Bestia blondă

# Duminică, 24 iulie. Un norvegian a masacrat zeci de persoane, la o şcoală de vară a Partidului Laburist. Sceleratul, adept al ideilor extremei drepte, se prezenta pe internet drept cavaler templier şi mason, luptător împotriva „islamizării Europei”. Deghizat în poliţist, ascultînd muzică la căşti, a împuşcat la întîmplare copii şi adolescenţi, într-o sinistră vînătoare care a durat mai bine de o oră. Înainte de aceasta, aruncase în aer un imobil din Oslo, cu o bombă confecţionată artizanal. În faţa abominaţiei, Norvegia este în stare de şoc. Oamenii se strîng în pieţe, plîng, aprind lumînări. La rîndul lor, mass media întorc evenimentul pe toate feţele, în căutare de explicaţii. Sînt încercate mai multe variante. Adepţii stîngii tind să dea vina, ca de obicei, pe sistem, care (nu-i aşa?) abuzează individul. Numai că ucigaşul avusese o copilărie normală, chit că părinţii săi divorţaseră, şi cîştiga destui bani ca să-şi facă diverse operaţii estetice. Adepţii dreptei (stînjeniţi, totuşi, de amintirea bestiilor blonde din Waffen SS) vorbesc despre şocul cultural adus de islamici, într-o ţară nordică precum Norvegia, care nu are experienţa asimilării imigranţilor. Mai direct sau mai voalat, sînt puse în discuţie chiar principiile după care a fost construită Uniunea Europeană – toleranţa, multiculturalismul, libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor. În toată gălăgia, mi se pare că nimeni nu recunoaşte evidenţa. Aşa cum există sfinţi, aşa există şi monştri. Sînt extremele condiţiei umane. Este inutil să-i judeci după criterii raţionale. Ei acţionează ca nişte stihii, ca nişte cataclisme. Şi, la fel ca în cazul stihiilor, poţi doar să-ţi iei măsuri de siguranţă, nu să împiedici formarea lor. Educaţia şi inteligenţa nu sînt suficiente – ucigaşul din Oslo o dovedeşte. El este fratele blond al lui Bin Laden, „cruciatul” în luptă cu „hashisinul”, ca în Evul Mediu. Dacă acceptăm eliminarea lui Bin Laden, logica ne obligă să cerem acelaşi lucru în ce-l priveşte pe acest Anders Behring Breivik, fie-i numele acoperit de uitare!

# Luni, 25 iulie. Recitesc „Regele Lear”, ca pe o fişă clinică a degradării umane. Renunţînd la tron, în favoarea celor două fiice, regele Britaniei îşi pierde nu numai averea ci şi identitatea. De ce? Pentru că omul este ţesut, în mare măsură, pe războiul relaţiilor sale sociale. Pierzîndu-şi locul în societate, el începe să se destrame. Dacă vrea să oprească procesul, are nevoie să facă un nod – să se agaţe de ceva. Să ia un nou chip, să joace un nou rol. La limită, să îşi închipuiască. Lear, părăsit de toţi, rătăceşte în pustiu, unde se încornonează cu buruieni. Din Regele Britaniei, devine Jack cel Verde, Regele Naturii. O nebunie, desigur, dar una care-l ţine în viaţă. La fel va proceda nobilul Edgar, renegat de contele de Gloucester, tatăl său. Din trufaş cavaler, se va transforma în Sărmanul Tom, fugar din ospiciu, vulnerabil şi vorbind în dodii. Cel de-al treilea proscris al piesei, Nebunul, pare cel mai bine adaptat la furtunile vieţii. De fapt, el nici nu trece dintr-o stare în alta – egal cu sine însuşi, cu o inimă mare, îi aduce cu picioarele pe pămînt pe cei ce bat cîmpii. Cînd Lear îşi sfîşie hainele, în furtună, el îi spune: „Te rog, unchieşe, potoleşte-te. Noaptea asta nu-i bună de scăldat. Acuma, un locşor pe cîmp ar fi întocmai cu o inimă de crai bătrîn: o scînteie, şi restul trupului, apă rece”.

# Marţi, 26 iulie. Mă mustră un prieten că iau lucrurile în uşor, că relativizez, că n-am nimica sfînt. Eşti un şmecheraş dezrădăcinat, îmi spune el, trăieşti prin stil. Tot ce se poate. Mai bine aşa decît încrîncenat şi tragic, revendicîndu-mă dintr-un şir lung de martiri, închipuindu-mi că aud mereu cum geme neamul, sub bocancul năvălitorilor. Mai bine un Sancho Panza jovial decît un Don Quijote răzbunători şi paranoic.

# Miercuri, 27 iulie. În adolescenţă, obişnuiam să citesc „Lumea”, singura revistă de politică externă care apărea în România. Dincolo de paginile propagandistice, închinate lui Ceauşescu, găseam în această publicaţie destulă informaţie „la zi”, ceea ce era mare lucru pentru un cititor din lagărul comunist. În plus, dacă ştiai să pui cîţiva bemoli în partitura citită, înţelegeai că, departe de-a fi un rai, capitalismul oferă omului o viaţă mai normală decît gulagul nostru. Existau dosare tematice, traduceri din presa străină şi chiar cărţi publicate în serial, bănuiesc că fără copyright, dar care îţi deschideau mintea. Una dintre aceste lucrări era „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri”, semnată de profesorul american Paul Kennedy. Ţin minte că m-a fascinat prin privirea de ansamblu asupra istoriei moderne, prin conexiunile făcute între politică, economie şi cultură, care duceau la o singură concluzie – orice imperiu începe să decadă atunci cînd costurile întreţinerii depăşesc veniturile aduse ! Cît de bine suna asta în urechile unui puşti din zona controlată de URSS! După 25 de ani, cartea lui Kennedy se află în librăriile româneşti, în traducere la „Polirom”. Am cumpărat-o pe nerăsuflate, dar ezit s-o deschid – dacă n-o să-mi mai placă?

# Joi, 28 iulie. Vara este anotimpul în care nu se întîmplă nimic? Greşit. Dacă este să ne luăm după ştirişti, acum au loc cele mai groaznice accidente de circulaţie, cele mai îndrăcite bătăi cu săbii şi cele mai fierbinţi petreceri nocturne. O să spuneţi că astea nu sînt ştiri? Păi da, dar ziarul trebuie să apară şi în august...