POVESTEA ZILEI
File din Cartea Vieţii - comedii, tragedii, personaje.

Hai-hui, cu ochii la statui!

duminică, iulie 03, 2011

Zi petrecută hai-hui prin Bucureşti, oraşul faţă de care am dezvoltat încă din facultate un complex „dragoste-ură”. Ca şi atunci, mă plimb pe străduţele din centru, cu ochii pe sus, după cariatide şi atlanţi, atent la minunile ascunse ale arhitecturii interbelice. Populaţia de statui o duce bine, chit că s-a mai scorojit un pic, s-a mai înverzit pe ici, pe colo.


Doamnele de pe frontonul Casei Aman îmi fac cu ochiul, parcă bucuroase de revedere, în faţa Palatului Regal a apărut un gigantic Carol I, călare (în locul originalului, distrus de comunişti). Statuia a fost amplasată în decembrie 2010 şi a costat vreo două milioane de euro. Opera îi aparţine maestrului Florin Codre, despre care gurile rele spun că a copiat mult din originalul lui Ivan Meštrović, însă criticile sînt irelevante. Cu adevărat, monumentul impune – de la înălţimea de 13 m, regele priveşte aspru către urmaşii de azi. Şi un amănunt heraldic – calul are un picior ridicat, ceea ce indică faptul că regele a murit în urma unei răni căpătate în luptă sau a fost ucis mişeleşte, printr-un complot, ceea ce nu prea se potriveşte cu adevărul istoric. Doar dacă privim intrarea în război a României, de partea Antantei, ca pe o rană în inima germanului Carol 1. Mă rog.


Mai departe, la Teatrul Naţional, sculptorul Ioan Bolborea a montat o garnitură uriaşă de tren, pe care stau 16 personaje caragialiene (Trahanache, Caţavencu, Ziţa, Brânzovenescu, Farfuridi, Goe, fiecare după chipul marilor actori care i-au interpretat: Lucia Sturdza Bulandra, Dem Radulescu, Mircea Diaconu, Grigore Vasiliu Birlic etc.). Mi-e greu să-i identific, însă arta maestrului e evidentă. Un expresionism românesc, foarte potrivit spiritului dramaturgului naţional. Mă amuză teribil cele două dame grăsuţe, cu aripi şi trompete, plasate peste adunare, pe post de muze sau amoraşi, ca şi pîlnia uriaşă de gramofon, ce se ridică mîndră peste toţi, pe post de stindard! În stînga ansamblului, însuşi nenea Iancu îşi priveşte complice personajele, în timp ce trabucul i se stinge între degete. Da, e în regulă.


Aşa cum e în regulă şi noua pinacotecă a Bucureştilor, pe care Fundaţia ArtSociety a deschis-o în Palatul Cesianu-Racoviţă, pe str. C.A. Rosetti. Într-o aripă renovată cu gust, 50 de capodopere ale picturii româneşti, care altădată zăceau în depozite, au fost restaurate şi repuse în circuitul public. Clădirea în sine arată splendid, cu tavanele sale pictate şi cu lambriurile de bun-gust. Bravo, iniţiativă privată!

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Asfinţitul Crailor


Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptăm ca surghiunul nostru pe pamânt să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne: răscumparaţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia deandăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului...

Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche

Copyright Cristian Cocea

Publicitate

Site Meter

  © Blogger template The Professional Template II by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP