luni, noiembrie 12, 2012

Maimuțe sub tricolor


De cînd n-am mai postat nimic aici, uitasem și parola! Dar n-am stat degeaba... În curînd, la editura Tiparg, îmi apare jurnalul din anii de criză. "Maimuțe sub tricolor".

Aş fi putut să-i spun altfel...

Am avut mai multe titluri pentru această carte. Aş fi putut să-i spun „România şi barbarii ei”, gîndindu-mă la starea de asediu sub care trăim de cînd s-a declanşat criza, cu toţi nebunii alergînd pe străzi, ţipînd şi incendiind. Maestrul Stephen King creează o imagine tare în „Apocalipsa” – un oraş în haos, bîntuit de un profet bărbos, îmbrăcat cu un tricou pe care scrie: „Iisus vine. Şi e tare şucărit”. La noi, asediul s-a dovedit mai ciudat, trebuie să recunoaşteţi, întrucît barbarii n-au venit călare din marile stepe de la Răsărit, nici nu şi-au tras la ţărm corăbiile cu cap de dragon. Nu, barbarii au apărut dintre noi, şi al naiba să fiu dacă ştiu cum s-a întîmplat! Sînt copiii, fraţii, vecinii, conducătorii noştri. Ieri erau normali şi astăzi... Parcă bîntuie o molimă, un virus parşiv, care te loveşte cînd nu te aştepţi. Eu, cel puţin, am început să mă uit cu frică în oglindă. Cine ştie? Poate, într-o dimineaţă, cînd voi da să mă bărbieresc, mă voi trezi cu un corn de rinocer în frunte. Sau cu o mască de metal, crescută direct pe osul zigomatic. Sau voi fi un zombie. Pînă să se întîmple, trag cu ochiul printre scîndurile cu care mi-am baricadat ferestrele şi scriu frenetic – măcar să las o mărturie supravieţuitorilor. Trebuie să existe supravieţuitori.

Tot în nota asta apocaliptică, ce-aţi fi zis de un titlu ca „Evul Mediu cu televizor”? E un titlu paradoxal, cu cîrlig, care trimite la isteria Anului O Mie dar şi la isteria mass media. La Anul O Mie, ţăranii lăsaseră să treacă primăvara, fără să are şi să semene, că tot se termina lumea. Noroc cu unii mai mintoşi, care au băgat de seamă că existau femei gravide, iar sorocul naşterii le cădea după sfîrşitul lumii! Cum în Rai nu se nasc copii, s-au scărpinat în cap şi, punînd mîna pe sapă, au zis că s-a încurcat cumva numărătoarea. Îmi închipui cum ar fi fost să existe atunci talk-show-uri. Ce şi-ar mai fi dat episcopii cu părerea, cum s-ar mai fi strîmbat măscăricii! Ca să nu mai vorbim despre decapitările live sau arderile pe rug în prime time. „Evul Mediu cu televizor” era un titlu bun. Dar am renunţat la el. Măcar în Evul Mediu oamenii credeau în Dumnezeu, acceptau autoritatea şi trăiau aproape de natură.

Un alt titlu bun ar fi fost „Cartea urii şi a frustrării”, parafrază la Kundera, cu a sa „Carte a rîsului şi a uitării”. Făcînd jurnalism vreo 20 de ani, ştiu că textele bune se nasc la nervi. Dacă am putea să-i intervievăm, acolo unde sînt, Alcibiade, Napoleon şi Adolf Hitler ne-ar da dreptate.  În timpul Revoluţiei Franceze, un terorist cu condei era denumit „Procurorul Felinarului”, întrucît îşi încheia articolele (al dracului de bune...) din „Amicul Poporului” cu îndemnul de a-i spînzura pe aristocraţi de primul felinar. Cam tare, nu? Asta e problema cu discursul urii – oricît de bine ar fi compus, tot a clopot sună. În plus, ura şi frustrarea sînt obositoare. Ca orice emoţie negativă, ele se somatizează, adică se înfundă în carne, şi te îmbolnăvesc. Anticii o ştiau prea bine, atunci cînd puneau temperamentul coleric în legătură cu „bila galbenă”. Am lăsat, aşadar, discursul urii şi al frustrării pentru alţii. Este un discurs dogmatic, care sacrifică nuanţele. Or, nuanţele sînt importante, dacă vrem să înţelegem cum s-a schimbat societatea românească în criză. Dar, în paginile care urmează, să nu vă aşteptaţi la un calm îngeresc. Pînă şi îngerii se mai enervează şi pun mîna, cîteodată,  pe spada de foc. Însă o fac într-un scop just, nu?

Pînă la urmă i-am spus „Maimuţe sub tricolor”, cu riscul de a-i supăra şi pe iubitorii de români, şi pe iubitorii de animale. E o metaforă, o imagine care ne spune ceva despre noi înşine, despre individualismul, ferocitatea, maimuţăreala de care dăm dovadă la greu. Pentru că, pe măsură ce înaintăm în aceste vremuri sumbre,  ca sufletele rătăcite în ceţosul regat al morţilor, parcă devenim nişte caricaturi ale umanului. Şi e de înţeles cumva – încercările fac să iasă la iveală ce e mai bun dar şi ce e mai rău din noi. Cu observaţia că răul e mult mai vizibil. Sigur, nu vreau să generalizez, să cad în păcatul de a judeca un neam după apucăturile unor indivizi. Dar nici nu-mi cereţi să închid ochii în faţa ipocriziei, răutăţii şi lăcomiei maimuţelor căţărate pe cele mai de sus ramuri ale statului nostru. Aşa cum nu pot uita crimele oribile, degradarea şi ranchiuna maimuţelor nenorocite care i se ascund printre rădăcini. Asta e. Maimuțe sub tricolor. Și, zău, tricolorul n-are nici o vină!

2 comentarii:

Geocer spunea...

Vecine, 3 mici remarci:
- Evul mediu cu televizor mi se pare un titlu genial,
- M-am uitat cu atentie si n-am vazut niciun fel de scanduri cu care sa-ti fi baricadat ferestrele,
- Am citit in "Wikingii" chestia cu anul 1000 pe care o pomenesti aici. Avem aceeasi sursa?
In final vreau sa-ti spun ca-mi va face o deosebita placere sa particip la lansarea noii tale carti si te rog ca de data asta sa ma lasi s-o cumpar.

Cristian Cocea spunea...

Geocer - sigur că avem aceeaşi sursă! cît despre scînduri... era o metaforă, na!