vineri, mai 25, 2012

Andaluzia (pe muzica lui Lorca)

Cordoba.
Singură și depărtată.
Negru-i calul, luna toată,
și-n desaga mea, măsline.
Deși drumu-l știu, știu bine
n-ajung Cordoba vreodată...


Ascultă, fiul meu, tăcerea.
E o tăcere unduită,
o tăcere
în care alunecă văi și ecouri
și frunțile-nclină
către țărînă.





Se apără-n casă
de stele.
Noaptea se năruie.
E o copilă moartă-năuntru
cu-n trandafir stacojiu
în păr tăinuit.
Plîng șase privighetori la fereastră.
Oamenii merg suspinînd
cu ghitare deschise.


Oh, ce grav meditează
flacăra candelei!


Un turn e Sevilla
plin de arcași iscusiți.
Sevilla pentru-a răni
Cordoba pentru-a muri.
Un oraș ce pîndește
ritmuri întinse
încolăcindu-se
ca labirintele.
Ca lăstarele viței
aprinse.


M-am așezat
într-un luminiș de timp.
Era un iaz de tăcere,
de-o albă tăcere, inel imens
de unde luceferii
loveau cu cele douăsprezece
schimbătoare
numere negre.


Plîng
în fața mării amare.
Am în ochi
două mări cîntătoare.


Cînd am să mor
ghitara-ngropați-mi
cu mine-n pămînt.
Cînd am să mor
între naramzi
și-ntre mentă de cîmp.
Cînd am să mor
de vreți îngropați-mă
în morișcă de vînt.
Cînd am să mor!


Sud,
miraj,
reflectare.
Tot una-i de spui
stea sau portocală,
albie sau cer.
O, săgeată,
săgeată!
Ăsta e
sudul:
o săgeată de aur
fără alb, pe vînt.

2 comentarii: