miercuri, iunie 25, 2014

Primăvară în Toscana (II)

30 martie – Florenţa. Cînd călătoriţi într-o ţară străină, căutaţi-i cu privirea steagul. Culorile sale vă vor spune multe despre acel loc, despre oameni şi despre istorie – culorile sînt cuvinte ale unui limbaj vechi, simbolic. Tricolorul italian este Verde-Alb-Roşu. Roşul, culoare predominantă în heraldică, reprezintă Focul şi Sîngele, Principii Active, Masculine (dacă sînt strălucitoare). E culoarea Pasiunii şi a Războinicului. Roşul heraldic se numeşte, franţuzesc, „gueules”, pluralul substantivului „gueule” – gură, gîtlej, de la ornamentele de piele tăiate din gîtlejul fiarelor, aduse să împodobească scuturile luptătorilor. Culoarea trimite către ambivalenţa „gurii”, simbol al unui libido nediferenţiat. Astfel, înţelegem uşor că italienii sînt buni de gură, colerici, pasionali. Albul, culoarea doliului regal, a candidatului la iniţiere şi a purităţii, vine să tempereze excesele Roşului – italianul a învăţat lecţiile înţelepciunii şi ale sfinţeniei. În fine, Verdele, culoarea apei şi a vegetaţiei, duce gîndul către primăvară, renaştere şi răcoare. Verdele din steagul italian este uman şi tonic, este culoarea panaceului şi a uleiului de măsline, a vieţii la ţară şi a ataşamentului matern. Dacă e să-l credem pe Dante, cele trei culori mai înseamnă, în cheie creştină, iubirea, credinţa şi speranţa în Dumnezeu.


În personalul italian


E duminică dimineaţă şi mă pregătesc de drumul către Florenţa –lunea, muzeele sînt închise. Gara din Montecatini Terme pare pustie, sînt doar cîţiva oameni pe peron. În timp ce butonez la casa automată de bilete, de niciunde apare o ţigancă, cu şapte fuste şi batic, care se oferă, în româneşte, să mă ajute! Contra cost, evident... De uimire, pierd şi trenul! Noroc că vine altul, peste o oră... Structura feroviară toscană e la fel de bună ca şi cea rutieră – trenurile personale au vagoane supraetajate, scaunele sînt mari şi comode, ai loc pentru bagaje, e curăţenie. Pe ecranele din vagoane vezi viteza (care a ajuns şi pînă la 120 de km/h), temperatura, staţia care urmează. Un bilet dus-întors, Montecatini – Florenţa, face cam 10 euro iar drumul durează mai puţin de-o oră. Şi, cel mai important – trenul te duce chiar pînă în inima oraşului, în gara Santa Maria Novella, la zece minute de mers pînă în Piaţa Domului.

Piaţa Domului din Florenţa


Un oraş ca un star de cinema

Florenţa! Inima Toscanei, perla fluviului Arno, oraşul negustorilor, bancherilor şi artiştilor! Cine n-o cunoaşte măcar din cărţi? „Agonie şi extaz”, celebra biografie romanţată a lui Michelangelo, scrisă de Irving Stone, „Cultura Renaşterii în Italia” a eruditului Jacob Burckhardt, „Istoriile florentine” ale lui Machiavelli, „Divina Comedie” dantescă, pînă şi „Inferno”-ul lui Dan Brown, toate vorbesc despre ea! Cine n-a auzit de familia Medici, de Cosimo cel Bătrîn, de Lorenzo Magnificul, de celebra luptă a lor cu clanul Pazzi? Cine n-a văzut măcar „Hannibal”-ul lui Ridley Scott, celebrul thriller care se desfăşoară aici? Le ştiu pe toate, m-am îndrăgostit de Florenţa ca un băieţel din provincie de o vedetă de cinema. Acum, mă grăbesc la întîlnire, cu fluturi în stomac. Florenţa pare somnoroasă, străzile abia se animă, negustorii ridică obloanele magazinelor. În cîteva minute, ajung în Piaţa Domului. Oraşul tradiţional este ca o roată, care se învîrte în jurul unui ax sacru – Templul, Catedrala, Domul. Abia mai tîrziu, apare şi un al doilea centru, cel al Puterii Temporale, reprezentat de Castel, Primărie, Palat administrativ. În pieţele Toscanei, centrul Autorităţii Spirituale are, de obicei, trei componente – Baptiseriul, Domul şi Campanila. Hoinăresc prin Piazza del Duomo, încercînd să cuprind dimensiunile ansamblului. Mi-e imposibil – Domul se ridică maiestuos, ca un munte de marmură albă, pe care ornamentele verzi şi roşii par licheni şi flori. Catedrala din Florenţa, Santa Maria del Fiore, este enormă – a fost începută în 1296, pe locul alteia mai vechi, iar lucrările s-au terminat în 1887! Domul lui Brunelleschi, uluitoarea căciulă ce-o poartă pe frunte, urcă pînă la 91 de metri! Campanila lui Giotto e mai scundă cu şase metri. Întîi, mă învîrtesc în jurul Baptiseriului, cea mai veche parte a ansamblului – aici a fost botezat Dante! Porţile estice, lucrate de Ghiberti, strălucesc în soare. Încerc să identific cele zece panouri, măiestrit gravate în metal auriu – reprezentînd scene biblice. Artistul a lucrat la ele 21 de ani, după ce a cîştigat un concurs feroce – era anul 1401, iar Florenţa sărbătorea ieşirea din ciumă. Ştiu că am în faţă nişte copii (originalele fiind în Museo dellOpera del Duomo) dar emoţia rămîne întreagă. Îmi place mai ales scena Potopului... Dintr-un medalion, chipul lui Ghiberti îmi zîmbeşte peste secole.

David în Galleria dell'Academia


Efebul viril al lui Michelangelo

Între timp, străzile s-au animat. Peste tot, puzderie de turişti, mai ales asiatici... Mănîncă, fac poze, mişună. Mă gîndesc cît de incomod e să fii locuitor al Florenţei, în plin sezon. Nu e de mirare că oamenii preferă scuterele şi bicicletele. Cu harta în mînă, mă îndrept spre Galleria dell’Academia, trecînd pe lîngă absidele Catedralei, împodobite cu replici miniaturale ale marelui Dom. Solzii de ţiglă roşie sclipesc vesel – soarele s-a înălţat binişor, e aproape ora 12. La Academie – coadă de aşteptare, dar merge repede. Toate naţiile pămîntului vor să-l vadă pe David. Şi au de ce. Trec printr-un pavilion lung, unde „Sclavii” lui Michelangelo plîng în lanţuri, dar n-am ochi pentru ei. În faţă, sub o cupolă casetată, scăldat în lumină, stă Gigantul. E copleşitor – frumuseţe albă, forţă liniştită. Pare viu – sub marmură se umflă venele, muşchii tresaltă, oasele trosnesc. Piciorul stîng abia atinge soclul, praştia e pregătită, urmînd să slobozească proiectilul nimicitor. Din orice poziţie l-ai privi, corpul gol al acestui atlet n-are nimic obscen – pînă şi părul pubian pare o frunză de acant. Văd fascinaţie în ochii turiştilor – parcă ne-am amintit vremurile cînd oamenii şi uriaşii trăiau împreună pe pămîntul de dinainte de Potop. A fost Michelangelo homosexual? Poate. Cert e că, prin „David”, ne-a lăsat imaginea sa despre corpul masculin – puterea graţiei şi graţia puterii – atît de diferită de imaginarul actual. „David” nu e metrosexual, nici culturist. „David” e un efeb viril, chiar dacă, la prima vedere, termenii aceşti se exclud. „David” întruchipează Florenţa, „soft-power”, un oraş renascentist ameninţat de inamici imperiali.

La Casa lui Dante

N-aş mai pleca de aici dar mă aşteaptă şi alte minuni. O iau pe Via dei Calzaiuoli, defileu săpat de fluviul comerţului printre palatele florentine. Cînd zice „palazzo”, italianul se gîndeşte la altceva decît românul. La noi, palatul e ceva din basme, o clădire de cleştar care stă într-un picior de cocoş şi se învîrte după soare. La ei – e o întreprindere. Încă din secolul al XIII-lea, Toscana s-a îmbogăţit din fabricarea şi vînzarea ţesăturilor. Au apărut puternice bresle, numite „Arti” (şapte Majore, paisprezece Minore), care aveau nevoie de ateliere, spaţii de depozitare etc. Astfel, strîmta casă cu turn din Evul Mediu a fost înlocuită de un edificiu pe orizontală, în general cu trei, patru nivele, cu ziduri groase şi faţade din blocuri de piatră. În centrul palatului se află curtea interioară, delimitată cu arcade, moştenită de la romani. În timp, faţadele aveau să fie separate de profiluri orizontale, iar fiecare etaj va fi realizat conform unui ordin tradiţional – doric, ionic, corintic, rezultînd un ritm şi o armonie „pe orizontală”. La parter se comercializau bunurile. La etaj, acel „piano nobile”, negustorul sau bancherul îşi amenaja propriile apartamente. În fine, ultimul nivel se încheia cu o streaşină a cornişei puternic scoasă în afară şi împodobită. Şi uite aşa, transformările economice renascentiste au impus o arhitectură specifică. Astăzi, Via dei Calzaiuoli, Strada Pantofarilor, e mai animată ca oricînd, sucind capul turistului cu vitrinele magazinelor de lux, ademenindu-l cu restaurantele şi barurile ei. Dar eu n-am timp pentru ele – caut ceva precis. Caut o casă medievală, o casă turn, o casă modestă, pierdută printre palate. Caut Casa lui Dante Alighieri. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective"

Niciun comentariu: