Dune - ecologie și domuri geodezice

De la crearea lor și până astăzi, Statele Unite ale Americii rămân terenul de joacă al spiritelor independente, fie că vorbim despre imigranți, întreprinzători sau politicieni. Această trăsătură de caracter, moștenită, parcă, de la Părinții Fondatori, se regăsește și în lumea celor ce mânuiesc idei - mulți jurnaliști, scriitori sau oameni de știință americani au refuzat să parcurgă, până la capăt, ciclurile educaționale instituționalizate, urmărindu-și, mai degrabă, propriile interese. Spuneți-le diletanți, autodidacți sau originali. Etichetele nu-i vor supăra. În definitiv, și Mark Twain a fost un diletant, Benjamin Franklin - un autodidact iar Elon Musk se dovedește mai mult decât un original. Rebelii își lucrează cu pasiune ogorul minții și își scot la piață fructele intelectului. Ce dacă unii nu cumpără? Ei nu se supără dintr-atât. Ba pregătesc o viitoare recoltă! Dar și când prinde lumea gustul! Despre doi super-grădinari de-aceștia va fi vorba în cele ce urmează. Ei se numesc Frank Herbert și Richard Buckminster Fuller, un scriitor de science-fiction și un arhitect. Ideile lor ne pregătesc pentru supraviețuire, ca specie consumatoare, pe o planetă cu resurse limitate.

Un articol care n-a fost scris niciodată

Frank Herbert s-a născut în 1920, în orașul Tacoma, din nord-vestul Statelor Unite. Pasionat de scris, își ia prima slujbă la 18 ani, ca reporter la ziarul “Glendale Star”, apoi servește ca fotograf, în Marină, odată cu începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. După război, își continuă cariera jurnalistică și se înscrie la câteva cursuri de scriere creativă, la Universitatea din Washington, pe care nu le termină niciodată.  

Frank Herbert

Reușește să vândă povestiri SF în revistele vremii și, în 1955, publică primul său roman, “The Dragon in the Sea”, o anticipare a războaielor pentru petrol din secolul al XXI-lea, dar și a problemelor de sănătate mintală pe care le generează un mediu închis, cum ar fi un submarin. Cartea a avut succes de critică dar puține vânzări, așa că Herbert își vede mai departe de jurnalism. În 1959, intrigat de un program guvernamental privind stabilizarea dunelor de nisip cu ajutorul plantelor, începe să se documenteze asupra problemelor ecologice. Cu toate că biologia, prin Charles Darwin și Ernst Haeckel, studia încă din secolul al XIX-lea influențele reciproce dintre ființele vii și habitatul lor, abia a doua jumătate a secolului al XX-lea extinde cercetarea ecologică către politică, economie și mediu. Sunt anii în care savanții formulează legile ecologiei, împrumută metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor și se inspiră din teoria sistemelor. Fascinat, Frank Herbert dedică șase ani cercetării domeniului, timp în care topește informația atât de diversă într-un nou roman, cu acțiunea plasată pe o planetă deșertică - “Dune”. Cum lucrarea avea peste 500 de pagini, scriitorul o va publica, în serial, în două numere ale celebrei reviste “Analog” (“Dune World”, apărută în 1963, și “The Prophet of Dune” - 1965). 

Douăzeci de edituri o vor refuza tiparului, până când se vor găsi niște nebuni, specializați în publicarea de manuale auto (!), care investesc în ea. Iar piața reacționează la fel de nebunește - în 1966, “Dune” câștigă “Hugo” și “Nebula”, marile premii ale SF-ului american. În următoarele două decenii, Herbert va publica cinci continuări - “Mântuitorul Dunei”, “Copiii Dunei”, “Împăratul Zeu al Dunei”, “Ereticii Dunei” și “Canonicatul Dunei”, sporind gradul de complexitate al acestui univers, într-una dintre cele mai bune serii al science fiction-ului mondial. Odată cu ecranizarea din 1984, semnată de David Lynch, “Dune” devine parte din cultura populară universală a secolului XX. De prisos să mai adăugăm că articolul despre dunele de nisip din Oregon n-a mai fost scris niciodată.

Legea minimului și legea creșterii complexității

Cu acțiunea plasată la mii de ani distanță, în viitor, “Dune” descrie un imperiu galactic organizat pe baze feudale, condus de un Împărat Padișah, a cărui putere este stăpânită cu greu de un parlament compus din Case Nobiliare. Cum tehnologia în general și computerele în special fuseseră de mult puse la index de un incident global, numit Jihadul Butlerian, oamenii fuseseră nevoiți să-și dezvolte la maximum capacitățile fizice și mentale. Grupați în ghilde și societăți secrete, unii învățaseră să plieze continuumul spațiu-temporal, conducând mari cargouri cosmice, alții efectuau operații complexe de inducție și deducție, sfătuindu-i pe baroni și conți în problemele guvernării. Societatea feminină Bene Gesserit se specializase în eugenie și propagandă, furnizând concubine nobiliare și expertiză educațională iar cei din Bene Tleilaxu păstrau experiența ingineriei genetice, clonându-se în mod repetat. Toate aceste performanțe erau posibile grație unui drog unic, numit melanj, care se găsea pe o singură planetă - deșertica și sălbatica Arrakis sau Dune. 

Ar fi imposibil să descriem aici fascinanta acțiune a romanului. Ne mulțumim doar să semnalăm modul în care Frank Herbert ilustrează legile ecologiei, folosindu-le pentru a crea prăfoasa și nemiloasa lume a Dunei, un ecosistem perfect coerent. Chiar dacă biotopul pare sărac (ce să crească în nisip?), biocenoza e diversă - de la plantele ascunse în jurul insulelor stâncoase, prima verigă a lanțului trofic, transformând anorganicul în organic, până la marii viermi de nisip (descompunătorii, ultima verigă a lanțului trofic), cei responsabili de crearea melanjului. Între plante și viermi se află oamenii, la fel de constrânși de legea resursei minime, apa, care limitează dezvoltarea. Societatea arrakiană s-a refugiat în peșteri, unde își adună cu zgârcenie orice picătură de apă. Freemanii poartă distrai, un costum destinat reciclării lichidelor corporale, condensează umiditatea atmosferică și își deshidratează morții. Aici, jurămintele se sacralizează cu salivă iar lacrimile sunt onorul suprem. Indivizii depind unul de celălalt, iar individualiștii n-au viață lungă. S-ar crede că o astfel de societate este condamnată la stagnare. Uităm de legea creșterii complexității sistemelor - este suficient un eveniment declanșator (apariția unui Mesia) și totul explodează. Iar revoluția va sfâșia, treptat, întregul țesut social al Imperiului. Dar asta e o poveste pe care vă las plăcerea s-o descoperiți singuri.

Minunea de pe insula Sfânta Elena

Unul dintre locurile favorite de recreere ale celor din Montreal este Parcul “Jean Drapeau”. Amenajat pe insula Sf. Elena, din albia marelui fluviu Sf. Laurențiu, parcul găzduiește mari spații verzi, grădini și păduri, dar și o renumită pistă de Formula 1. Printre construcțiile din parc, una atrage toate privirile - este Biosfera, o structură înaltă de 60 de metri, alcătuită dintr-o rețea metalică, care se autosusține. În interior  funcționează un muzeu al mediului. Geoda a fost ridicată în anii ’60, ca pavilion al SUA la Expoziția Universală de la Montreal. Puțini dintre cei care o văd îi știu povestea. Ea materializează ideile unui arhitect singular, pasionat de ecologie - Richard Buckminster Fuller, născut în 1895, la Milton, o localitate din Massachusetts, în nord-estul Statelor Unite.

Richard Buckminster Fuller

La liceu, Fuller a detestat geometria, declarându-se incapabil să înțeleagă cum urmele cretei, pe tablă, pot fi unul și același lucru cu noțiuni abstracte precum punctul sau linia. Abia mai târziu, la Harvard, va ajunge să vadă și să creeze forme. Prea târziu - va fi exmatriculat pentru “iresponsabilitate și lipsă de interes”, așa că tânărul se va vedea nevoit să facă diverse munci pentru a se întreține. Va lucra în industria textilă și în abatoare, va trece prin Primul Război Mondial și va cunoaște Marea Depresie, luptându-se cu alcoolismul și cu tentativele de sinucidere. Până la urmă, se va aduna din sfărâmături și va începe să caute un sens al vieții. Mai precis, va dori să înțeleagă ce poate face, cu umilință, un individ, fără să fie sprijinit de guverne sau companii. Se va interesa din ce în ce mai mult de ecologie, de reciclarea materialelor, de structurile care se autosusțin. Astfel, în 1948, împreună cu o echipă de profesori de la Black Mountain College, din Carolina de Nord, Fuller va dezvolta proiectul domului geodezic, pe care-l va și patenta. 

Domul geodezic din Insula Sf. Elena

Bazat pe un icosaedru înscris într-o sferă, cu un vârf plasat în punctul cel mai de sus al structurii și cu cele douăzeci de fețe formate din triunghiuri echilaterale, domul geodezic echilibrează forțele și n-are nevoie de stâlpi interiori ca să se susțină. Ca un ecosistem în echilibru, geoda se sprijină pe elementele constitutive și acoperă maximum de spațiu, cu minimum de materie.  Din anii ’50, guvernul american devine atent la ideile lui Fuller, comandându-i numeroase corturi-dom pentru armată. Din 1954, va începe să colaboreze cu arhitectul japonez Shoji Sadao. În 1960, primește medalia de aur a Institutului American de Arhitectură. În 1964, ridică Biosfera, imensul dom geodezic de la Montreal. Înregistrează alte 20 de brevete și își expune public teoria construcțiilor autosustenabile, marca societăților interesate de dezvoltare durabilă în raport cu mediul. Teoriile sale, întâlnindu-se cu cele ale lui Frank Herbert, definesc sfârșitul secolului al XX-lea. În secolul al XXI-lea, mesajul celor doi merge mai departe, preluat de mii de activiști de mediu, de oameni de știință îngrijorați de schimbarea climei și de politicieni care vor să reglementeze emisiile de carbon. Să mai spună cineva că science fiction-ul și arhitectura nu schimbă lumea!

(fragment din cartea "Cronicile bătrânului sefist", în pregătire)

Cronicile bătrânului sefist

Am început de vreun an să public în revista de cultură "Argeș" capitole dintr-o carte în pregătire, cu titlul (provizoriu) "Cronicile bătrânului sefist. Autori, cărți ,idei" și m-am gândit să vă ofer, în avanpremieră, și Dvs câte ceva. Sper să vă placă.

 Trei tipuri de pandemie - germeni, vise, mușcături

Loviți în moalele capului de pandemia COVID 19, jurnaliștii și politicienii cântă, la unison, aria vremurilor excepționale - n-am mai trăit, domnule, așa ceva, nu știm ce se va alege de viața noastră! Se vede că n-au habar de microbiologie dar nici măcar n-au citit science fiction, literatură în care tema molimei a fost întoarsă pe toate fețele. În 1969, autorul american Michael Chrichton publica romanul “Germenul Andromeda”, relatarea luptei cu o epidemie mortală, de origine extraterestră, izbucnită în Arizona. 

Jacques Sadoul, în a sa “Istorie a science fiction-ului modern”, remarca plauzibilitatea extremă a scenariului. Evident! Crichton a fost medic, familiarizat cu conceptele și procedurile domeniului (dacă nu mă credeți, o să adaug faptul că tot el a fost producătorul serialului “ER”, mai cunoscut la noi ca “Spitalul de urgență”). Așa că iată ce se știa despre pandemii, încă din anii Războiului Rece:

• Virusurile sunt bombe informatice. Aflate la granița anorganicului cu organicul, nu posedă metabolism, putând să reziste mult în condiții dificile. De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă vor veni din spațiu sau din adâncurile înghețate ale pământului. Apoi, în contact cu un mediu propice, vor tinde să se replice. Cum ? În principiu, furnizând alt program de producție celulelor gazdei, aducând astfel boala.
• Faptul că nu au metabolism le face imune la antibiotice. Doar sistemul imunitar poate lupta cu ele, dacă este învățat să le recunoască. Asta fac vaccinurile. Din păcate, virusurile pot să se deghizeze și chiar să se schimbe, prin mutații genetice. Și lupta o ia de la început.
• Ca să luptăm cu un virus, trebuie să-l izolăm, să-l identificăm, să-i înțelegem atacul. Asta se face în laboratoare specializate, cu norme draconice de protecție, cu colective  multidisciplinare de specialiști. În roman, Crichton descrie un astfel de laborator subteran, cu niveluri din ce în ce mai sterile, cu tehnici din ce în ce mai agresive de dezinfectare a corpului uman, unul dintre cele mai murdare lucruri din univers.
• Carantina este întotdeauna imperfectă. Trebuie să se identifice vectorii de răspândire. Una e ca virusul să se transmită prin sânge și alta e să se transmită prin aer. Una e ca virusul să fie transmis de păsări, alta - de șobolani. Carantina nu vindecă - doar dă timp pentru apărare. Dar, mai devreme sau mai târziu, virusul tot va trece de barajele noastre. De aici, altă socoteală. Dacă e un ucigaș sângeros, care își ucide gazda, nu va avea nici el viață lungă, întrucât piare odată cu ea. Dacă nu, e posibil să găsim un mod de conviețuire.

De remarcat că “Germenul Andromeda” fusese adus pe Pământ de un satelit american, destinat tocmai să adune microorganisme din stratosferă, pentru cercetări militare. Autorul ne ține în suspans - nu știm dacă avem de-a face cu un virus natural sau artificial, știm doar că originea sa este extraterestră. Capacitatea de a se “hrăni” cu energie face ca decizia politicienilor de a “cauteriza” zona cu o bombă termonucleară să fie cea mai proastă posibil. Noroc că Andromeda suferă o mutație, transformându-se din ucigaș de oameni în mâncător de plastic. În realitate, pentru COVID 19, parcă mă aștept mai degrabă la un vaccin (între timp, au apărut mai multe).

Poate cel mai rău tip de pandemie este înfățișat de Stephen King, maestrul incontestabil al genului post-apocaliptic, în romanul “Apocalipsa” (The Stand, 1978). Aici, avem parte de un virus modificat de gripă, care scapă dintr-un laborator american și ucide, în 19 zile, peste 99% din omenire. Autorul înfățișează realist nu numai eșecul carantinării ci și al măsurilor de mână forte, luate de armată, printre care instituirea legii marțiale. Sunt antologice scenele în care puținii supraviețuitori încearcă să scape din orașele-cimitire, precum și dezlănțuirea instinctelor agresive acolo unde nu te aștepți. Până aici, nimic deosebit. Dar ce e mai interesant abia vine. Maestrul King ne-a promis o Apocalipsă, nu o biată pandemie. Așa că supraviețuitorii încep să aibă vise care-i cheamă în tabăra Binelui, condusă de o negresă centenară, Mother Abagail, respectiv a Răului, sub steagul unui cowboy demonic, Randall Flagg. Conflictul va fi capătă astfel o semnificație metafizică iar Dumnezeu va ține partea celor care sunt capabili să se sacrifice.

A treia formă de pandemie, comună în literatura science fiction, este invazia zombi. N-are rost să explic ce este un zombie, nici să fac trimitere la credințele haitiene - mă rezum la a spune că avem de-a face cu niște oameni modificați, morți-vii, care îi infectează, la rândul lor, pe alții. Avem de-a face cu o pandemie de turbare, de care nici mitul vampirului nu este străin. Dincolo de groaza viscerală pe care ne-o insuflă hoardele de morți-vii, mai suntem chinuiți și de teroarea că se transformă în monștri chiar cei pe care-i iubim. Care ar fi consecințele invaziei zombi? Dramatice! Nu  numai sfâșierea țesutului social ci și, cel mai probabil, pierderea sănătății mentale a supraviețuitorilor. Nu e lucru ușor să te trezești într-o lume în care să nu-i mai recunoști pe cei din jur. Titluri? Destule. De la “I Am Legend”, cartea clasică a lui Richard Matheson (1954), până la “Războiul Z” (2006), de Max Brooks. Literatura mainstream cunoaște și ea tema, chiar dacă o tratează în registru psihologic, vorbind despre o info-demie: ce altceva sunt Rinocerii lui Ionescu decât niște zombi, infectați de o ideologie fanatică?

În toată povestea, lipsește ceva - și anume perspectiva zombi-ului! N-aveți grijă, Regele s-a gândit la asta! În romanul “Mobilul” (2006), Stephen King descrie un scenariu catastrofal - În după-amiaza zilei de 1 octombrie, în Boston, toți cei care vorbeau la mobil primesc un semnal, un impuls subliminal care le distruge psihicul, transformându-i în mașini agresive. Mai târziu, ei se vor strânge în grupuri, ca păsările în stol, visând în comun, acționând în comun, dezvoltând un fel de minte colectivă. Tel-nebunii vor desemna chiar purtători de cuvânt, care vor încerca să-i amăgească și să-i convertească pe supraviețuitori.