miercuri, martie 14, 2012

De ce-mi place Pink Floyd


# Peste Atlantic, în Statele Unite, a fi european a ajuns un păcat. O rostesc aproape zilnic unii politicieni republicani, într-o campanie electorală ce aduce a scolastică medievală. În ochii lor, europenii sînt niște nefericiți care au rupt legătura cu Dumnezeul muncii și al responsabilității. Suflete pierdute, rătăcind în Valea Plîngerii. Apostați care au uitat valoarea cumpătării și a economisirii. Eretici care au îndrăznit să tulbure legea divină a competiției, cu statul lor social. Și acum i-a ajuns pedeapsa. Printre acești tele-evangheliști conservatori, Mitt Romney, candidatul cu cele mai multe șanse ca să-l înfrunte pe Obama, face mai degrabă figură de moderat. Dar nici el nu poate ignora valul de fundamentalism din propriul partid. Mă gîndesc la fanaticii religioși din romanele lui Stephen King – apar în situații de criză, propun o explicație simplă a situației, fac adepți și cer sacrificii umane. Departe de a îmbuna zeii, ei sînt mai degrabă instrumentul răzbunării acestora.

# Anul trecut, tirajele cotidianelor românești au scăzut, în medie, cu 25% față de 2010. Nici un tabloid nu trece de 70 de mii de exemplare, iar ziarele de calitate nu depășesc 10 mii. Presa scrisă se stinge încet, sub privirile indiferente ale societății, și cred că am ajuns aici dintr-o combinație de factori, subiectivi și obiectivi. Cei obiectivi sînt ușor de identificat – criza economică, închiderea mai multor redacții, scăderea nivelului de trai al cititorului, depopularea mediului urban, concurența acerbă a televiziunii și a internetului. Dar nici cei subiectivi nu lipsesc - a crescut gradul de obediență al ziarelor față de putere (anul trecut, publicitatea de la stat a depășit-o, ca valoare, pe cea din sectorul privat), a scăzut calitatea actului jurnalistic, consecință a eșecului sistemului educațional post-comunist. În fine, mi-e limpede că și obișnuințele de lectură tind să se schimbe, odată cu accelerarea timpului și cu reducerea spațiului. Ziarul, obiect simbolic al lumii burgheze, va avea aceeași soartă ca a samovarului și a carnetului de bal.

# De ce-mi sună atît de bine muzica trupei Pink Floyd, hipnotic-depresivă? He, he, he, pentru că a fost făcută (de la The Wall încoace) într-o atmosferă de criză, tare asemănătoare cu ce se întîmplă astăzi. Thatcherism tîrziu, austeritate ațoasă servită dimineața, la prînz și seara, dezindustrializare și militarism, „Brejnev în Afganistan, Reagan în Beirut”, asfințitul imperiilor și așteptarea apocalipsei, „hei, profesore, lasă-i pe copii în pace!”, ziduri și uniforme, droguri grele, recesiune. Fiecare vreme are muzica pe care-o merită.

# Mi-a fost greu, foarte greu, îmi spune tînărul autostopist. Șase luni am stat în cîmp, erau sere cît vedeai cu ochii, și noi, toate neamurile pămîntului, români, africani, ruși, căram lădițele cu roșiile franțuzești. Aveau 40 de kile lădițele, te tăia mijlocul cîteodată, de rămîneai acolo. Lucram și sîmbăta, pînă la 12, lucram și duminica, să mai facem un ban, la alți patroni. Că unde să te duci, cel mai apropiat oraș era la 100 km. Stăteam în rulote, ne găteam singuri, ne descurcam. Nu ne amestecam unii cu alții. Pe urmă mi-am făcut niște tovarăși, tot români. Mai povesteam, mai ne trecea vremea. Dar cel mai rău era cu dorul de-acasă. La început, sunam în fiecare zi, iar noaptea mă trezeam pe la ora 3 și plîngeam. Am ținut-o așa vreo două luni. Pe urmă, m-am obișnuit. A fost greu, dar a meritat. M-am întors cu vreo șapte mii de euro. Mi-am mai ridicat un zid la casă, o baie... Dacă pot, o să plec și anul ăsta.

Un comentariu:

Doru spunea...

Mulţumesc pentru stările alternante proprietate personală care au însoţit fiecare rând din această postare!