duminică, iulie 10, 2011

Profesori şi elevi în Era Incertitudinii

Pornind de la rezultatele la Bac...


# Luni, 4 iulie. Stupoare! S-au afişat rezultatele examenului de bacalaureat. Procentul naţional al celor promovaţi abia atinge 45%. În Argeş este şi mai rău - doi elevi din trei au picat. Există licee unde nimeni n-a luat notă de trecere. Comparativ cu anul trecut, promovabilitatea a scăzut cu zece procente. Dezmeticindu-se, televiziunile de opoziţie transmit în direct plînsetele celor picaţi şi arată cu degetul spre Ministerul Educaţiei. Se spune că elevii au fost stresaţi de supravegherea video, invenţia ministrului Funeriu. În replică, pupinii regimului jubilează, considerînd că s-a împărţit, în sfîrşit, grîul de neghină. Prea mulţi imbecili cu diplomă, scrie unul. Altul e mîndru că el a luat Bac-ul, pe timpul comuniştilor, ba chiar a făcut o facultate. Contraatacul continuă pe linie administrativă - inspectoratele şcolare descoperă zeci de lucrări identice şi ameninţă profesorii supraveghetori cu anchete penale. Sindicatele dascălilor mîrîie, apoi latră de-a binelea, de se aude pînă la Palatul Victoria. Ministrul Funeriu face o conferinţă de presă. Zîmbind mînzeşte, citeşte de-a valma numele celor 60 de elevi care au luat nota zece. Apoi se dă la fund. A demonstrat ceea ce era de demonstrat – adică nu e atît de rău, există supravieţuitori ai Bac-ului. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că tot sistemul educaţional a intrat în faliment, alături de alte servicii ale statului – apărarea, sănătatea, asigurările sociale. Un faliment în care fiecare are partea sa de vină. Elevii – pentru că nu învaţă, lăsîndu-se prea lesne atraşi de tentaţiile distracţiei, ale traiului de azi pe mîine, ale corupţiei. Aveau trac de la camerele video? Haida, de! Dar cînd pierd timpul prin malluri şi cluburi, unde e plin de mijloace de supraveghere, nu au avut trac? De fapt, n-au mai putut să copieze, aşa cum auziseră că se face, de la colegii mai mari. Profesorii sînt vinovaţi, la rîndul lor. Depăşiţi de creşterea exponenţială a cunoştiinţelor, deprofesionalizaţi şi corupţi, s-au transformat în samsari de note, maeştii ai micii înţelegeri, intriganţi de cancelarie, nemulţumiţi de profesie. Puţini mai ţin sus steagul demnităţii de dascăl, şi mai puţini au vocaţie pedagogică. La rîndul lor, părinţii sînt la fel de vinovaţi. În definitiv, un copil stă la şcoală doar şase ore pe zi. Unii au plecat în străinătate, lăsîndu-şi odraslele în grija cine ştie cui. Alţii îşi evită de-a dreptul copiii, pe care nu-i mai înţeleg şi de care le e frică, sub pretextul că au de lucru. Cu toţii uită că banii nu pot ţine locul mamei sau al tatălui. Cadourile nu răscumpără lipsa unei relaţii familiale de calitate. În fine, iată şi păcatele demnitarilor – au păstrat programele de studiu extrem de încărcate, examenul nu s-a dat diferenţiat, funcţie de profil, şi n-au o viziune de ansamblu asupra domeniului. Mai presus de orice, şi-au bătut joc de oamenii din subordine, au călcat în picioare demnitatea profesorilor şi a elevilor, au văduvit domeniul de o speranţă pentru viitor.

... într-o societate „cu fundul în sus”...


# Marţi, 5 iulie. Criza sistemului românesc de învăţămînt are şi alte dimensiuni. În primul rînd, una care ţine de valori. Operînd într-o societate „cu fundul în sus”, care se închină la un singur idol, banul, şcoala noastră s-a contaminat de ciuma generală, a abdicat de la vocaţia formatoare şi de la mîndria cunoaşterii. Virusul operează insidios, la toate nivelurile. Între elevi, competiţia a căpătat accente sălbatice, prieteniile au murit, sufocate de diferenţele materiale, iar modelele s-au pervertit. Dacă repetentul clasei vine la şcoală cu maşina cumpărată de tăticul iar golanul care vinde etnobotanice se bucură de succes la fete, atunci cum să-ţi mai vină să înveţi? Pentru ce? Pentru un carton, numit diplomă? Îţi deschide diploma calea către o carieră, într-o ţară a naşilor şi a finilor? Ce să mai spere un premiant român de la ţara lui? Evident că acest copil vrea să plece în străinătate cît mai repede, cu disperarea celui care se sufocă într-o casă cuprinsă de flăcări. Între profesori s-a cuibărit disperarea. Ca şi ceilalţi bugetari, stau la mîna unor şefi numiţi politic, de cele mai multe ori nişte lichele obediente. Valoarea profesională nu mai contează, cîtă vreme reducerile de salarii operează nediferenţiat. Gradele didactice şi titlurile se iau cum se iau, dar sacoşa e la fel de goală iar costumul n-a mai fost schimbat de cîţiva ani. Dacă eşti profesor, cercetător sau funcţionar public, treci pe lîngă un restaurant şi înghiţi în sec. Dacă eşti intelectual, te calcă pe cap, cu jeepul, toţi aroganţii. Atunci, cum să nu-ţi vină s-o laşi dracului de profesie şi să pleci în ţările calde, ca să ştergi la fund toţi muribunzii Occidentului ? Măcar acolo o faci pe bani mai buni. Şi nici nu te freacă la cap directorul şi generalul...

... observăm criza canonului vestic...

# Miercuri, 6 iulie. Altă dimensiune a crizei învăţămîntului românesc ţine de filosofie. Aici, ţara noastră nu face excepţie – boala e generalizată, canonul vestic fiind în suferinţă. Mai precis, am intrat în Epoca Incertitudinii, o zonă în care autoritatea instituţiilor statelor naţionale scade pe zi ce trece. Ce să înveţi, cînd volumul cunoştiinţelor ştiinţifice se dublează la fiecare doi ani? Cum să apreciezi rezultatele şcolare, cînd oamenii sînt atît de diferiţi? Să ne amintim că şcolarizarea în masă, apanajul secolului al XIX-lea, a fost cerută de centralizarea statală şi de revoluţia industrială. Pînă la jumătatea secolului al XX-lea, şcoala te pregătea pentru lucrul în fabrică. Îţi dădea o meserie, adică îţi asigura cunoştiinţele necesare cîştigării vieţii, te disciplina, te obişnuia cu autoritatea şi te socializa. Timpul avea răbdare cu tine. Astăzi, timpul s-a accelerat, capitalul de cunoştiinţe se depreciază mult mai repede, iar crizele economice repetate au pus sub semnul întrebării orice fel de autoritate. Omul secolului XXI observă consternat că viaţa nu e dreaptă. Statul social gîfîie, are datorii, e confiscat de grupuri de interese. Mai mult, îşi cedează din ce în ce mai multe dintre servicii către zona privată. Exemplu – sub presiunea companiilor şi a pieţei, statele vestice renunţă la ştiinţele umaniste şi la artele liberale, furnizînd aşa-numitul învăţămînt axat pe competenţe. În esenţă, renunţă la formarea cetăţenească, democratică şi liberală, pentru crearea de abilităţi cerute de angajatori. Din păstrătoare şi transmiţătoare de cunoştiinţe universale, facultăţile se transformă în prestatoare de servicii. Cercetarea fundamentală nu mai găseşte finanţare, fiind încurajată cercetarea aplicată. „Umanioarele” sînt alungate din Cetate, pentru că nu produc nimic. Sau, cum zice preşedintele Băsescu, prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari şi tinichigii. Probabil că, în viitorul apropiat, corporaţiile îşi vor asuma o bună parte din învăţămînt, iar statul se va mulţumi cu un serviciu minimal – alfabetizarea. Numai că, în aceste condiţii, o să-şi piardă şi cetăţenii. Să nu uităm că artele liberale, canonul vestic, s-au născut în Grecia lui Pericle odată cu democraţia. Prin gramatică, logică şi retorică, cetăţeanul învăţa să se exprime în spaţiul public, acolo unde se luau hotărîrile, prin etică şi politică aprecia oferta celor ce voiau să-l conducă, prin filosofie învăţa să trăiască bine, prin istorie păstra exemplele trecutului iar prin literatură dădea expresie desăvîrşită memoriei sale culturale. Ce fel de cetăţeni vor fi aceia crescuţi în afara canonului vestic? Şi către ce dictaturi ne va duce Era Incertitudinii?

... şi propunem un Joc cu Mărgele de Sticlă

# Joi, 7 iulie. În urmă cu 50 de ani, Herman Hesse punea un diagnostic exact bolii noastre. El spunea că avem de-a face cu o criză a Spiritului care, emanicipîndu-se de sub tutela autorităţii religioase, observa că nu îşi este suficient în Artă şi Literatură (fiind ameninţat cu sterilitatea), că se pierde în nimicuri (gen cultura de masă), că devine venal (vezi speculaţiile financiar-bancare) sau ucigaş de-a dreptul (în ideologiile totalitare). Ca să se însănătoşească, Spiritul trebuie să-şi regăsească legăturile fireşti cu Statul şi cu Dumnezeu. Slujitorii săi, intelectualii, trebuie să renunţe la orice dorinţă de mărire şi să aleagă o viaţă aproape monastică. Adio, scriitori de Nobel cu onorarii de milioane, adio, profesori-vedetă, adio, economişti pe ştatul de plată al Merrill Lynch! Bun-venit, satisfacţii spirituale, modestie şi slujire! Ca să depăşim Era Incetitudinii, avem nevoie de un Ordin iniţiatic, de o Castalie şi de un Joc cu Mărgele de Sticlă!

Niciun comentariu: