duminică, mai 21, 2017

Roma, caput mundi

Stau treaz în noaptea romană, într-un pat modest de hotel, așteptînd somnul care nu mai vine. Picioarele mă dor de drum lung iar capul mi se învîrte, plin de imagini, sunete și senzații. Cum să înțeleg un oraș bătrîn de aproape trei mii de ani și cum să-l descriu cititorului de astăzi, care îl știe din scrierile lui Tit Liviu, Stendhal sau Indro Montanelli, din ghiduri turistice sau din filme? N-am cum. Trebuie să mă mulțumesc cu niște crochiuri, cu niște schițe, în speranța că fiecare cititor le va colora după bunul plac, iar rezultatul va fi o bucățică de Roma. Și nimeni nu va greși, pentru că Roma este un tablou în mozaic, pe care doar Dumnezeu îl vede în întregime. În spațiu și în timp.

Roma - peisaj urban

Roma, 2017. Caldă, maternă, mirosind a prăjeală și a portocale putrede, în care se adună toate națiile pămîntului, ca în ochiul ciclonului globalizării. Roma, aproape ghettoizată, cu magrebini dormind în piețele lui Bernini, cu chinezi învîrtindu-și legumele în wok, sprijiniți de zidurile imperiale. În For, mulțimile pestrițe calcă peste pietrele milenare, ca marea ce încearcă, zadarnic, să tocească falezele de granit. Roma, capitala lumii – așa a fost, așa rămîne. Automobile în loc de căruțe, scutere în loc de catîri, sedii de bănci înlocuind tarabele misiților, mauretani cu selfie stick-uri, fotbaliști gladiatori excitînd mulțimile, turiste din Bretania, rîzînd tare, amețite de vin roșu.

Monumentul lui Vittorio Emanuele II, numit de romani, cu ironie, "Tortul"

Roma, cu bisericile ei baroce, risipă de marmură și aur, o plajă presărată cu cochilii sidefii, în care delicatul viețuitor numit Credință a murit demult. La Vatican, Garda elvețiană prezintă moda pentru Casa Michelangelo, carabinierii poartă bicorn cu pampon iar polițiștii de la circulație au mănuși de dantelă albă. Matroane fumează pe stradă, călugărițe se strecoară în trafic, călare pe scutere, iar domni trecuți de prima tinerețe își fac, pe seară, nostalgica passeggiata. Ici-colo, statui vivante, fachiri și mumii, înțepenesc ore în șir pentru cîțiva euro. Cete de copii cîntă în cor, îndreptîndu-se spre destinații școlare. Printre ruine, ignorînd hărmălaia, pisicile Romei își mijesc ochii de peruzea și chihlimbar, sub soarele mult.

Roma - Tibrul

În parcul Borghese, grădinarii tund iarba, ridicînd nori de praf. Palmierii s-au uscat pe jumătate, frunzele magnoliilor gigantice sînt răsucite ca papirusurile din mormintele egiptene. E doar luna mai și uscăciunea se simte la tot pasul. Oamenii iau cu asalt fîntînile, se spală pe mîini și pe față, apoi beau cu nesaț, ca într-un ritual milenar. Din antichitate, Roma are apă rece și dulce – apeductele merg pînă în Apenini, Aqua Vergina se revărsă la Fontana di Trevi. Capacele de canal sînt inscripționate cu SPQR, Lupoaica rînjește pe bronzuri și alămuri, în fiecare piață dai peste un obelisc egiptean. La terase, lumea se închină la Sfinții Cappuccino și Cornetto.

Sînt de o săptămînă aici și parcă nu-mi vine a crede.

Luni – De ce are Moise coarne?

În mai, la Roma e cald. Mi-am pus în bagaje tricouri și cămăși cu mînecă scurtă. Dar, pentru că romanilor le place să se îmbrace bine, car după mine pantofi eleganți și sacouri, ca să nu fac notă discordantă! Avionul aterizează la Ciampino, un aeroport intern, pentru curse charter și zboruri low cost, aflat la vreo zece kilometri de centru. De aici, am două variante de transport – ori spre stația de metrou Anagnina, ori o cursă directă, spre marele nod feroviar Roma Termini, în apropierea căruia se află hotelul. Aleg cursa directă, din comoditate. După aspectul turiștilor, îmi dau seama că îmi făcusem griji degeaba în ce privește codul vestimentar – asiaticii poartă invariabil budigăi și sandale, asortate cu un Nikon cît toate zilele, africanii preferă mărgelele colorate iar europenii se remarcă prin rucsăcei așezați inevitabil în față, de frica panacotarilor. Precauție niciodată de ajuns! După 40 de minute, ajungem la Termini. Cum văzusem pe Google Street împrejurimile, sînt în elementul meu și mă îndrept glonț către hotel. Evident că, rapid, mă rătăcesc și ajung într-o zonă care îmi amintește de Maroc – sînt pe partea greșită a gării, în plin ghetou magrebin. Pe aici nu se trece, mai ales după căderea întunericului. Pînă la urmă, ajung la hotel, unde proprietăreasa, signora Danielle, mă întîmpină cu căldură și cu exclamații de uimire, auzind pe unde venisem. Apoi îmi dă o hartă a Romei, tăind energic cu pixul zonele periculoase, și un mănunchi de chei: asta e de la poartă, asta – a etajului, asta – a camerei și basta! Mă simt ca un fel de castelan sub asediu și abia mă abțin să o întreb de unde se lasă podul mobil.

Roma - Santa Maria Maggiore

După-amiază, raită prin cartier. Sînt pe colina Esquilin, una dintre cele șapte ale Romei, alături de Palatin, Capitoliu, Celio, Quirinal, Viminal și Aventin. Orașul stă sub semnul numărului magic șapte. Șapte coline, reflectare pămîntească a celor șapte stele ale Ursei Mari, șapte regi, șapte sacerdoți, șapte Coloși, statui urieșești ale zeilor (dintre care nici una nu s-a mai păstrat), șapte mari biserici (San Pietro, San Paolo, San Giovanni in Laterano, San Sebastiano, Santa Croce in Gerusalemme, San Lorenzo fuori le Mura și Santa Maria Maggiore). Mă îndrept spre aceasta din urmă – e foarte aproape. Construcție masivă, un amestec de stiluri arhitecturale, cu fațade baroce și domuri gemene, se deschide către o piață pietonală, în care papa Sixtus al V-lea a amplasat, în secolul al XVI-lea, un obelisc egiptean. Obeliscul, concentrator de energii telurice, în combinație cu fîntîna, funcționează ca un magnet, atrăgînd ființele vii. Turiștii îl înconjoară cu zecile, unii fotografiază, alții se odihnesc, mănîncă, dorm. În biserică se intră urmînd un traseu sinuos, format din garduri metalice, mobile, care te duc către detectoarele de metale. Această măsură de prevedere o poți întîlni oriunde în Roma. Mai mult, după atentatele cu mașini aruncate în mulțime de șoferi demenți, toate piețele sînt vegheate de carabinieri cu degetul pe trăgaci, lîngă Hummere” în culori de camuflaj. Nimeni nu protestează, toată lumea se conformează – Europa se află în război cu terorismul.

Santa Maria Maggiore - interiorul

Santa Maria Maggiore” s-a născut dintr-un vis și o minune. În anul 356, Papa Liberius a visat-o pe Fecioară, care îi cerea să ridice o biserică, pe locul în care o să cadă o ninsoare bogată. Era în 5 august, așa că Papa s-a trezit cam sceptic. Mare i-a fost uimirea cînd, în acea dimineață, în mijlocul verii romane, a găsit pe Esquilin un loc plin de zăpadă. În amintirea acelei minuni, petale de flori albe sînt presărate din cupolă, în fiecare zi de 5 august. În interior, mi se pare că pășesc într-un salon de bal – podeaua de marmură poartă motive cosmogonice, tavanul casetat e acoperit cu aur adus de Columb din Lumea Nouă. În absida altarului, un mozaic magnific înfățișează Încoronarea Fecioarei” – îmi amintește de mozaicurile bizantine de la Chora” constantinopolitană. Casc gura la mormîntul lui Bernini și cobor în cripta cardinalului Rodriguez, împodobită cu o superbă statuie a răposatului, înfățișat rubicond și zîmbitor, îngenuncheat în rugăciune. În muzeul bisericii miroase subtil a mir – iasomie și trandafir.



Santa Maria Maggiore - mozaicuri în absida altarului

Santa Maria Maggiore - cripta cardinalului Rodriguez

În apropiere, caut o altă minune. Este ascunsă oarecum într-o biserică mult mai mică, San Pietro in Vincoli, care nu iese cu nimic în evidență pe dinafară. Ca să ajung acolo, din Via Cavour, urc o scară care, pe vremea Papei Borgia, era numită “salita scellerata”, din cauza crimelor întîmplate aici, favorizate de izolare și de bolțile întunecate care o acopereau. Astăzi, locul e mult mai pașnic – un pictor își expune creațiile, în compania nostalgică a unui pescăruș care cerșește mîncare. În San Pietro in Vincoli, Michelangelo urma să execute mormîntul Papei Iuliu al II-lea, generosul său protector. Un papă al războiului, italian din familia della Rovere, care i-a urmat lui Alexandru Borgia și a recucerit toată Italia centrală. Dar și un papă al artei și urbanismului, pentru care au lucrat Rafael și Bramante. Michelangelo proiectase un monument grandios, cu 40 de sculpturi, însă planul a rămas neterminat, artistul fiind chemat să picteze Capela sixtină. În urmă a rămas însă un Moise” magnific. Lucind stins, statuia emană forță și măreție, patriarhul poporului evreu fiind înfățișat într-un moment de furie, gata să sfărîme Tablele Legii. Abia se întorsese de la întîlnirea cu Yahwe și își găsea poporul închinîndu-se Vițelului de Aur! Nu e de mirare că ochii îi scapără și gura, întredeschisă, pare a scăpa un blestem... Michelangelo însuși, privindu-și opera, a exclamat: “De ce nu vorbești?”.

“Salita scellerata” - scara crimelor



Moise

Mă izbește și acum un amănunt pe care îl observasem de mult, în albumele de artă – Moise are coarne! După unii comentatori, explicația constă într-o traducere eronată din ebraică. În „Vulgata”, expresia ebraică pentru “pielea feței lui strălucea” (pentru că vorbise cu Domnul) este tradusă prin “cornuta esset facies sua”, de unde coarnele! În ce mă privește, explicația nu mă satisface - ține mai degrabă de modul ambiguu în care erau văzuți evreii în Creștinătate, atît ca precursori ai Domnului, cît și ca ucigași ai Săi. Sau cine știe? Oricum, figura patriarhului nu lasă pe nimeni indiferent. Se spune că, după ce a văzut-o, gonfalonierul Pier Soderini i-a spus lui Michelangelo că nasul statuii e prea mare. Imediat, artistul a lovit de cîteva ori dalta cu ciocanul, fără însă a atinge marmura. Sunetul l-a făcut pe Soderini să se declare mulțumit.



(va urma) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu