luni, decembrie 17, 2012

Intilnire cu cititorii


Miercuri, 19 decembrie, de la ora 17, la Biblioteca Judeteana Arges, ma intilnesc cu cititorii, pentru lansarea volumului "Maimute sub tricolor". Va astept cu drag!

marți, noiembrie 27, 2012

Maimuţe on line!


Am deja primele exemplare din "Maimuţe sub tricolor", cronica ironică a acestor ani de criză! Cartea a apărut la editura Tiparg, în condiţii grafice excelente, şi poate fi găsită în librării de săptămîna viitoare. Preţ - 20 lei. Puteţi comanda şi on-line, la adresa de mail cristiancocea@yahoo.com, precizînd unde să vă fie trimisă. Vă aştept cu plăcere!

luni, noiembrie 12, 2012

Maimuțe sub tricolor


De cînd n-am mai postat nimic aici, uitasem și parola! Dar n-am stat degeaba... În curînd, la editura Tiparg, îmi apare jurnalul din anii de criză. "Maimuțe sub tricolor".

Aş fi putut să-i spun altfel...

Am avut mai multe titluri pentru această carte. Aş fi putut să-i spun „România şi barbarii ei”, gîndindu-mă la starea de asediu sub care trăim de cînd s-a declanşat criza, cu toţi nebunii alergînd pe străzi, ţipînd şi incendiind. Maestrul Stephen King creează o imagine tare în „Apocalipsa” – un oraş în haos, bîntuit de un profet bărbos, îmbrăcat cu un tricou pe care scrie: „Iisus vine. Şi e tare şucărit”. La noi, asediul s-a dovedit mai ciudat, trebuie să recunoaşteţi, întrucît barbarii n-au venit călare din marile stepe de la Răsărit, nici nu şi-au tras la ţărm corăbiile cu cap de dragon. Nu, barbarii au apărut dintre noi, şi al naiba să fiu dacă ştiu cum s-a întîmplat! Sînt copiii, fraţii, vecinii, conducătorii noştri. Ieri erau normali şi astăzi... Parcă bîntuie o molimă, un virus parşiv, care te loveşte cînd nu te aştepţi. Eu, cel puţin, am început să mă uit cu frică în oglindă. Cine ştie? Poate, într-o dimineaţă, cînd voi da să mă bărbieresc, mă voi trezi cu un corn de rinocer în frunte. Sau cu o mască de metal, crescută direct pe osul zigomatic. Sau voi fi un zombie. Pînă să se întîmple, trag cu ochiul printre scîndurile cu care mi-am baricadat ferestrele şi scriu frenetic – măcar să las o mărturie supravieţuitorilor. Trebuie să existe supravieţuitori.

Tot în nota asta apocaliptică, ce-aţi fi zis de un titlu ca „Evul Mediu cu televizor”? E un titlu paradoxal, cu cîrlig, care trimite la isteria Anului O Mie dar şi la isteria mass media. La Anul O Mie, ţăranii lăsaseră să treacă primăvara, fără să are şi să semene, că tot se termina lumea. Noroc cu unii mai mintoşi, care au băgat de seamă că existau femei gravide, iar sorocul naşterii le cădea după sfîrşitul lumii! Cum în Rai nu se nasc copii, s-au scărpinat în cap şi, punînd mîna pe sapă, au zis că s-a încurcat cumva numărătoarea. Îmi închipui cum ar fi fost să existe atunci talk-show-uri. Ce şi-ar mai fi dat episcopii cu părerea, cum s-ar mai fi strîmbat măscăricii! Ca să nu mai vorbim despre decapitările live sau arderile pe rug în prime time. „Evul Mediu cu televizor” era un titlu bun. Dar am renunţat la el. Măcar în Evul Mediu oamenii credeau în Dumnezeu, acceptau autoritatea şi trăiau aproape de natură.

Un alt titlu bun ar fi fost „Cartea urii şi a frustrării”, parafrază la Kundera, cu a sa „Carte a rîsului şi a uitării”. Făcînd jurnalism vreo 20 de ani, ştiu că textele bune se nasc la nervi. Dacă am putea să-i intervievăm, acolo unde sînt, Alcibiade, Napoleon şi Adolf Hitler ne-ar da dreptate.  În timpul Revoluţiei Franceze, un terorist cu condei era denumit „Procurorul Felinarului”, întrucît îşi încheia articolele (al dracului de bune...) din „Amicul Poporului” cu îndemnul de a-i spînzura pe aristocraţi de primul felinar. Cam tare, nu? Asta e problema cu discursul urii – oricît de bine ar fi compus, tot a clopot sună. În plus, ura şi frustrarea sînt obositoare. Ca orice emoţie negativă, ele se somatizează, adică se înfundă în carne, şi te îmbolnăvesc. Anticii o ştiau prea bine, atunci cînd puneau temperamentul coleric în legătură cu „bila galbenă”. Am lăsat, aşadar, discursul urii şi al frustrării pentru alţii. Este un discurs dogmatic, care sacrifică nuanţele. Or, nuanţele sînt importante, dacă vrem să înţelegem cum s-a schimbat societatea românească în criză. Dar, în paginile care urmează, să nu vă aşteptaţi la un calm îngeresc. Pînă şi îngerii se mai enervează şi pun mîna, cîteodată,  pe spada de foc. Însă o fac într-un scop just, nu?

Pînă la urmă i-am spus „Maimuţe sub tricolor”, cu riscul de a-i supăra şi pe iubitorii de români, şi pe iubitorii de animale. E o metaforă, o imagine care ne spune ceva despre noi înşine, despre individualismul, ferocitatea, maimuţăreala de care dăm dovadă la greu. Pentru că, pe măsură ce înaintăm în aceste vremuri sumbre,  ca sufletele rătăcite în ceţosul regat al morţilor, parcă devenim nişte caricaturi ale umanului. Şi e de înţeles cumva – încercările fac să iasă la iveală ce e mai bun dar şi ce e mai rău din noi. Cu observaţia că răul e mult mai vizibil. Sigur, nu vreau să generalizez, să cad în păcatul de a judeca un neam după apucăturile unor indivizi. Dar nici nu-mi cereţi să închid ochii în faţa ipocriziei, răutăţii şi lăcomiei maimuţelor căţărate pe cele mai de sus ramuri ale statului nostru. Aşa cum nu pot uita crimele oribile, degradarea şi ranchiuna maimuţelor nenorocite care i se ascund printre rădăcini. Asta e. Maimuțe sub tricolor. Și, zău, tricolorul n-are nici o vină!

joi, septembrie 20, 2012

Despre oameni. Nimic despre melci


Eram şase oameni în sala de cinematograf. Eu şi cinci puştani, care crezuseră că intră la o comedie. Dar "Despre oameni şi melci" nu te face să rîzi, în ciuda subiectului - cum să salvezi de la faliment o fabrică, vînzînd sperma muncitorilor. După o jumătate de oră, tinerii s-au plictisit şi au ieşit. Eu am rămas pînă la sfîrşit. Şi n-am regretat. Pentru că, în acest film, regizorul Tudor Giurgiu a avut curajul să vorbească onest despre un subiect deocamdată tabu în România - dispariţia clasei muncitoare, urmare a dezindustrializării ţării. Un subiect care ar merita o tratare academică, adunînd fapte şi date statistice, evidenţiind complexul de cauze (prostia şi/sau corupţia conducătorilor post-revoluţionari, prăbuşirea statului, interesele economice externe, pierderea pieţelor din socialism, presiunea ideologică pro-privatizare, generată de mass media etc). Filmul atinge toate aceste aspecte, cu ceva în plus - drama umană. Pentru că închiderea uzinei ARO a fost o dramă atît pentru muncitorii de acolo cît şi pentru familiile lor. O dramă a Cîmpulungului, în întreg, pe care n-o poate şterge anecdoticul fapt divers că oamenii au vrut să strîngă bani, donînd spermă, ca să-şi cumpere uzina. Şi cîte astfel de drame n-au văzut oraşele monoindustriale ale României... Odată cu falimentul industriei  socialiste, a venit şi apusul unui fel de trai. Rămaşi pe drumuri, muncitorii au ajuns şi mai săraci ca înainte. Unii dintre ei, cei tineri, şi-au schimbat serviciul, au emigrat sau au plecat la ţară. Alţii, mai în vîrstă, nu s-au mai putut adapta şi s-au pensionat sau au îngroşat rîndurile şomerilor. După 20 de ani, rezultatele sociale şi economice ale dezindustrializării României sînt clare - polarizare a veniturilor, depopulare, dependenţă de produsele şi tehnologiile externe.

Dincolo de astea, a dispărut o stare de spirit. Doar cei care au apucat să lucreze într-o fabrică sau au crescut într-un mediu muncitoresc pot înţelege. Totdeauna, în marile uzine ale socialismului, printre cei de jos, printre oamenii care combinau instrucţia tehnică cu munca fizică, a existat un fel de camaraderie virilă, un spirit masculin, pe care nu-l mai regăseai la palierele ierarhice superioare, cu atît mai puţin în lumea ipocrită a activiştilor de partid. Aceşti muncitori ştiau să se folosească de unelte, simplu dar eficient, pe care le vedeau ca prelungiri ale corpului. Erau capabili să citească şi să traseze schiţe şi planuri tehnice, rezolvînd pe scurtătură probleme de geometrie sau mecanică. Aveau palmele crăpate, de la baros, dar inteligenţa lor manuală rămăsese intactă. Îşi organizau timpul de lucru mai bine decît orice planificator, dînd statului ce era al statului (cu planurile sale de producţie cu tot...), reuşind apoi să mai facă ceva şi pentru ei - un cuţit, o antenă de televiziune, un aparat de sudură. Ca nişte soldaţi în prima linie, se ajutau între ei, pentru că un accident de muncă era oricînd posibil. Ironici, conştienţi de valoarea lor, îşi tachinau colegii mototoli şi glumeau gros pe seama maiştrilor şi a inginerilor, dezvoltîndu-şi aproape un limbaj secret. Beau mult, ca să compenseze orele mizerabile de lucru, îşi împrumutau bani de la chenzină la lichidare şi îşi dădeau copiii la carte, în speranţa secretă că ei le vor depăşi condiţia. În locuinţele lor, indiferent că stăteau la bloc sau la casă, găseai cam aceleaşi patetice obiecte decorative - un Mickey Mouse traforat, un mileu, un bibelou chinezesc. Din 1990 încoace, această lume muncitorească a fost condamnată la dispariţie. Şi a dispărut. Odată cu ea, a dispărut poate şi cel mai bun lucru produs de socialism - solidaritatea muncitorească, isteţimea tehnică, camaraderia virilă.

Din această cauză, sindicalismul românesc e mort şi îngropat. Din această cauză, nu vom avea niciodată un mare partid cu adevărat de stînga. Din această cauză, companiile străine vor veni şi mai ales vor pleca de aici, în condiţiile alese de ele. Copiii clasei muncitoare, individualişti şi cinici, votează cu dreapta. Apoi pleacă să lucreze la corporaţie, într-o cuşcă de sticlă, 10 ore în faţa unui computer. Că au de plătit rate la bănci. Între timp, uitaţi care pe unde, părinţii lor, muncitorii de altădată, aşteaptă un telefon care nu mai vine. Iar privirea le rătăceşte pe pereţi, unde a rămas acel Mickey Mouse traforat... Tinereţea lor muncitorească.

vineri, august 10, 2012

Paradox

Un cerşetor din Damasc visează că trebuie să meargă la Cairo, la un anumit han, şi va găsi o comoară. După luni de călătorie, ajunge la destinaţie şi nu găseşte nimic. Mai mult, e luat în rîs de alt cerşetor, care-i spune că şi el visează comori, la Damasc, ascunse într-o casă aşa şi pe dincolo, sub o sobă. Dar eu sînt sceptic, nu cred toate prostiile! - adaugă egipteanul. Cerşetorul din Damasc nu spune nimic. Se întoarce acasă, sapă sub sobă şi găseşte comoara. Casa din vis era casa lui. De unde se vede că orice credincios are nevoie de un sceptic care să îi confirme visurile!

joi, august 09, 2012

Oceanul şi valurile


N-am mai scris nimic de o lună. Stau pe o plajă şi tac. Nimeni nu mă observă. În jur, oamenii aleargă după ceva din mintea lor, se ceartă cu ceva din mintea lor, suferă pentru ceva din mintea lor. În mintea mea e gol. Golul n-are caracteristici. Şi, în acelaşi timp, poate lua orice formă. La fel ca oceanul şi valurile sale. Persist în nemişcare. În linişte. Dar nu prea mult. Apoi, se porneşte vîntul şi apa minţii se încreţeşte, se umflă, se sparge de osul cranian. Gîndurile sînt valuri, gîndurile sînt vînt. Înţelegînd asta, suferinţa ar trebui să înceteze. Mi-o spun mereu, ca să rup dependenţele. Dar pînă şi această învăţătură e val, e vînt. Aşa că mă întorc la uneltele mele, incapabil să ies din Samsara. Mă ridic şi încep să merg. Mă ridic şi încep să scriu. Pentru cine? Pentru ce? Nu contează. Valurile mă aruncă afară din ocean.

sâmbătă, iulie 07, 2012

Mă mai cunoști?


Suflete al meu, unde ești? Mă auzi? Vorbesc, te chem - ești aici? M-am reîntors, sînt din nou aici - mi-am scuturat de pe picioare colbul tuturor țărilor și am venit la tine, sînt la tine; după o călătorie lungă de ani de zile, am ajuns din nou la tine. Să-ți povestesc ce am văzut, trăit, absorbit în mine. Sau nu vrei să auzi nimic din tot acel zgomot al vieții și al lumii? Dar ceva trebuie să știi: un lucru am învățat, anume că această viață trebuie trăită.

Această viață e calea, calea demult căutată către incomprehensibilul pe care îl numim divin. Nu există altă cale. Toate celelalte căi sînt poteci greșite. Eu am găsit calea dreaptă, ea m-a dus la tine, la sufletul meu. Mă reîntorc, ars și purificat. Mă mai cunoști? Cît de mult a durat despărțirea! Toate s-au schimbat atîta. Și cum te-am găsit pe tine? Ce minunată a fost călătoria! Prin ce cuvinte să descriu cărările întortocheate pe care m-a călăuzit spre tine steaua mea cea bună?

Dă-mi mîna, suflete al meu, aproape uitat. Cîtă căldură în bucuria de a te revedea, suflete îndelung tăgăduit. Viața m-a adus din nou la tine. Să-i mulțumim vieții că am trăit, pentru toate ceasurile senine și pentru toate cele triste, pentru fiecare bucurie, pentru fiecare durere. Cu tine, suflete, călătoria mea va merge mai departe. Cu tine vreau să călătoresc și să urc spre singurătatea mea.

C.G. Jung - Cartea Roșie

joi, iunie 14, 2012

Onoarea se spală cu sînge



De ce iubesc spaniolii luptele cu tauri, ce poate fi atît de pasionant în omorîrea unui animal? Ca să găsesc răspuns, chiar şi unul naiv, de est-european, plec la Ronda, o localitate micuţă, cocoţată pe cea mai înaltă stîncă din Andaluzia. Aici, bărbaţii şi-au încercat norocul împotriva taurilor încă din 1785, cum scriu ghidurile turistice. Aşa că o fi ceva în aer... Folosesc din nou transportul în comun, excelent organizat, schimb autobuzul în Marbella şi ajung la destinaţie într-un ceas, după un drum care îmi aminteşte de Transfăgărăşanul nostru. Marea a rămas în spate, cu stînca Gibraltarului scînteind. Sînt pe la cota 1000. Mă gîndesc cum or fi urcat pe-aici romanii, arabii, creştinii lui Ferdinand şi ai Izabelei. Între partea veche şi cea nouă a Rondei se întinde Puente Novo, peste cheile rîului Guadalevin. Te uiţi în jos de pe pod şi te ia ameţeala – construcţia e cît un bloc cu 30 de etaje!


Noroc că identific rapid Plaza de Toros, un spaţiu generos, înconjurat de ziduri albe. Bătrîna arenă se ţine bine – trepte de lemn, împodobite cu ceramică alb-albastră, acoperiş uşor, nisip sîngeriu. E centrul labirintului, pentru că, de jur împrejur, se ridică anexele industriei – boxele taurilor, legate prin coridoare complicate de arena propriu-zisă, grajdurile cailor şi sala de echitaţie, clădirile administraţiei şi ale toreadorilor, cabinetele medicale şi o mie de alte chestii, pe care abia le înţeleg. Aici, taurii sînt selectaţi cu metodă, sînt hrăniţi, li se aplică tratamente speciale pentru a le spori agresivitatea. Aici, caii învaţă să nu se teamă de coarne, să răspundă la comenzi, să-l slujească pe acel lăncier, picadorul, cavalerul ce-l fereşte pe metador de furia namilei înspumate. O sărbătoare a morţii, da, dar una atent regizată, în care taurul şi toreadorul au tot atîtea șanse. Diferenţa o face priceperea, sîngele rece al omului capabil să se ferească şi, după o piruetă, să împlînte spada. Forţa împotriva graţiei, dacă acceptaţi acest punct de vedere. Corida are onoarea ei, e altceva decît măcelul în straie de gală. Şi poate tocmai asta i-a atras pe artiştii virili, pe Hemingway, pe Orson Welles, ale căror poze, la Ronda, veghează intrarea în Museo Taurino. Mă plimb printre exponate – afişe de epocă, eroi în pantaloni mulaţi şi cape stacojii, toate ustensilele şi armele tauromahiei. Mai mult, o secţiune specială e rezervată duelului, altfel de coridă. Onoarea se spală cu sînge, pare a fi deviza gravată pe cutiile cu pistoale, bijuterii ameninţătoare de oţel, sidef şi aur. Şi, peste toate, tronează un craniu de bos primigenus, stră-străbunicul taurului, care şi-a făcut de cap (!) prin cîmpiile Europei în urmă cu 200 de mii de ani. E cît dulapul, iar coarnele sînt groase ca piciorul unui bărbat voinic. Revin în arenă, încercînd să-mi închipui ce simte omul cu pumnalul, ce simte taurul.






Cu nervii excitaţi, mă plimb prin Oraşul vechi. Într-o piaţetă, doi dresori de şoimi îşi expun păsările, pe mănuşi de oţel. Alături, există un muzeu al bandiţilor, lotrii de secol XIX, spaima nobililor şi ispita secretă a domniţelor prea cititoare de scrieri romanţioase. Haiducii ăştia au avut PR bun – de o sută de ani, presa le-a ridicat în slavă isprăvile, s-au făcut filme, s-au scris cărţi, aşa că legenda lor aduce bani frumoşi. Turişti din toată lumea caută muzeul din Ronda. Vexat, suferind alături de Terente al nostru, care n-are parte decît de o glorie formolizată, refuz cu hotărîre să mă las sedus de bandiţii lor! Sînt trist, ştiu că se apropie clipa despărţirii de Andaluzia, aşa că mă trag la umbră, într-o bodegă, să beau o bere. Alături, un acordeonist mi-a ghicit starea de spirit şi cîntă ceva nostalgic. Neatent, mă trezesc fredonînd: Hai, vino iar în gara noastră mică! Nu se poate! Aici? Aşa că-l iau la sigur pe artist: De unde eşti, prietene? Din Brăila, şefu, din Brăila! Îi fac pe ăştia să scoată euroiul din buzunare! M-am înseninat brusc. He, he, he! Terente n-a murit, băh, niciodată!



luni, iunie 11, 2012

Medina, mod de folosire


“Cordoba/Singură și depărtată/Negru-i calul, luna toată/și-n desaga mea, măsline/Deși drumu-l știu, știu bine/n-ajung Cordoba vreodată”. Cîntecul de noapte al lui Lorca îmi sună melancolic într-un colț al minții, în timp ce moțăi, toropit în scaunul autocarului. Este ora 9 și deja s-au făcut 30 de grade. Cordoba, Sevilla și Granada sînt trei vîrfuri ale triunghiului de foc andaluz, zona cu cele mai mari temperaturi din Spania. Nici nu e de mirare. După Columb, orbiți de mirajul Noului Continent, spaniolii și-au tăiat nemilos pădurile, ca să facă din ele scîndură de corabie. Apoi, vînturile fierbinți ale Africii au desăvîrșit catastrofa. Astăzi, doar măslinii mai pot să supraviețuiască în pămîntul roșu și crăpat. Și o fac bine – Andaluzia produce aproape jumătate din uleiul de măsline al Europei. Dar clima s-a deteriorat iremediabil. Specialiștii vorbesc despre deșertificare iar municipalitatea Cordobei a interzis noile construcții, din nevoia păstrării parcurilor, care să facă aerul mai respirabil. Pătrundem în oraș și ne îndreptăm către cartierul vechi, așezat pe malul Guadaquivirului. Mărețul fluviu, care a transformat Sevilla în port la Atlantic, e aici, în amonte, un firicel de apă. Peste el se întinde un măreț pod roman, restaurat recent, cu piloni înalți de zeci de metri. Încă o dovadă a încălzirii vremii, în ultimii 2000 de ani. Turiștii fotografiază în neștire iar un țambalagiu îi zice cu foc – desigur, e român. 


Intrăm în medina, miezul orașului arab. Construit în jurul souk-ului, al pieței, e un spațiu aparent haotic, cu case albe, cu etaj, și străduțe înguste, cît să permită trecerea unui măgăruș cu povara în spate. Aceste căi de acces au logica lor – sînt umbrite chiar și la amiază, ventilează locul și împiedică revoltele de stradă! Ferestrele, din care se revarsă flori agățătoare, sînt păzite de grilaje metalice, frumos ornamentate. Din nevoia de intimitate, intrările în locuințe sînt decalate, ca și ferestrele. Dacă deschizi o poartă, nu poți vedea curtea interioară, pentru că accesul se face prin coridoare în formă de L. A mai rămas puțin din Cordoba lui Abd ar Rahman al III-lea, care avea, pe la anul 900, o jumătate de milion de locuitori, o mie de moschei și 600 de băi publice, universitate și iluminat stradal! Mă învîrt prin zonă, căscînd gura la tarabe și, dintr-odată, am ajuns în juderia, vechiul cartier evreiesc. Într-o piațetă, dau peste statuia lui Moise Maimonides, marele gînditor din secolul al XII-lea, care a încercat să concilieze credința cu logica aristotelică. Turiștii îi ating papucul, ca să primească înțelepciune, conform unei legende urbane. Chestie mult mai ușoară decît citirea Călăuzei rătăciților, evident! Să mai spună cineva că omul modern nu îi e superior anticului... 


În final, ajung și la moschee sau Mezquita, după denumirea ei arabă. E perla coroanei Cordobei, singura rămasă din Spania medievală și una dintre cele mai mari din lume, întinzîndu-se pe 24.000 de metri pătrați. În Curtea Portocalilor, arbori ai ospitalității, oamenii se odihnesc, contemplă, se plimbă, mănîncă. Apoi își iau inima în dinți și intră în clădire, ca într-o pădure cu coloane albe și roșii. Sînt 824, fiecare diferită de celelalte, fiecare purtînd un capitel aparte. Bolta pădurii e formată din arcade în formă de potcoavă, alternînd piatra și cărămida, într-un joc vizual de-a Infinitul. Peretele dinspre Mecca, extraordinar ornamentat cu mozaicuri, poartă mihrabul, nișa din care Imamul îndemna credincioșii la rugăciune. După Reconquista, Carol Quintul a protejat cumva acest spațiu, împiedicîndu-i pe zeloșii creștini să-l facă una cu pămîntul. Cum? Implantînd în mijlocul monumentului o capelă barocă, din aur și argint, țîșnind pe verticală, ca un plop răsădit într-o plantație de salcîmi. Și transformînd întregul ansamblu în catedrală. Mă trag deoparte, la umbra coloanelor islamice, meditînd la modul în care învingătorii rescriu istoria. 


Nu departe de moscheea catedrală, un mic muzeu al meșteșugarilor cordovani ascunde comori nebănuite. Sînt tablouri executate din piele, lucrată în relief, cu modele geometrice sau florale. Sidef, aur și pietre scumpe împodobesc compozițiile, într-o revărsare de culori. Piese demne de un calif. Alături, găsesc un magazin în care meșterii contemporani dau replica. E peștera lui Ali Baba, cuprinzînd de-a valma cufere îmbrăcate în piele, genți și serviete, măsuțe de șah, globuri pămîntești și hărți de navigație, tablouri și icoane. Miroase a piele și a iasomie. Miroase a bani – nici una dintre piese nu e mai ieftină de 200 de euro. 



Cît de importantă e apa în Islam! Cum modelează subtil o întreagă psihologie colectivă! Pentru creștin, păcatul se mărturisește, printr-o întreagă procedură penibilă, și se ispășește prin post și rugăciune. Pentru musulman, lucrurile merg mai simplu. Coranul spune că nici un credincios, dacă e curat fizic, nu poate părea vinovat în ochii lui Allah. Așa că abluțiunea ține loc de spovedanie. Prin spălare rituală, musulmanul se curăță fizic și psihic. O practică rapidă și practică, ferindu-l de complexe, mai ales de cele specifice vieții sexuale, care au marcat nefast, zic eu, istoria spațiului creștin. Dar deosebirile de mentalitate dintre cele două religii sînt mult mai mari. Dacă, pentru creștin, prima poruncă este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu și pe cel de lîngă tine, pentru musulman ea suna altfel – laudă-l pe Allah și întărește legea sa! Astfel, interesul omului creștin se centrează pe făurirea persoanei, după model hristic, punînd iubirea în centrul ființei sale. Musulmanul, în schimb, e mai puțin diferențiat ca persoană, dar mai vigilent cu cei din jur, mai tradiționalist. Lui i se cere mai multă retorică, mai multă implicare în susținerea Legii. Cînd vede că lucrurile nu merg bine, trebuie să le dreagă cu fapta, cu vorba sau măcar cu sufletul. În timp ce creștinul e mai supus ierarhiilor spirituale, musulmanul are voie să își certe imamii. Există chiar un sfînt patron al martirilor, care a trăit în Evul Mediu. Văzînd un imam păcătos, l-a învățat cu vorba bună, l-a certat cu mînia sufletului și, în final, l-a omorît. Faptă pentru care a fost, la rîndul său, executat. Dar n-a ieșit din învățătura coranică. Așa că să nu ne mai mirăm de psihologia celor pe care îi numim, astăzi, teroriști islamici. Și încă o vorbă despre musulman. Coranul îl învață că zece păcate în ochii lui Allah nu trag atît de greu cît unul singur, în ochii oamenilor. De aceea, credinciosul va respecta un cod al politeții cît și al secretului, ferindu-se de mărturisiri în spațiul public. Înțelegem acum motivul pentru care suspecții islamiști neagă pînă în pînzele albe orice vinovăție, în tribunalele occidentale, chiar puși în fața evidenței. Dar să nu mergem pînă acolo. Un văl de discreție și de tăcere acoperă viața privată a oricărui musulman. Indiferent ce vicii aveți, ascundeți-le! – spunea recent un lider arab. De-aia n-o să vezi, printre altele, tabloide și spectacole publice de strip-tease în Arabia...


vineri, iunie 08, 2012

În grădina paradisului


Marile imperii aparțin sedentarilor, marile aventuri sînt ale navigatorilor. Așa cum America îi aparține lui Columb și caravelelor sale, Andaluzia este a arabilor nomazi, care au traversat mările de nisip ale Africii, călare pe cămile, orientîndu-se după stele. Urmele debarcării lor se văd peste tot. În toponimie, Gibraltar însemnînd Muntele lui Tarik, șeful berber care și-a ars corăbiile, ca să nu mai fie cale înapoi. În arhitectură, medinele Cordobei și Granadei rezistînd pînă astăzi. În limba vorbită, care moștenește un bagaj important de cuvinte arabe. Poate și într-un anumit sentiment tragic al vieții, care se traduce prin muzica sfîșietoare a chitarei. Sînt în Granada, orașul rodiilor și al Cetății Roșii, Alhambra. De aici a fost alungat ultimul rege maur, adolescentul Boabdil, care ar fi exclamat, printre lacrimi, văzînd oștile creștine bătînd în porți: “Mai bine le predau Alhambra fără luptă, pentru că barbarii aceștia sînt în stare s-o distrugă!”. 



Autocarul se strecoară pe străduțe și oprește la poalele unui deal ciuruit de grote – sînt adăposturile țiganilor troglodiți. Între casa lor și lume stă o simplă pînză de sac. Intrarea în cetate seamănă cu intrarea pe stadion. Mulțimi furioase în așteptarea spectacolului, impresionante forțe de ordine, controale după controale. Biletele sînt verificate de cîte cinci ori, în puncte diferite, bariere metalice te obligă să respecți traseul. În urmă cu puțin timp, aici s-a declanșat un imens scandal de corupție, care îi cuprindea pe oficiali, acuzați că bagă banii de bilete în buzunar. Scandal de neconceput în România, unde bate vîntul în muzee, dar perfect posibil la Alhambra, unde vin zilnic circa 8000 de vizitatori, iar biletul costa 17 euro! Ca să elimine fraudele, biletele se cumpără acum la licitație, prin case de brokeraj,  cam ca acțiunile, orice vizită fiind programată cu săptămîni înainte! În plus, grupurile sînt păzite de ghizi locali, care-i dublează pe cei ai agențiilor de turism, intervalul dintre grupuri e de 3 minute iar turul cetății nu depășește trei ore. Ce să faci în trei ore într-un oraș fortificat, care se întinde pe kilometri? Încerc să scap de grup, după rețeta mea patentată la Luvru, dar e imposibil! Așa că mă mulțumesc să îmi conserv spațiul de protecție... Intrăm în grădini, spre Alcazaba. Printre chiparoși și trandafiri, apa curge cu susur, prin făgașele anume tăiate. 


Popor nomad, născut în deșert, arabii își închipuie Paradisul lui Allah ca pe o grădină. În jurul oazei, au ridicat ziduri și clădiri, lăsînd verdeața înăuntru. Spațiile sînt largi, chiar dacă, din loc în loc, apar puncte de trecere care puteau fi ușor apărate. Departe, la orizont, scînteiază veșnicele zăpezi ale munților Sierra Nevada. Trec repede prin palatul lui Carol Quintul, o monstruozitate renascentistă care nu se potrivește cu spiritul locului, și iată-mă ajuns în pavilioanele Nazrid, capodopera arhitecturală a regilor mauri. Aerisite, răcoroase, ca niște corturi de lemn și pînză. Pe dinafară nu atrag atenția cu nimic. În schimb, interioarele sînt decorate magnific cu stuc, lemn nobil și pietre prețioase. Motive epigrafice înlănțuie pereții, amintind într-o mantră repetată la infinit că numai Dumnezeu e biruitor. Scris cursiv, ca vrejii de vie, scris cufic, sacerdotal, ca snopurile de săgeți. Printre ele, frunze, fructe și flori. Iar sus, pe arce și bolți, milioane de plăci de ceramică, o geometrie sacră, motiv de încîntare pentru orice matematician. Meșterii Alhambrei știau cum să rezolve problema acoperirii planului cu poligoane regulate – triunghiuri, patrate, hexagoane. Dar să exemplifici teorema lui Pitagora în lemn și sidef, asta lucrare de maestru! 



Știam că, din cauza interdicției coranice a reprezentării chipului, Islamul a născut o artă caligrafică si geometrică de neegalat. Însă pereții Alhambrei depășesc orice închipuire. O grădină luxuriantă, ieșită din mîna omului, care răspunde genial creațiilor dumnezeiești de afară. În Curtea Leilor, patru canale se revarsă din fîntîna centrală, simbolizînd cele patru rîuri ale Paradisului. Un poem îmbracă ghizdurile, glorificînd frumusețea creației. Aici stăteau califii, la căderea nopții, sub mantia înstelată a Domnului, printre flori, portocali și rodii, ascultînd cum se rostogolește Roata Timpului.


joi, iunie 07, 2012

A fost odată în Andaluzia...

La începutul Evului Mediu, pe vremea cînd popoarele migratoare sfărîmaseră de mult splendoarea Romei iar europenii se adunau, cu sfială, de prin păduri, o nouă putere se ridica, fulgerător, în sudul Spaniei. În numele Califatului Damascului, sub flamurile verzi ale Profetului, pe la anul 711, o armată de berberi traversa strîmtoarea Gibraltar, venind din nordul Africii, și îl învingea pe regele vizigot Roderic. Apoi, în trei ani, Al-Andalus, Insula Vandalilor, cum o numeau arabii, era total cucerită. O regiune cît Portugalia, ce se întindea de la Atlantic pînă în Pirinei. După alți două sute de ani, opera de colonizare se încheia – latina fusese înlocuită cu araba și cu o limbă locală, romanică, sclavii fuseseră eliberați iar toleranța religioasă permitea creștinilor și evreilor să trăiască în bună pace. Cordoba, Sevilla și Malaga depășeau o sută de mii de locuitori, aveau băi publice, apeducte și canalizare, școli publice, palate și grădini. Orașele adunau meșteșugari și bresle, cărturarii aveau la dispoziție biblioteci în care strînseseră tezaurul de idei al antichității greco-romane, agricultura se diversificase în urma unui efort susținut de irigații, noi plante fuseseră aclimatizate. La anul o mie, medicii arabi reușeau prima operație de cataractă. Tot pe atunci, califul Abd al-Rahman al III-lea rupea toate legăturile cu Bagdadul, se declara conducător suprem al Andaluziei, fortifica cetățile din Magreb și îi ținea în șah pe suveranii creștini din nordul Spaniei. Era punctul de maximă splendoare al Califatului.


Călătorie și turism


Ce se mai poate vedea astăzi din această strălucită civilizație? Iată întrebarea cu care am plecat la drum, pentru o săptămînă, în căutarea mirajului andaluz, așa cum au făcut-o, de-a lungul timpului, iluștri călători, precum Theophile Gautier sau Washington Irving. Numai că eu, turist al secolului XXI, n-am trecut prin greutățile expediției lor, ceea ce, pe de-o parte, e bine, pe de alta e rău. E bine pentru comoditate. Turismul modern s-a născut odată cu apariția timpului liber plătit, așa-numitul concediu, și cu dezvoltarea mijloacelor globale de transport – avionul și autocarul. E rău pentru înțelegere. Ca unei plante de seră, mi se propunea să fiu purtat de ici-colo, după un program prestabilit, iar între mine și Andaluzia să stea, mereu, un geam protector. Ca să-l sparg, a fost nevoie să încalc regulile, să ies din rețeta consacrată, să mă documentez, să părăsesc grupul, să călătoresc cu mijloacele locale de transport în comun, să vorbesc cu oamenii, să mănînc în taverne, să-mi fac singur programul. Dar tocmai momentele astea mi s-au părut cele mai frumoase. Atunci, ascultînd un bătrîn cîntăreț de flamenco într-un bar, plimbîndu-mi degetele pe stucaturile dintr-un vechi palat maur sau pur și simplu odihnindu-mă la umbra chiparoșilor, am găsit o parte din răspuns – din Al-Andalusul de altădată n-a mai rămas decît cochilia, crăpată de valurile timpului. Viețuitoarea dinăuntru a murit demult. Să nu ne întristăm, totuși. În adăpostul mineral trăiește astăzi o altă ființă, care merită și ea întreaga noastră curiozitate.

Mîndria spaniolă

Herman von Keiserling, în cartea sa numită Analiza spectrală a Europei”, nota că spaniolii au, în cel mai înalt grad, sentimentul mîndriei locale și personale. Așa se explică, poate, de ce Spania de astăzi are 17 comunități autonome, fiind țara cea mai descentralizată din Europa. Așa se explică și rivalitățile faimoase dintre cluburile lor de fotbal, fiestele regionale, eroii și poeții, ca și episoadele sîngeroase ale separatismului basc. Ceea ce place aici, e desconsiderat dincolo – Barcelona a interzis coridele, considerate ca neavînd nici o legătură cu cultura catalană. Nici măcar limba nu este unitară, un locuitor al Madridului înțelegîndu-se greu, să spunem, cu un descendent al șvabilor din Extremadura. Iar despre mîndria personală – ce să mai vorbim? Keiserling observa naturalețea cu care straturile de jos ale societății spaniole își acceptă condiția, firescul cu care își joacă rolul social. Un țăran andaluz te primea în casa lui cu noblețea unui rege, chit că nu prea avea ce pune pe masă. Astăzi, după patru ani de criză economică, mîndria personală a spaniolului e în suferință. Șomajul atinge un halucinant procent de 24%, băncile gîfîie, cabinetul conservatorului Mariano Rajoy trebuie să plătească nota pentru uriașele lucrări de infrastructură realizate de socialiștii lui Zapatero. Spania a primit în plină figură explozia balonului imobiliar. Administrațiile regionale, companiile de construcții și dezvoltatorii au datorii imense către bănci. Potrivit Wall Street Journal”, activele toxice se cifrează la 180 de miliarde de euro. Dacă sectorul construcțiilor aducea în trecut 10% din PIB, astăzi el nu mai produce nimic. În cursa dezvoltării, Spania pare că a sărit calul. E suficient să spun cum arată Costa del Sol. Imaginați-vă malul mării, abrupt, stîncos, pe o lungime de 200 de km. Pe toată această distanță, hotelurile stau unul lîngă altul, unul peste altul, în terase, pe o adîncime care variază între unul și cinci kilometri, spre munte! Asta e Costa del Sol, un uriaș fagure alb, care poate găzdui milioane de turiști. Lucrările au început încă de pe vremea lui Franco, din anii 70, care visase să transforme sudul Spaniei într-o Californie mediteraneeană. Odată cu intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, sîngele banilor a început să circule cu și mai multă putere iar granițele s-au deschis. Încet-încet, locuitorii andaluzi au renunțat la portul tradițional, la păstorit și agricultură. Copiii lor s-au angajat în servicii. Nivelul de trai a crescut considerabil, la fel și corupția. Toți pensionarii Nordului (englezi, nemți, scandinavi) și-au cumpărat proprietăți la Marea cea Caldă. Toate Ferrari-urile cu caroserii argintate au parcat la Marbella. La Malaga, altădată port maur, s-a deschis un aeroport internațional. Trenuri de mare viteză ajunseseră să lege între ele pînă și satele pescărești. Fiesta a continuat și în anii 2000, cu aceeași fervoare, în scenă intrînd imigranții est-europeni. Comunitatea românească din Spania numără sute de mii de membri, majoritatea lucrînd în construcții. Numai că, din 2008 încoace, s-a stins lumina în sala de bal. Acum, pe ferestrele hotelurilor stau nenumărate anunțuri de vînzare sau de închiriere, sarabanda turistică pare a se fi potolit, pensionarii englezi care-și plimbă cîinii sînt din ce în ce mai îngrijorați. În jurul monumentului turistului din Benalmadena (da, există și așa ceva, e o coloană în stil egiptean care proslăvește nurii și banii suedezelor!) a început să bată un vînt rece. Se va transforma oare în furtună?


Albastru, roz, cubism, suprarealism...

Duminică dimineață în Malaga. Orașul doarme încă. O fi petrecut pînă tîrziu? Cobor din autobuz, în autogara mărginită de palmieri. Spre mare se deschide un parc luxuriant, denumit Paseo Maritimo, loc de promenadă răcoroasă, dar îi refuz chemarea. Am în cap numai Muzeul Picasso, deschis în 2003, omagiu tîrziu pentru celebrul fiu al orașului. Știu că e găzduit într-o frumoasă clădire renascentistă, Palacio de Buenavista, adusă la modernitate prin eforturile arhitectului Richard Gluckman, și cuprinde peste două sute de opere, donate de urmașii artistului. Ce soartă ciudată a avut Picasso, ce viață interesantă de fugar, ce pasiuni erotice și politice... Născut în 1881, fiu al unui profesor de Arte Frumoase, Pablito își uimește profesorii prin talent și îi îngrozește prin nonconformism. Expune primele sale lucrări la Barcelona și Madrid, fiind bine primit de avangarda artistică și intelectuală. Cînd împlinește 19 ani, tatăl îi dăruiește  pensulele sale, în semn de supremă recunoaștere. Dar Spania nu-i mai ajunge și pleacă, la 23 de ani, să cucerească Parisul. Aici, răsfățatul Picasso învață principiul realității. Concurență dură, sărăcie, ierarhii deja fixate. Pictează lucrări triste, în tonuri de albastru, albastrul melancoliei. Dar roata norocului se învîrte. O cunoaște pe Fernande Olivier, o tînără brunetă și elegantă, care îl ia în ocrotire. Mai mult, o familie de negustori evrei e dispusă să-i cumpere primele tablouri. Situația devine mai roză, pînzele sale la fel. Din 1912, Picasso își schimbă tehnica. Lucrează colaje, evidențiind mai bine relieful obiectelor reprezentate, se împrietenește cu Jean Cocteau, călătorește, face scenografie și se mută în Montparnasse. Apar alte femei, alte provocări. Descompune subiectele, pentru a le surprinde expresia, împinge mai departe limitele picturii. Se implică în politică, e îngrozit de războiul civil din Spania și îl urăște pe Franco atît de mult încît se înscrie în Partidul Comunist Francez, pictează Guernicași îl găzduiește pe Sartre în timpul ocupației germane a Parisului. După război, viața sa intră pe un făgaș mai lin, marcat de multe povești de dragoste, despărțirea de comuniști și muncii de artizan, în domeniul ceramicii, sculpturii și litografiei. Declară că nu se va mai întoarce în Spania pînă cînd nu va muri Franco. Nu va mai ajunge să trăiască acest moment – părăsește viața la 91 de ani, intrînd direct în legendă. Gîndindu-mă la toate astea, rătăcesc pe străzile Malagăi, pe lîngă teatrul roman, urc în vîrful dealului din centrul orașului, să văd Alcazaba, fortăreața maură, și mă cațăr spre Castelul Gibralfaro, cel mai înalt loc de promenadă. De sus, imensa Plaza de Toros scînteiază ca o farfurie de ceramică portocalie, printre florile albastre ale arborilor mediteraneeni. În sfîrșit, sosește și momentul Muzeului Picasso. Mă bucur de ce văd, mă amuz. Pe ecrane imense sînt proiectate filmulețe cu Picasso pictînd. Ușor, ca în joacă, parcă fără efort. Din cînd în cînd, artistul face cu ochiul către cameră. Alături, în trei săli mari, sînt expuse fotografii alb-negru, omagii ale prietenilor. Rămîn cu imaginea mîinilor noduroase ale pictorului. Mîini de țăran bătrîn. În curtea interioară, plină de flori, vizitatorii mănîncă prăjituri.

Va urma

vineri, mai 25, 2012

Andaluzia (pe muzica lui Lorca)

Cordoba.
Singură și depărtată.
Negru-i calul, luna toată,
și-n desaga mea, măsline.
Deși drumu-l știu, știu bine
n-ajung Cordoba vreodată...


Ascultă, fiul meu, tăcerea.
E o tăcere unduită,
o tăcere
în care alunecă văi și ecouri
și frunțile-nclină
către țărînă.





Se apără-n casă
de stele.
Noaptea se năruie.
E o copilă moartă-năuntru
cu-n trandafir stacojiu
în păr tăinuit.
Plîng șase privighetori la fereastră.
Oamenii merg suspinînd
cu ghitare deschise.


Oh, ce grav meditează
flacăra candelei!


Un turn e Sevilla
plin de arcași iscusiți.
Sevilla pentru-a răni
Cordoba pentru-a muri.
Un oraș ce pîndește
ritmuri întinse
încolăcindu-se
ca labirintele.
Ca lăstarele viței
aprinse.


M-am așezat
într-un luminiș de timp.
Era un iaz de tăcere,
de-o albă tăcere, inel imens
de unde luceferii
loveau cu cele douăsprezece
schimbătoare
numere negre.


Plîng
în fața mării amare.
Am în ochi
două mări cîntătoare.


Cînd am să mor
ghitara-ngropați-mi
cu mine-n pămînt.
Cînd am să mor
între naramzi
și-ntre mentă de cîmp.
Cînd am să mor
de vreți îngropați-mă
în morișcă de vînt.
Cînd am să mor!


Sud,
miraj,
reflectare.
Tot una-i de spui
stea sau portocală,
albie sau cer.
O, săgeată,
săgeată!
Ăsta e
sudul:
o săgeată de aur
fără alb, pe vînt.

luni, mai 07, 2012

Calafat, Maglavit, Cetate

Sîmbătă, hai-hui pe malul Dunării! La Calafat, expoziţie de hărţi vechi, în Palatul Marincu, excelent recondiţionat. La Maglavit, pe locul vedeniei lui Petrache Lupu, cruci din termopane. La Cetate, atmosferă adormitoare, cu poet în bucătărie!

                               Calafat - vedere din port
                               Palatul Marincu

                                                                  Sala candelabrelor

          Muzeul Cărţii şi Hărţilor Vechi din capitală s-a mutat puţin la Calafat

                               La mormîntul lui Petrache Lupu

                                            Biserica mănăstirii Maglavit

                                Portul cultural Cetate

                               Vedere spre Dunăre

                               Interioare boiereşti, răcoroase

                                In aşteptarea şalăului

                 Mircea Dinescu, o gazdă amabilă şi spectaculoasă!

duminică, aprilie 08, 2012

Războiul româno-român

# În ultimii 70 de ani, Europa n-a mai cunoscut lideri politici de anvergură. Pun asta pe seama lipsei războiului, o chestiune de viață și moarte pentru o națiune, un blestem pentru umanitate dar și o șansă de reizbucnire a energiilor vitale ale popoarelor, inclusiv prin ridicarea marilor conducători. Nu există perioadă mai tragică și mai eroică decît războiul. Restul e contabilitate. Pînă și după cel de-al doilea război mondial, oamenii de stat cu adevărat mari au avut războaiele lor – mă gîndesc la Margaret Thatcher și la generalul de Gaulle.

# Dacă războiul româno-român continuă ca pînă acum, dacă nu reușim să cădem de acord cu toții, indiferent de culoarea politică, asupra unor linii de viitor comune, dacă persistăm în individualism și tribalizare, atunci statul național va dispărea într-o generație. Primul pas va fi regionalizarea. Gîndită ca o modalitate de absorbție mai bună a fondurilor europene, ea va avea ca efect pervers dorința de rupere cu Bucureștiul, de gestionare a resurselor, de proprie politică bugetară. Următorul pas va fi ridicarea unor forțe politice noi, care vor reînvia mitologii regionale vechi, revendicîndu-se de la figuri istorice emblematice - Ștefan cel Mare, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu. Noile partide regionale vor insista pe desprinderea Nordului bogat de Sudul sărac, cam ca în Italia, sau vor cere recunoașterea autonomiilor etnice. În fine, un proiect de federalizare s-ar putea să desăvîrșească fărîmițarea. Sau nu. Indiferent cum, România nu va mai fi ce-a fost.

 # Cuvintele nu înseamnă nimic, spun unii. Trandafirul miroase la fel de frumos oricum i-ai spune. Oare? Pentru mine, trandafirul miroase cel mai frumos în limba română.

joi, aprilie 05, 2012

O istorie în oglindă


# Istoria recentă a Spaniei pare imaginea în oglindă a istoriei României, în care o dictatură de stînga este schimbată cu o dictatură de dreapta. Se știe că, sub Franco, ultimul conducător de inspirație fascistă din Europa, țara a fost privită cu neîncredere și a fost izolată de comunitatea internațională, ceea ce a avut grave consecințe în plan economic și social. Apoi, după 40 de ani de franchism, în 1976, apar primele partide de stînga legal constituite și au loc primele alegeri libere, cîștigate de o coaliție de centru-dreapta. Blocul socialist preia puterea cinci ani mai tîrziu. Viața democratică se consolidează și Spania e primită în NATO (în 1982) și UE (în 1986). Valuri de emigranți caută prosperitatea în afara granițelor. Viteza schimbărilor crește, investițiile străine sporesc ca volum, structura socială se schimbă, tinerele generații se emancipează, religia intră în declin, natalitatea scade dramatic, statalitatea monolitică se sparge într-o rețea federală. Din 2008, criza economică adăugă peisajului cristalele reci ale șomajului și recesiunii.

# Dacă ideologiile sînt depășite, atunci politicienii au nevoie de noi instrumente pentru înțelegerea și modificarea realității. Dacă ideologiile s-au bazat pe teorii economice și sociologice de secol XIX și XX, atunci noile instrumente trebuie să se inspire din matematică, fizică, teoria sistemelor și biologie. Dacă politicile publice au vizat drepturile cetățenești și interesele claselor sociale, atunci noile instrumente ale omului de stat vor viza piețele și umanitatea în general.

# Disputa dintre susținătorii și contestatarii exploatării resurselor naturale este una falsă. Pentru a susține gradul de complexitate a societății contemporane, sîntem obligați să pompăm energie și informație în sistem. Pare o cale fără întoarcere, din momentul în care omul a aprins primul foc și a folosit primele unelte. Istoria arată că nu există construcții sociale care au ales, printr-un act voluntar, să se simplifice . Totdeauna complexitatea a scăzut din cauza catastrofelor – secătuirea resurselor, modificări climatice, războaie, accidente. Dar supraviețuitorii au luat-o de la capăt, altundeva, altfel, urmînd logica vieții – adaptare, mutație, diversificare. Resursele vor fi mereu exploatate, mai prost sau mai bine, prin intermediul unor tehnologii mai simple sau mai sofisticate, de unii sau de alții. Important e ca bunăstarea generată de ele să se distribuie, larg, în întreaga societate.

duminică, aprilie 01, 2012

Dulciurile lui Casanova

# În memoriile sale, Casanova compară gastronomia venețiană, atît de rafinată, cu greoaia bucătărie germanică. În timp ce prima se bazează pe fructe, legume, paste și vietăți ale mării, care-ți fac să cînte cerul gurii, cealaltă, fără inspirație, îți exasperează stomacul cu cărnurile ei fripte, mai ales mistreț, grele și puțin condimentate. Oftînd, vestitul libertin își aduce aminte și de dulciurile venețiene, atît de asemănătoare cu plăcerile carnale, de la înghețata de lămîie, proaspătă ca fiorii unei virgine, pînă la ciocolata amăruie ca orgasmul unei curtezane în retragere.

# În Evul Mediu, rabinii bătrîni obișnuiau să-și avertizeze ucenicii atrași de Cabală că au nevoie de îndrumare, povestindu-le pățania unui învățăcel, care se apucase cu de la sine putere să combine literele Torei, în căutarea adevărului ultim. Ei bine, la un moment dat, aventurierul a luat foc, la propriu! Dincolo de frumusețea parabolei, mă gîndesc la adevărul ei – cîți dintre noi nu ne-am prăjit creierul, luînd ad-litteram ceea ce scrie în cărțile sfinte, în manifeste politice, în declarații de principii corporatiste?

# Mă amuză teribil schița lui Caragiale, numită Telegrame. N-am găsit nicăieri un amestec atît de savuros între limbajul administrativ și cel de mahala, turnat în forma constrîngătoare a unui mijloc tehnic de comunicare. A rezultat o capodoperă de ilaritate. I-auzi, ia! Onor prim ministru. București. Directoru Prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetaț urgent faptu. Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat... Onor prim ministru. București. Repet telegrama. Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș manastire maici chef. Tremur viața mea, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern... ”.

miercuri, martie 28, 2012

Alice în Oglindă


# Citesc tinerii de astăzi mai puțin decît cei de ieri? Mai curînd, citesc altfel. Pentru că timpul social s-a accelerat, lectura a devenit mai rapidă – sînt căutate sintezele, fragmentele semnificative, ideile principale. Pe aceeași linie logică, textul s-a redus, fiind înlocuit de imagine sau chiar de semn, facilitînd înțelegerea intuitivă. Încorporată Rețelei, cartea tinde să se transforme într-un obiect iconic, care dezvoltă legături specifice cu alte obiecte virtuale. Abia asta schimbă fundamental tipul de lectură. Plonjînd în hyper-text, ca Alice prin Oglindă, tînărul de astăzi tinde să se rătăcească într-un labirint nesfîrșit. Noroc cu motoarele de căutare – dar și ele sînt un fel de Pisici de Cheshire, care îți spun că, dacă nu știi unde vrei să ajungi, atunci n-are importanță încotro o iei!

# Cred în posibilitatea ca un om să fie posedat, însă dau acestui fapt o explicație psihologică, nu una supranaturală. Cînd simptomele descrise de exorciști coincid cu cele ale maladiilor psihice, e limpede că avem de-a face cu un deranjament mental – pacientul aude voci, dezvoltă sisteme aberante de interpretare a realității, insultă și țipă cu voce schimbată, are o putere ieșită din comun, tinde să se auto-distrugă. Psihiatrii de renume, precum Carl Gustav Jung, au explicat și tratat anumite forme de nevroză, pornind de la ideea că părți ale psihismului individual tind să se autonomizeze, cu efecte devastatoare. Dar există cazuri mult mai tulburătoare (pe care Biserica le explică prin acțiunea demonilor), în care omul vorbește în limbi străvechi, pe care nu le-a învățat niciodată, cunoaște amănunte intime despre preoții și terapeuții veniți să-l ajute, punîndu-i în situații umilitoare, sau chiar schimbă parametrii fizici ai încăperii unde se află – întrerupe curentul electric, face obiectele să pocnească sau modifică temperatura. Acești demoni sînt arhetipuri ale inconștientului colectiv, care irup în conștient, aducînd acolo informații și puteri de dincolo de noi.

# Discipolii lui Pitagora au avut un sfîrșit cumplit, murind împreună, într-o casă cuprinsă de flăcări, ațîțate de cetățenii nemulțumiți de influența lor asupra conducătorilor cetății – aviz tuturor inițiaților care își închipuie că pot face politică!

luni, martie 26, 2012

Ucenic, calfă, maestru

# Marile cărți de înțelepciune masonică împart, invariabil, viața omului în trei. Trei vîrste în care să urmezi o conduită aparte, trei perioade în care să joci roluri diferite. La început ești ucenic, deprinzi rosturile lumii și secretele unei meserii pe lîngă un maestru. Asta ține cam pînă la 25 de ani. Urmează asumarea răspunderilor și acceptarea lucrării ce ți-a fost sortită. Ca o calfă rătăcitoare, lucrezi de la un șantier la altul, modifici realitatea, îți întemeiezi o familie și pregătești răsadul uman al zilei de mîine. Apoi, pe la 50 de ani, cînd soarele vieții tale coboară spre asfințit, lași celor tineri efortul cotidian al construcției și te dedici trasării planurilor necesare noilor ucenici. Schema e simplă – învățare, lucrare, transmitere a învățăturii. Vedele, Coranul, Biblia au aceeași părere. Doar lumea noastră desacralizată smintește rolul vîrstelor, lipsindu-l pe copil de modele, amînînd fericirea maturului și ignorînd înțelepciunea vîrstnicului.

# Tot despre vîrste. Un mare duhovnic spunea că începem cu anii dăruiți, în care orice zi este un dar, continuăm cu anii miluiți, în care ne bucurăm de mila Domnului, și încheiem cu anii chinuiți, care să ne dezvețe de patima de a trăi.

# Îi privesc cu suspiciune pe cei care dau citate. Mi se par ca niște meseni care n-au putut mistui mîncarea prea grasă, dînd-o iute afară. Marcarea vorbelor altora are rost în lucrări științifice, unde etica intelectuală îți cere să arăți care a fost stadiul cercetării pînă la tine și ce-ai adus tu nou. Dar în domeniile soft, precum eseistica sau jurnalismul de opinie, citatele n-au ce căuta. Acolo se presupune că ai asimilat organic cultura și îi dai o formă personală, seducătoare, interesantă, fără proptelele altora. Cititorul, cu care împarți același background cultural, nu ți-e judecător ci complice.

# Un strop de fericire – să te plimbi printr-un oraș străin, la ceas de seară, după ce i-ai gustat vinul, mîncarea, femeile. Să te plimbi fără țintă și nimeni să nu te cunoască.

miercuri, martie 14, 2012

De ce-mi place Pink Floyd


# Peste Atlantic, în Statele Unite, a fi european a ajuns un păcat. O rostesc aproape zilnic unii politicieni republicani, într-o campanie electorală ce aduce a scolastică medievală. În ochii lor, europenii sînt niște nefericiți care au rupt legătura cu Dumnezeul muncii și al responsabilității. Suflete pierdute, rătăcind în Valea Plîngerii. Apostați care au uitat valoarea cumpătării și a economisirii. Eretici care au îndrăznit să tulbure legea divină a competiției, cu statul lor social. Și acum i-a ajuns pedeapsa. Printre acești tele-evangheliști conservatori, Mitt Romney, candidatul cu cele mai multe șanse ca să-l înfrunte pe Obama, face mai degrabă figură de moderat. Dar nici el nu poate ignora valul de fundamentalism din propriul partid. Mă gîndesc la fanaticii religioși din romanele lui Stephen King – apar în situații de criză, propun o explicație simplă a situației, fac adepți și cer sacrificii umane. Departe de a îmbuna zeii, ei sînt mai degrabă instrumentul răzbunării acestora.

# Anul trecut, tirajele cotidianelor românești au scăzut, în medie, cu 25% față de 2010. Nici un tabloid nu trece de 70 de mii de exemplare, iar ziarele de calitate nu depășesc 10 mii. Presa scrisă se stinge încet, sub privirile indiferente ale societății, și cred că am ajuns aici dintr-o combinație de factori, subiectivi și obiectivi. Cei obiectivi sînt ușor de identificat – criza economică, închiderea mai multor redacții, scăderea nivelului de trai al cititorului, depopularea mediului urban, concurența acerbă a televiziunii și a internetului. Dar nici cei subiectivi nu lipsesc - a crescut gradul de obediență al ziarelor față de putere (anul trecut, publicitatea de la stat a depășit-o, ca valoare, pe cea din sectorul privat), a scăzut calitatea actului jurnalistic, consecință a eșecului sistemului educațional post-comunist. În fine, mi-e limpede că și obișnuințele de lectură tind să se schimbe, odată cu accelerarea timpului și cu reducerea spațiului. Ziarul, obiect simbolic al lumii burgheze, va avea aceeași soartă ca a samovarului și a carnetului de bal.

# De ce-mi sună atît de bine muzica trupei Pink Floyd, hipnotic-depresivă? He, he, he, pentru că a fost făcută (de la The Wall încoace) într-o atmosferă de criză, tare asemănătoare cu ce se întîmplă astăzi. Thatcherism tîrziu, austeritate ațoasă servită dimineața, la prînz și seara, dezindustrializare și militarism, „Brejnev în Afganistan, Reagan în Beirut”, asfințitul imperiilor și așteptarea apocalipsei, „hei, profesore, lasă-i pe copii în pace!”, ziduri și uniforme, droguri grele, recesiune. Fiecare vreme are muzica pe care-o merită.

# Mi-a fost greu, foarte greu, îmi spune tînărul autostopist. Șase luni am stat în cîmp, erau sere cît vedeai cu ochii, și noi, toate neamurile pămîntului, români, africani, ruși, căram lădițele cu roșiile franțuzești. Aveau 40 de kile lădițele, te tăia mijlocul cîteodată, de rămîneai acolo. Lucram și sîmbăta, pînă la 12, lucram și duminica, să mai facem un ban, la alți patroni. Că unde să te duci, cel mai apropiat oraș era la 100 km. Stăteam în rulote, ne găteam singuri, ne descurcam. Nu ne amestecam unii cu alții. Pe urmă mi-am făcut niște tovarăși, tot români. Mai povesteam, mai ne trecea vremea. Dar cel mai rău era cu dorul de-acasă. La început, sunam în fiecare zi, iar noaptea mă trezeam pe la ora 3 și plîngeam. Am ținut-o așa vreo două luni. Pe urmă, m-am obișnuit. A fost greu, dar a meritat. M-am întors cu vreo șapte mii de euro. Mi-am mai ridicat un zid la casă, o baie... Dacă pot, o să plec și anul ăsta.