joi, aprilie 10, 2014

O catedrală de cuvinte - "Divina Comedie"

Divina Comedie

Aţi observat? Unele cărţi sînt ca nişte grădini – mergi prin ele, te bucuri de frumuseţea florilor, te opreşti sub un copac şi contempli jocul norilor. Acestea sînt cărţile de poezie. Altele funcţionează ca nişte gări – locuri în care vii ca să pleci imediat altundeva – mă gîndesc la dicţionare, manuale şi enciclopedii. Mai există şi cărţi-arenă, unde urmăreşti luptele eroilor cu fiarele. Sau cu propriul suflet. În fine, cîteodată, poţi întîlni cărţi-catedrale. Ridicate după principii arhitectonice măreţe, ele sintetizează înţelepciunea unei epoci şi favorizează întîlnirea cititorului cu sublimul.


Dante, între Florenţa, intrarea în Infern şi Muntele Purgatoriului - Santa Maria del Fiore

 Despre o carte-catedrală va fi vorba în continuare. O cunoaştem sub titlul „Divina Comedie” şi a fost construită, în amurgul Evului Mediu, de poetul florentin Dante Alighieri.  E interesant că Dante n-a numit-o niciodată aşa. El îi spunea, simplu, „Comedia”, aşa cum alchimiştii vorbesc despre „Operă” şi francmasonii despre „Lucrare”. Abia admiratorii i-au adăugat epitetul onorant de „Divină”, dar e de înţeles – orice catedrală e dedicată atributelor Principiului. „Comedie” înseamnă, după stilistica antică, orice text în care lucrurile încep rău şi se sfîrşesc bine, spre deosebire de opusul său, „Tragedia”. Şi mai interesant e că Dante n-a văzut-o  niciodată tipărită, adică pusă la dispoziţia maselor de cititori, întrucît tiparul apare mult după moartea poetului. În schimb, în acest interval, circulă circa 600 de copii ale „Divinei”. Dar manuscrisul dantesc nu s-a păstrat. Cumva, pentru noi, Opera ţîşneşte în întreaga ei splendoare, refuzîndu-ne accesul la şantier. Şi, pentru că o simţim justă şi perfectă, sîntem îndemnaţi să o plasăm alături de alte cărţi sapienţiale, precum dialogurile platoniciene, „Evanghelia după Ioan” sau „Don Quijote”. Le luăm ca atare atare, fără să ne gîndim prea mult la autor. Totuşi, despre Dante se cunosc multe lucruri – aşa că cercetarea Lucrării începe cu folos dacă facem cunoştiinţă, mai întîi, cu Maestrul ei.


Dante şi Beatrice - Michael Parkes


Dante Alighieri – un florentin, un exilat, un iniţiat

Într-o zi necunoscută din luna mai a anului 1265, cînd Soarele răsărea în Constelaţia Gemenilor, se năştea la Florenţa, în Toscana, Dante Alighieri. Copilul provenea dintr-o familie veche, dar scăpătată, care face însă eforturile necesare pentru a-i asigura apoi o educaţie de bază, după modelul curricular medival – Trivium şi Quadrivium. Tînărul florentin studiază elementele gramaticii, logicii şi retoricii, puse în circulaţie de şcolile epocii, apoi se familiarizează cu „Ars dictandi”, „Arta de a se exprima”, atît de utilă viitorilor oameni de comerţ şi de afaceri din oraşul care va deveni, în scurt timp, o nouă Atenă. Fundamentală rămîne, din această perioadă, întîlnirea ucenicului cu maestrul Brunetto Latini, scriitor, savant, filosof şi om politic, un enciclopedist medieval care s-a străduit să-şi educe şi să-şi „subţieze” concitadinii. După moartea tatălui lui Dante, Brunetto îi va deveni tutore şi-l va iniţia „în ştiinţa de a vorbi frumos şi a conduce statul după politică”. 

Brunetto Latini, maestrul lui Dante

 De la Brunetto Latini, Dante va învăţa însă, mai mult decît orice, „cum pătrunde un muritor în veşnicie”, aşa cum notează poetul în „Infernul”, XV, 85. Probabil că această formulare se referă la făurirea caracterului – un tînăr trebuie să se comporte moral (luînd exemplu de comportament virtuos din textele antichităţii romane), să meargă drept, să se lupte cu Soarta schimbătoare, dispreţuind durerea şi nedreptatea, răutatea şi invidia. Ţinînd cont de preocupările politice ale lui Latini, „a pătrunde în veşnicie” mai poate însemna a trăi armonios în cetate, a fi cetăţean, a cunoaşte „res publica”, treburile obşteşti, a alege în cunoştiinţă de cauză de ce parte te plasezi, în disputa care a însîngerat Italia sute de ani – cea dintre Impărat şi Papă, cu alte cuvinte în disputa dintre puterea temporală şi autoritatea spirituală. Brunetto Latini a fost guelf proeminent, adică un partizan al Papalităţii, care a exercitat funcţii importante în Florenţa cucerită de partidul său, dar care a cunoscut şi exilul, atunci cînd ghibelinii, adepţii Împăratului Romano-German, au venit la putere. În fine, putem bănui că „a pătrunde în veşnicie” a însemnat pentru Dante şi o formă de participare la o societate iniţiatică, de factură cavalerească, în care dragostea juca rolul unui vehicul de înălţare a sufletului către Dumnezeu, societate iniţiatică în care să fi fost introdus de Latini. Dar să nu anticipăm.

De la Trivium, elevul medieval trecea la Quadrivium – la aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. Nu se ştie dacă Dante a făcut studii sistematice în aceste arte – cel mai probabil, nu, cu toate că, în 1285, el se afla la Bologna, unde e posibil să se fi înscris la Universitate. Însă flacăra iscată de Latini ardea în continuare. Pe tot parcursul vieţii, poetul a fost un extraordinar autodidact, adunînd în minte „tot ce se putea cunoaşte şi şti” la începutul secolului al XIV-lea. Adică istorie, teologie, matematică, fizică, botanică şi zoologie, astrologie şi filosofie. Cunoştea latina şi i-a studiat aprofundat pe Virgiliu, Cicero, Seneca. L-a citit pe Homer şi pe Aristotel. Ştia perfect Sfintele Scripturi. Vorbea limba franceză şi provensala. Şi a călătorit mult, interesat de peisaje şi moravuri. În „Divina Comedie”, toate aceste cunoştiinţe, o sumă a înţelepciunii Evului Mediu, sînt strînse şi armonizate magistral.


A doua întîlnire a lui Dante cu Beatrice - Dante Gabriel Rossetti

La 9 ani, Dante trece printr-o întîmplare care îi va modela destinul. Se întîlneşte cu un înger. Un înger încarnat în persoana unei fete de aceeaşi vîrstă cu Dante – Beatrice Portinari. Mi-a apărut înveşmântată într-o culoare simplă şi demnă, încinsă şi împodobită în chipul în care-i şedea bine vârstei ei…”, urma să scrie, mai apoi, poetul. A fost o întîlnire extraordinară, un fel de rapt mistic. De la acea întîlnire, Dante nu va mai iubi niciodată altă femeie. Giovanni Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decît orice înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”. O va reîntîlni, peste alţi nouă ani, îmbrăcată în alb, în apropierea unui pod peste Arno. Beatrice îl va saluta din ochi, iar adolescentul, cutremurat pînă la leşin, va fugi acasă şi va aşterne pe hîrtie primele sale versuri. Apoi, o va iubi de la distanţă, cu disperare. Mai ales că între ei se ridică şi bariere sociale – Beatrice se va căsători cu un bancher bătrîn, mai potrivit rangului familiei ei decît Dante. Apoi o va pierde definitiv – Beatrice moare la doar 24 de ani. Sfîşiat, golit de viaţă, Dante caută consolare în scris. Va duce la bun sfîrşit lucrarea „Vita Nuova”, „Viaţa Nouă”, o autobiografie emoţionantă a adolescenţei şi tinereţii sale. Este, cum au sugerat comentatorii, primul roman de dragoste din literatura Europei occidentale. Dar şi primul roman psihologic. Şi va transfigura iubirea către Beatrice, după metoda curtenească – o va transforma pe iubita sa într-o Doamnă, care-l veghează din cer, alături de Sf. Lucia şi de Maica Domnului, îl inspiră în Lucrare şi devine un mijlocitor între om şi Principiu. Vom reveni asupra acestei chestiuni.


Sala celor 500 - Palazzo Vecchio

 În 1295, la treizeci de ani, Dante se căsătoreşte cu Gemma Donati, provenind dintr-o ilustră familie florentină. Va avea patru copii, două fete şi doi băieţi. Tot la 30 de ani, hotărăşte să intre în politică, înscriindu-se în Breasla Medicilor şi a Spiţerilor. Pentru omul contemporan, mirarea este dublă – ce-au a face breslele cu politica şi ce legătură există între activitatea unui poet şi Spiţeria? Se cade a spune acum că sistemul politic medieval nu cunoştea dreptul individului de a alege şi de a fi ales ci opera cu drepturile şi interesele breslelor şi ale nobililor, ai căror reprezentanţi se întîlneau în foruri deliberative. Iar afilierea lui Dante la „Arte dei Medici e degli Speziali” e logică – oare nu folosesc poeţii cernelurile, produse în spiţerii? Dincolo de asta, Dante se înscrie şi în Breasla bibliotecarilor, ai oamenilor care lucrau cu cărţile. Se afiliază guelfilor albi,  o facţiune mai critică la adresa papei Bonifaciu al VIII-lea decît confraţii lor, guelfii negri. Va lucra în slujba Florenţei ca diplomat şi ca prior, unul dintre cei şase executivi ai „Signoriei”. Dar cariera sa politică va fi de scurtă durată. În 1301, în timp ce îndeplinea o misiune diplomatică la Roma, guelfii negri iau puterea în Florenţa şi începe epurarea politică. Dante va fi judecat în lipsă, acuzat de fraudă, cîştiguri ilicite ca prior şi conspiraţie împotriva Papei. În final, va fi condamnat la moarte prin ardere pe rug, în caz că se va mai întoarce vreodată în oraşul natal.


Lumea la 1300

 Încep acum cei 20 de ani de exil dantesc. Poetul va rătăci departe de cetatea iubită, departe de familie şi prieteni, lipsit de mijloace materiale, aproape cerşind, „navă fără pînze şi fără cîrmă”. Va încerca să protesteze, împreună cu ceilalţi florentini în exil, va încerca să organizeze diaspora, dar se va convinge repede cît de „ticăloasă şi neroadă” este tovărăşia alor săi. Va pribegi pe la curţile nobiliare, mai mari sau mai mici, după bunul plac al celor puternici. Dintr-un guelf va deveni aproape un ghibelin, condamnînd amestecul Papalităţii în treburile laice şi sperînd că o intervenţie Imperială va răsturna guvernul florentin care-l exilase. Va teoretiza separarea autorităţii spirituale de puterea temporală (în „De Monarchia”), rezervînd acesteia din urmă rolul păstrării păcii între oameni. Va deplînge fărîmiţarea Italiei în 50 de state-cetăţi şi va visa la un Impărat unificator. Va rătăci prin Padova, Lucca, Verona, Ravenna. Poate a ajuns şi în Franţa, aşa cum crede Boccaccio. Şi, mereu, va scrie. „Il Convivo” („Banchetul”) – tratat asupra stării de lucruri politice italiene. „De Vulgari Eloquentia” („Despre Arta vorbirii în limba vulgară”) – artă poetică şi filologie romanică, pledînd pentru folosirea limbii italiene în creaţia intelectuală. Şi, mai presus de toate, va şlefui marele său poem, „Divina Comedie”, început înainte de exil şi sfîrşit după 20 de ani de trudă.


Cenotaful lui Dante - Florenta, Santa Croce

 În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, bolnav de malarie, de care se îmbolnăvise în zona lagunelor venete, Dante, cel mai mare poet al Italiei, moare la Ravenna, fără să mai fi văzut vreodată Florenţa. Avea 56 de ani. Seniorul cetăţii, Guido Novella, va încununa fruntea-i rece cu laur şi va rosti elogiul funebru. Apoi trupul poetului va fi purtat pe umeri de cei mai de seamă cetăţeni ai Ravennei şi va fi înmormîntat într-o capelă franciscană. De-a lungul timpului, florentinii vor face numeroase demersuri pentru a-i recupera rămăşiţele pămînteşti, dar cei din Ravenna vor refuza şi chiar, la un moment dat, le vor ascunde. Astăzi, în bazilica „Santa Croce”, călătorul care trece prin Florenţa poate vedea numai un cenotaf din 1829.

Poet şi filosof, gînditor politic şi teolog, diplomat şi exilat – dar a fost, oare, Dante şi altceva? A făcut parte dintr-o organizaţie iniţiatică, care să îi fi comunicat o doctrină tradiţională? Nu există dovezi concrete. În schimb, din analiza scrierilor danteşti, rezultă că poetul cunoştea bine acest domeniu. Încă din secolul al XIX-lea, mai mulţi cercetători s-au aplecat asupra aspectelor misterioase, ezoterice sau chiar „eretice” ale „Divinei Comedii”.  În 1826, Gabriele Rossetti, un literat şi un carbonar italian emigrat în Anglia, publica două volume de studii danteşti, în care formula ipoteza că „Divina Comedie” fusese scrisă în limbajul secret al unei societăţi secrete, umanistă, care se opunea tiraniei papale. În 1854, francezul Eugene Aroux căuta să afle dacă Dante fusese catolic sau albigenz, iar rezultatul era expus în chiar titlul studiului său – „Dante hérétique, révolutionnaire et socialiste”. Apoi, la începutul secolului al XX-lea, Arturo Reghini, matematician, filosof şi francmason italian, evidenţia legătura dintre idealul de viaţă dantesc şi învăţăturile misterelor orfice, pitagoreice şi eleusine. Însă cel mai pertinent eseu asupra ezoterismului lui Dante aparţine marelui tradiţionalist Rene Guenon. În stilul său precis, francezul punctează cîteva chestiuni asupra cărora nu încape îndoială.


Dante - Santa Croce, Florenta

 Prima ar fi aceea că Dante foloseşte, nu numai în „Divina Comedie”, un limbaj plurisemantic, construind nivele diferite ale textului. „O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sîrg ce tîlc ascund de gloată, sub tainic văl, ciudatele-mi cuvinte” – Infernul IX, 61-63. Cu alte cuvinte, poetul arată clar că, în opera sa, există un sens ascuns, doctrinal, pentru cei în stare să-l pătrundă. Iar acest sens e în consonanţă cu Tradiţia primordială, acea învăţătură de origine non-umană, transmisă oral, prin influenţe spirituale, în organizaţii iniţiatice. Cum Tradiţia este anterioară marilor religii, este inutil, socoteşte Guenon, să ne întrebăm dacă Dante era catolic sau eretic. În plus, nici întreprinderea de a multiplica la infinit hermeneutica operei danteşti, aşa cum le place literaţilor, nu se justifică. Sensurile marelui poem sînt patru, nici mai multe, nici mai puţine – cel literal, al relatării întîmplărilor poetice, cel filosofico-teologic, la care Dante a avut acces datorită vastei şi incredibilei sale culturi, cel politico-social, născut din cunoaşterea istoriei şi politicii Occidentului medieval. Şi, în sfîrşit, sensul iniţiatic, metafizic, după Guenon, care prezintă un caracter ezoteric. El se verifică prin comparare cu alte lucrări ezoterice, din zone culturale şi religioase diferite, dar toate fiice legitime ale Tradiţiei primordiale.

A doua chestiune lămurită de Rene Guenon este aceea a posibilei apartenenţe a lui Dante la organizaţia iniţiatică „Fede Santa”. Amintind două rare medalii, aflate în Muzeul de Istorie din Viena, care-l înfăţişează pe Dante şi pe pictorul Petru din Pisa, Guenon interpretează inscripţiile de pe revers „F.S.K.I.P.F.T. „ drept abrevieri ale formulei „Fidei Sanctae Kadosch, Imperialis Principatus, Frater Templarius”. Guenon se bazează pe simbolistica şi titlurile unor grade masonice înalte, concluzionînd că e posibil ca Dante să fi fost unul din şefii unui „terţ-Ordin de filiaţie Templieră”, ai cărui demnitari purtau titlul de „Kadosch”, „Sfînt”. Ipoteza este susţinută şi de personajul ales de Dante să-i fie călăuză în Paradisul „Divinei Comedii” – Sf. Bernard, cel care a dat Regula Ordinului Templului. În plus, analizînd sintagma „Imperialis Principatus”, Guenon observă că se potriveşte bine cu rolul politic pe care Dante l-a jucat în exil, acela de agent al puterii imperiale. „Sfîntul Imperiu” are o semnificaţie simbolică, chiar şi astăzi, în masoneria de rit scoţian, unde membrii Consiliilor Supreme fiind calificaţi ca demnitari ai „Sfîntului Imperiu”. În fine, Guenon pune în evidenţă corespondenţa între treptele iniţierii masonice şi cele nouă ceruri ale lui Dante.

În lucrarea „Ezoterismul creştin”, Rene Guenon reia problematica apartenenţei lui Dante la o organizaţie iniţiatică, detaliind tipul de iniţiere specific poetului. Aceasta ar fi o iniţiere proprie castei cavalerilor, care se adresează emoţionalului, avînd iubirea ca vehicul de transmitere a influenţelor supra-umane. Presupunerea lui Guenon se potriveşte foarte bine întregii opere danteşti, începînd chiar cu „Vita Nuova”. Această lucrare de tinereţe, considerată de critica literară drept o autobiografie sentimentală, capătă astfel o altă importanţă – Dante mărturiseşte experienţe iniţiatice, transfigurarea iubirii pentru Beatrice devenind o cale de apropiere de Dumnezeu. Pînă şi celebrul grup de literaţi „Fedeli d’Amore”, prietenii lui Dante, creatorii „dulcelui stil nou”, o formă lirică de exprimare a iubirii, se transformă astfel într-un fel de „societate artistică”, afiliată unei organizaţii iniţiatice, în speţă „Fede Santa”. Folosirea unor creatori, profani sau iniţiaţi, de către un grup iniţiatic, pentru a păstra şi a transmite cunoştiinţe tradiţionale, se întîlneşte destul de des, consideră Guenon, mai ales cînd grupul iniţiatic se afla în primejdie. Or, „Fede Santa”, ca descendenţă templieră, trebuie să se fi simţit extrem de primejduită în epocă – într-un fel sau altul, Dante îşi începe „Divina Comedie” în momentul în care se desfăşura celebrul proces al Ordinului Templier, care se va termina dezastruos, în 1314, cu arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay.


Fedeli d'Amore - Dante Gabriel Rossetti

 Pentru a încheia consideraţiile despre tipul de iniţiere dantesc, să mai amintim posibilele legături, evidenţiate de Julius Evola în „Metafizica Sexului”, între dragostea curtenească a Occidentului medieval, cu ai săi trubaduri, şi poeţii islamici care-l contemplau pe Dumnezeu în ochii unor fecioare, precum Ibn Arabi, care a scris un poem mistico-erotic dedicat frumoasei Nizam, fata protectorului său. 

Urmează - Arhitectura "Divinei Comedii"

Niciun comentariu: