma Alimoş”. A fost un moment istoric - după ce sute de ani circulaseră de la gură la ureche, cîntecele bătrîneşti şi poeziile populare ale românilor treceau în pagini de carte. A fost un gest salvator – într-o lume care începuse să se risipească, o parte din comoara gîndirii şi simţirii strămoşeşti ajungea la adăpost. A fost şi un îndemn la construcţia culturii române moderne – de la Alecsandri încoace, folclorul a inspirat literaţi, istorici sau filosofi precum Eminescu, Iorga sau Constantin Noica.

Care este adevărata Mănăstire a Meşterului Manole?

Între baladele culese şi adnotate de Alecsandri, „Mănăstirea Argeşului” ocupă locul central. Poate „Mioriţa” să o concureze ca bogăţie a sensurilor şi dramatism. Dar „Mănăstirea Argeşului” are ceva în plus. În timp ce „Mioriţa” se desfăşoară „undeva” şi „cîndva”, într-un spaţiu românesc imprecis şi într-un timp aproape mitic, al transhumanţei, „Mănăstirea Argeşului” explică legendar una dintre cele mai frumoase construcţii din Valahia. O biserică pe care o putem vizita şi astăzi. Povestea e cunoscută. Pe Argeş în jos, la ordinul lui Negru-Vodă, nouă constructori, conduşi de meşterul Manole, încearcă să ridice o mănăstire nemaivăzută. Numai că n-au spor. Ce lucrează ziua, noaptea se dărîmă. Domnul este mînios şi ameninţă că le ia viaţa. Manole are o revelaţie – este nevoie să aducă o jertfă umană. Cea dintîi femeie, soră sau soţie, care le va aduce mîncare, va fi zidită în temelii. Aceasta se dovedeşte a fi chiar soţia meşterului Manole – sacrificiul funcţionează, mănăstirea este terminată. Ca să se asigure că nu vor face o altă biserică mai frumoasă, Negru-Vodă îi jertfeşte şi el pe constructori, lăsîndu-i pe acoperiş, după ce le dărîmă schelele. Meşterii sar, cu aripi de şindrilă, însă zborul e imposibil. Pier toţi, în frunte cu Manole – în locul prăbuşirii sale izbucneşte un fir de apă. Mănăstirea ne încîntă şi astăzi.


Pe Argeş în jos, pe un mal frumos, Negru Vodă trece cu tovarăşi zece...

Dar despre care mănăstire vorbim? În perimetrul Curţii de Argeş există două biserici, ridicate de Basarabi, la două sute de ani distanţă. Prima este „Sfîntul Nicolae Domnesc”, zidire de secol XIV, cea de-a doua, mult mai cunoscută, aparţine lui Neagoe Basarab şi a fost construită în secolul al XVI-lea. Despre aceasta se spune că este mănăstirea Meşterului Manole. De fapt, ar fi mult mai corect să credem că legenda se referă la prima – „Sfîntul Nicolae Domnesc”. De ce? Pentru că nu-l putem identifica nicicum pe bunul Neagoe Basarab cu Negru Vodă din legendă. Personaj misterios, Negru Vodă este întemeietorul Ţării Româneşti, Descălecătorul, iar acţiunea baladei se plasează tocmai în momentul întemeierii, deci cu cel puţin două sute de ani înainte de Neagoe. Istoricii consideră că Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” a fost terminată pe la 1352, deci în timpul lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I. În plus, misteriosul mormînt nr. 10, descoperit la un metru adîncime sub nivelul actual al clădirii, precum şi alte artefacte, ne fac să credem că acolo au fost lăcaşuri de cult şi mai vechi, poate din timpul lui Seneslau (1247). Oare nu vorbeşte legenda despre zidul vechi, al unei zidiri prăbuşite, pe care Negru Vodă îl caută, ca să ridice peste el noua mănăstire? În fine, ca ultim argument, să remarcăm stilul curat bizantin al Bisericii „Sf. Nicolae” – plan în cruce greacă înscrisă, echilibru al proporţiilor. Aşa ceva n-am mai văzut decît la biserica Chora din Constantinopol. Nu e exclus ca Basarab I să fi adus un Meşter Manole de prin acele părţi, pentru a marca simbolic apartenenţa la Ortodoxie a noii sale ţări, sfidînd Catolicismul suzeranului ungur.

Cum să dai suflet unei construcţii

Să revenim însă la baladă. Folcloriştii au remarcat încă din secolul al XIX-lea că motivul central – jertfa pentru stabilitatea construcţiei – circulă în tot spaţiul balcanic, cu variaţiuni. Cîteodată meşterii trebuie să ridice un pod, altădată o cetate. În unele cîntece, victima sacrificiului plînge şi blesteamă, în altele cere să i se lase o crăpătură în zid, prin care să-şi alăpteze copilul nou-născut. Indiferent că avem de-a face cu o origine macedo-română sau grecească, e limpede că balada s-a elaborat într-un mediu de zidari, care a conservat „secrete de breaslă” şi un simbolism al construcţiei care vine dintr-un trecut foarte îndepărtat. Pornind de aici, Mircea Eliade face un pas înainte în hermeneutica materialului folcloric şi analizează scenariul sacrificiului ritual din punctul de vedere al istoricului religiilor. În lucrarea „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, savantul aminteşte de scheletele descoperite în fundaţiile palatelor din India şi Orientul Apropiat, de efigiile îngropate în ziduri, de sîngele cu care druizii stropeau temeliile. Eliade înţelege că are de-a face cu un procedeu magic de transfer al sufletului unei vietăţi în trupul unei construcţii, pentru a o transforma în „corp arhitectonic”. Meşterul imită Creaţia, care este imolarea unei Fiinţe Primordiale. În miturile Indoneziei şi ale Oceaniei, plantele alimentare, rasele umane şi clasele sociale iau naştere din substanţa unei Fete Tinere care se jertfeşte voluntar. În poveştile africane, munţii sînt oasele Uriaşului primordial iar norii sînt creierii lui. Prin astfel de paralelisme, Eliade plasează în neolitic originea mitului jertfei creaţiei.


Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, viaţa mi se stinge!

Există însă o interpretare mult mai aprofundată a legendei Mănăstirii Argeşului, pe care o găsim la autori care se inspiră din concepţia tradiţională a maestrului Rene Guenon, iniţiat francez din prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceşti autori, printre care amintim pe Vasile Lovinescu şi Mircea A. Tămaş, sînt mult mai atenţi la elementele de originalitate ale baladei româneşti, pe care le explică într-un cadru conceptual ce contrazice, de multe ori, ortodoxia istorico-ştiinţifică. Care este acest cadru? Simplificînd la maxim, îi vom spune „istoria ca degradare”. Cu alte cuvinte, contrar accepţiei comune, gînditorii tradiţionalişti consideră că progresul este un mit. Societăţile nu evoluează ci involuează, părăsind tipul primordial de organizare în jurul Sacrului. Sacrul este Principiul din care toate derivă, Cauza Cauzelor, Misterul de început. Sacrul este Dumnezeu, sub orice nume. Revelîndu-se, Sacrul crează lumea şi organizează societatea. O societate tradiţională are în centru autoritatea spirituală, căreia i se supune puterea temporală. Oamenii îşi găsesc locul firesc, conform însuşirilor specifice, într-un sistem de caste foarte stabil. Existenţa fiecăruia este ordonată de marile ritmuri cosmice. Orice activitate emană sens, nu prin ea însăşi, ci prin reflectarea unor acţiuni ale Creatorului. Sună complicat dar nu e – amintiţi-vă de bunicii de la ţară şi de modul lor de viaţă!


Să ridicăm puţin vălul mitului...

În aceste condiţii, mileniul „lipsă” dintre retragerea aureliană din Dacia şi întemeierea primelor Ţări româneşti nu mai pare o perioadă atît de întunecată. Valahii vor fi trăit în obşti, pe văi de sub munte, la adăpost de puhoaiele populaţiilor migratoare, fără să-şi piardă obiceiurile strămoşeşti. Un văl subţire de creştinism se va fi aşternut peste credinţele lui Zalmoxis, cruci se vor fi ridicat lîngă grotele sacerdoţilor daci. Pojghiţa de civilizaţie romană va fi fost uitată, alături de multe cuvinte latine. Decăderea municipiilor ne-a scos din logica producţiei de artefacte. Într-o lume a lemnului şi a lutului, ce urme materiale să găseşti? Cît despre scrieri, ca la alţii, ce să mai vorbim? Scrisul apare la populaţiile care fac comerţ – cele mai vechi tăbliţe din Sumer consemnează cantităţi de grîu şi capete de vite. Dacii n-aveau nevoie să scrie – primeau învăţătura prin viu grai, de la preoţii lor, care probabil foloseau anumite hieroglife. Apoi, cînd timpurile s-au înăsprit şi mai tare, învăţăturile iniţiaţilor s-au transmis sub formă de folclor – seminţe ale unei cunoaşteri străvechi, încapsulate în aşteptarea unor vremuri mai potrivite.


Meşterii gîndea şi ei îşi făcea aripi zburătoare din şindrili uşoare!


Din această ocultare, neamul nostru iese prin secolul al XIV-lea. Întîi Muntenia, apoi Moldova se avîntă în istorie, sub forme statale, rezultate în urma unui sacrificiu ritual. Dragoş vînează Bourul, într-un ritual cavaleresc, aşezîndu-l în stemă. Negru-Vodă foloseşte Arta Masonică. Domnul şi Marele Maestru funcţionează în tandem, amintindu-ne că, în Vest, Cavaleria şi Francmasoneria au ridicat catedralele. La fel s-a întîmplat, cu două mii de ani înainte, cînd Solomon şi Hiram au colaborat pentru edificarea Templului. Principiul coboară în Materie şi o organizează, dîndu-i Suflet. Simbolic, Ana lui Manole este „Şekinah”, „Sophia”, Fecioara veşnică, atributul feminin al lui Dumnezeu. Sacrificiul este necesar pentru pornirea Roţii Istoriei. Dar ca noul ciclu de manifestare să dureze, ca statul ce se naşte să fie trainic, e nevoie nu numai de Frumuseţe ci şi de Înţelepciune – Manole însuşi este jertfit, alături de ceilalţi meşteri, de către Negru-Vodă. E lesne de ghicit că atributul Domnului este Forţa. Înţelepciune-Forţă-Frumuseţe – iată cele trei puncte care determină planul intrării în istorie a Ţării Româneşti! Au existat cu adevărat Negru-Vodă, Manole, Ana? Nici nu mai contează. Important e rezultatul – sîntem aici.

Sacrificii pentru întemeierea unui stat, simbolism transmis de la daci, Cavalerie şi Masonerie, totul într-o poezie veche? Cititorul modern are tot dreptul să fie sceptic. Nu cumva batem cîmpii? Ba da! Batem Cîmpul Lung, Piciorul de Plai, Valea Argeşului, Originea Valahiei! „Pe Argeş în sus/ Cam prin Cărpiniş/ Şi prin Aluniş/ Plimbă-mi-se, plimbă/ Cei nouă zidari/ De la Poenari”...

(Articol apărut în numărul curent al revistei "Curtea de la Argeş". Desene de Emil Chendea, din volumul „Meşterul Manole”, Editura Albatros, Bucureşti, 1976)

Niciun comentariu: