Onoarea se spală cu sînge

De ce iubesc spaniolii luptele cu tauri, ce poate fi atît de pasionant în omorîrea unui animal? Ca să găsesc răspuns, chiar şi unul naiv, de est-european, plec la Ronda, o localitate micuţă, cocoţată pe cea mai înaltă stîncă din Andaluzia. Aici, bărbaţii şi-au încercat norocul împotriva taurilor încă din 1785, cum scriu ghidurile turistice. Aşa că o fi ceva în aer... Folosesc din nou transportul în comun, excelent organizat, schimb autobuzul în Marbella şi ajung la destinaţie într-un ceas, după un drum care îmi aminteşte de Transfăgărăşanul nostru. Marea a rămas în spate, cu stînca Gibraltarului scînteind. Sînt pe la cota 1000. Mă gîndesc cum or fi urcat pe-aici romanii, arabii, creştinii lui Ferdinand şi ai Izabelei. Între partea veche şi cea nouă a Rondei se întinde Puente Novo, peste cheile rîului Guadalevin. Te uiţi în jos de pe pod şi te ia ameţeala – construcţia e cît un bloc cu 30 de etaje!

Noroc că identific rapid Plaza de Toros, un spaţiu generos, înconjurat de ziduri albe. Bătrîna arenă se ţine bine – trepte de lemn, împodobite cu ceramică alb-albastră, acoperiş uşor, nisip sîngeriu. E centrul labirintului, pentru că, de jur împrejur, se ridică anexele industriei – boxele taurilor, legate prin coridoare complicate de arena propriu-zisă, grajdurile cailor şi sala de echitaţie, clădirile administraţiei şi ale toreadorilor, cabinetele medicale şi o mie de alte chestii, pe care abia le înţeleg. Aici, taurii sînt selectaţi cu metodă, sînt hrăniţi, li se aplică tratamente speciale pentru a le spori agresivitatea. Aici, caii învaţă să nu se teamă de coarne, să răspundă la comenzi, să-l slujească pe acel lăncier, picadorul, cavalerul ce-l fereşte pe metador de furia namilei înspumate. O sărbătoare a morţii, da, dar una atent regizată, în care taurul şi toreadorul au tot atîtea șanse. Diferenţa o face priceperea, sîngele rece al omului capabil să se ferească şi, după o piruetă, să împlînte spada. Forţa împotriva graţiei, dacă acceptaţi acest punct de vedere. Corida are onoarea ei, e altceva decît măcelul în straie de gală. Şi poate tocmai asta i-a atras pe artiştii virili, pe Hemingway, pe Orson Welles, ale căror poze, la Ronda, veghează intrarea în Museo Taurino. Mă plimb printre exponate – afişe de epocă, eroi în pantaloni mulaţi şi cape stacojii, toate ustensilele şi armele tauromahiei. Mai mult, o secţiune specială e rezervată duelului, altfel de coridă. Onoarea se spală cu sînge, pare a fi deviza gravată pe cutiile cu pistoale, bijuterii ameninţătoare de oţel, sidef şi aur. Şi, peste toate, tronează un craniu de bos primigenus, stră-străbunicul taurului, care şi-a făcut de cap (!) prin cîmpiile Europei în urmă cu 200 de mii de ani. E cît dulapul, iar coarnele sînt groase ca piciorul unui bărbat voinic. Revin în arenă, încercînd să-mi închipui ce simte omul cu pumnalul, ce simte taurul.

Cu nervii excitaţi, mă plimb prin Oraşul vechi. Într-o piaţetă, doi dresori de şoimi îşi expun păsările, pe mănuşi de oţel. Alături, există un muzeu al bandiţilor, lotrii de secol XIX, spaima nobililor şi ispita secretă a domniţelor prea cititoare de scrieri romanţioase. Haiducii ăştia au avut PR bun – de o sută de ani, presa le-a ridicat în slavă isprăvile, s-au făcut filme, s-au scris cărţi, aşa că legenda lor aduce bani frumoşi. Turişti din toată lumea caută muzeul din Ronda. Vexat, suferind alături de Terente al nostru, care n-are parte decît de o glorie formolizată, refuz cu hotărîre să mă las sedus de bandiţii lor! Sînt trist, ştiu că se apropie clipa despărţirii de Andaluzia, aşa că mă trag la umbră, într-o bodegă, să beau o bere. Alături, un acordeonist mi-a ghicit starea de spirit şi cîntă ceva nostalgic. Neatent, mă trezesc fredonînd: Hai, vino iar în gara noastră mică! Nu se poate! Aici? Aşa că-l iau la sigur pe artist: De unde eşti, prietene? Din Brăila, şefu, din Brăila! Îi fac pe ăştia să scoată euroiul din buzunare! M-am înseninat brusc. He, he, he! Terente n-a murit, băh, niciodată!