joi, iunie 07, 2012

A fost odată în Andaluzia...

La începutul Evului Mediu, pe vremea cînd popoarele migratoare sfărîmaseră de mult splendoarea Romei iar europenii se adunau, cu sfială, de prin păduri, o nouă putere se ridica, fulgerător, în sudul Spaniei. În numele Califatului Damascului, sub flamurile verzi ale Profetului, pe la anul 711, o armată de berberi traversa strîmtoarea Gibraltar, venind din nordul Africii, și îl învingea pe regele vizigot Roderic. Apoi, în trei ani, Al-Andalus, Insula Vandalilor, cum o numeau arabii, era total cucerită. O regiune cît Portugalia, ce se întindea de la Atlantic pînă în Pirinei. După alți două sute de ani, opera de colonizare se încheia – latina fusese înlocuită cu araba și cu o limbă locală, romanică, sclavii fuseseră eliberați iar toleranța religioasă permitea creștinilor și evreilor să trăiască în bună pace. Cordoba, Sevilla și Malaga depășeau o sută de mii de locuitori, aveau băi publice, apeducte și canalizare, școli publice, palate și grădini. Orașele adunau meșteșugari și bresle, cărturarii aveau la dispoziție biblioteci în care strînseseră tezaurul de idei al antichității greco-romane, agricultura se diversificase în urma unui efort susținut de irigații, noi plante fuseseră aclimatizate. La anul o mie, medicii arabi reușeau prima operație de cataractă. Tot pe atunci, califul Abd al-Rahman al III-lea rupea toate legăturile cu Bagdadul, se declara conducător suprem al Andaluziei, fortifica cetățile din Magreb și îi ținea în șah pe suveranii creștini din nordul Spaniei. Era punctul de maximă splendoare al Califatului.


Călătorie și turism


Ce se mai poate vedea astăzi din această strălucită civilizație? Iată întrebarea cu care am plecat la drum, pentru o săptămînă, în căutarea mirajului andaluz, așa cum au făcut-o, de-a lungul timpului, iluștri călători, precum Theophile Gautier sau Washington Irving. Numai că eu, turist al secolului XXI, n-am trecut prin greutățile expediției lor, ceea ce, pe de-o parte, e bine, pe de alta e rău. E bine pentru comoditate. Turismul modern s-a născut odată cu apariția timpului liber plătit, așa-numitul concediu, și cu dezvoltarea mijloacelor globale de transport – avionul și autocarul. E rău pentru înțelegere. Ca unei plante de seră, mi se propunea să fiu purtat de ici-colo, după un program prestabilit, iar între mine și Andaluzia să stea, mereu, un geam protector. Ca să-l sparg, a fost nevoie să încalc regulile, să ies din rețeta consacrată, să mă documentez, să părăsesc grupul, să călătoresc cu mijloacele locale de transport în comun, să vorbesc cu oamenii, să mănînc în taverne, să-mi fac singur programul. Dar tocmai momentele astea mi s-au părut cele mai frumoase. Atunci, ascultînd un bătrîn cîntăreț de flamenco într-un bar, plimbîndu-mi degetele pe stucaturile dintr-un vechi palat maur sau pur și simplu odihnindu-mă la umbra chiparoșilor, am găsit o parte din răspuns – din Al-Andalusul de altădată n-a mai rămas decît cochilia, crăpată de valurile timpului. Viețuitoarea dinăuntru a murit demult. Să nu ne întristăm, totuși. În adăpostul mineral trăiește astăzi o altă ființă, care merită și ea întreaga noastră curiozitate.

Mîndria spaniolă

Herman von Keiserling, în cartea sa numită Analiza spectrală a Europei”, nota că spaniolii au, în cel mai înalt grad, sentimentul mîndriei locale și personale. Așa se explică, poate, de ce Spania de astăzi are 17 comunități autonome, fiind țara cea mai descentralizată din Europa. Așa se explică și rivalitățile faimoase dintre cluburile lor de fotbal, fiestele regionale, eroii și poeții, ca și episoadele sîngeroase ale separatismului basc. Ceea ce place aici, e desconsiderat dincolo – Barcelona a interzis coridele, considerate ca neavînd nici o legătură cu cultura catalană. Nici măcar limba nu este unitară, un locuitor al Madridului înțelegîndu-se greu, să spunem, cu un descendent al șvabilor din Extremadura. Iar despre mîndria personală – ce să mai vorbim? Keiserling observa naturalețea cu care straturile de jos ale societății spaniole își acceptă condiția, firescul cu care își joacă rolul social. Un țăran andaluz te primea în casa lui cu noblețea unui rege, chit că nu prea avea ce pune pe masă. Astăzi, după patru ani de criză economică, mîndria personală a spaniolului e în suferință. Șomajul atinge un halucinant procent de 24%, băncile gîfîie, cabinetul conservatorului Mariano Rajoy trebuie să plătească nota pentru uriașele lucrări de infrastructură realizate de socialiștii lui Zapatero. Spania a primit în plină figură explozia balonului imobiliar. Administrațiile regionale, companiile de construcții și dezvoltatorii au datorii imense către bănci. Potrivit Wall Street Journal”, activele toxice se cifrează la 180 de miliarde de euro. Dacă sectorul construcțiilor aducea în trecut 10% din PIB, astăzi el nu mai produce nimic. În cursa dezvoltării, Spania pare că a sărit calul. E suficient să spun cum arată Costa del Sol. Imaginați-vă malul mării, abrupt, stîncos, pe o lungime de 200 de km. Pe toată această distanță, hotelurile stau unul lîngă altul, unul peste altul, în terase, pe o adîncime care variază între unul și cinci kilometri, spre munte! Asta e Costa del Sol, un uriaș fagure alb, care poate găzdui milioane de turiști. Lucrările au început încă de pe vremea lui Franco, din anii 70, care visase să transforme sudul Spaniei într-o Californie mediteraneeană. Odată cu intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, sîngele banilor a început să circule cu și mai multă putere iar granițele s-au deschis. Încet-încet, locuitorii andaluzi au renunțat la portul tradițional, la păstorit și agricultură. Copiii lor s-au angajat în servicii. Nivelul de trai a crescut considerabil, la fel și corupția. Toți pensionarii Nordului (englezi, nemți, scandinavi) și-au cumpărat proprietăți la Marea cea Caldă. Toate Ferrari-urile cu caroserii argintate au parcat la Marbella. La Malaga, altădată port maur, s-a deschis un aeroport internațional. Trenuri de mare viteză ajunseseră să lege între ele pînă și satele pescărești. Fiesta a continuat și în anii 2000, cu aceeași fervoare, în scenă intrînd imigranții est-europeni. Comunitatea românească din Spania numără sute de mii de membri, majoritatea lucrînd în construcții. Numai că, din 2008 încoace, s-a stins lumina în sala de bal. Acum, pe ferestrele hotelurilor stau nenumărate anunțuri de vînzare sau de închiriere, sarabanda turistică pare a se fi potolit, pensionarii englezi care-și plimbă cîinii sînt din ce în ce mai îngrijorați. În jurul monumentului turistului din Benalmadena (da, există și așa ceva, e o coloană în stil egiptean care proslăvește nurii și banii suedezelor!) a început să bată un vînt rece. Se va transforma oare în furtună?


Albastru, roz, cubism, suprarealism...

Duminică dimineață în Malaga. Orașul doarme încă. O fi petrecut pînă tîrziu? Cobor din autobuz, în autogara mărginită de palmieri. Spre mare se deschide un parc luxuriant, denumit Paseo Maritimo, loc de promenadă răcoroasă, dar îi refuz chemarea. Am în cap numai Muzeul Picasso, deschis în 2003, omagiu tîrziu pentru celebrul fiu al orașului. Știu că e găzduit într-o frumoasă clădire renascentistă, Palacio de Buenavista, adusă la modernitate prin eforturile arhitectului Richard Gluckman, și cuprinde peste două sute de opere, donate de urmașii artistului. Ce soartă ciudată a avut Picasso, ce viață interesantă de fugar, ce pasiuni erotice și politice... Născut în 1881, fiu al unui profesor de Arte Frumoase, Pablito își uimește profesorii prin talent și îi îngrozește prin nonconformism. Expune primele sale lucrări la Barcelona și Madrid, fiind bine primit de avangarda artistică și intelectuală. Cînd împlinește 19 ani, tatăl îi dăruiește  pensulele sale, în semn de supremă recunoaștere. Dar Spania nu-i mai ajunge și pleacă, la 23 de ani, să cucerească Parisul. Aici, răsfățatul Picasso învață principiul realității. Concurență dură, sărăcie, ierarhii deja fixate. Pictează lucrări triste, în tonuri de albastru, albastrul melancoliei. Dar roata norocului se învîrte. O cunoaște pe Fernande Olivier, o tînără brunetă și elegantă, care îl ia în ocrotire. Mai mult, o familie de negustori evrei e dispusă să-i cumpere primele tablouri. Situația devine mai roză, pînzele sale la fel. Din 1912, Picasso își schimbă tehnica. Lucrează colaje, evidențiind mai bine relieful obiectelor reprezentate, se împrietenește cu Jean Cocteau, călătorește, face scenografie și se mută în Montparnasse. Apar alte femei, alte provocări. Descompune subiectele, pentru a le surprinde expresia, împinge mai departe limitele picturii. Se implică în politică, e îngrozit de războiul civil din Spania și îl urăște pe Franco atît de mult încît se înscrie în Partidul Comunist Francez, pictează Guernicași îl găzduiește pe Sartre în timpul ocupației germane a Parisului. După război, viața sa intră pe un făgaș mai lin, marcat de multe povești de dragoste, despărțirea de comuniști și muncii de artizan, în domeniul ceramicii, sculpturii și litografiei. Declară că nu se va mai întoarce în Spania pînă cînd nu va muri Franco. Nu va mai ajunge să trăiască acest moment – părăsește viața la 91 de ani, intrînd direct în legendă. Gîndindu-mă la toate astea, rătăcesc pe străzile Malagăi, pe lîngă teatrul roman, urc în vîrful dealului din centrul orașului, să văd Alcazaba, fortăreața maură, și mă cațăr spre Castelul Gibralfaro, cel mai înalt loc de promenadă. De sus, imensa Plaza de Toros scînteiază ca o farfurie de ceramică portocalie, printre florile albastre ale arborilor mediteraneeni. În sfîrșit, sosește și momentul Muzeului Picasso. Mă bucur de ce văd, mă amuz. Pe ecrane imense sînt proiectate filmulețe cu Picasso pictînd. Ușor, ca în joacă, parcă fără efort. Din cînd în cînd, artistul face cu ochiul către cameră. Alături, în trei săli mari, sînt expuse fotografii alb-negru, omagii ale prietenilor. Rămîn cu imaginea mîinilor noduroase ale pictorului. Mîini de țăran bătrîn. În curtea interioară, plină de flori, vizitatorii mănîncă prăjituri.

Va urma

Niciun comentariu: