sâmbătă, iunie 28, 2014

Meridiane subiective - Cînd politica naște artă

Santa Maria del Fiore

2 aprilie. Florenţa. Mă întorc în Florenţa, ca să înţeleg mai bine spiritul politic al acestui oraş. Caut urmele marilor Medici şi invoc umbra lui Old Nick, Niccolo Machiavelli, secretarul Republicii florentine. Dincolo de înflorirea economică şi artistică ce-i sînt proprii, Renaşterea redescoperă şi pune în chestiune politicul, ca artă a conducerii statului. Despărţindu-se de concepţiile medievale ale subordonării „lucrurilor publice” în faţa „lucrurilor cereşti” (aşa cum postulaseră Augustin şi Sf. Toma), filosofii politici ai Renaşterii exultă „vertu – vîrtutea”, acea capacitate a Principelui de a prevedea şi de a se adapta Sorţii nestatornice. Machiavelli nu credea în Pronie, planul divin, nici în esenţa bună a omului. În Renaştere, Cetatea oamenilor nu mai este o reflectare imperfectă a Cetăţii lui Dumnezeu ci o fiinţă desprinsă de orice ierarhie spirituală, care poate fi cucerită de individul care ştie natura concetăţenilor săi. Evident, într-o astfel de viziune, pretenţiile papale de amestec în chestiunile puterii temporale cad în desuetudine. De aici, lupta ghibelinilor (susţinătorii Împăratului Romano-German) cu guelfii (adepţii Papei), luptă care marchează întreaga Renaştere italiană.

Cum justifica Papalitatea această intervenţie în politic? Ce-i da dreptul Suveranului Pontif să se amestece în treburile comunei florentine? E simplu, dacă cercetăm istoria. Roma invoca „Donariul lui Constantin”, un presupus act prin care Constantin cel Mare ar fi donat Papei pămînturile Imperiului Roman de Apus. „Donariul” legitima astfel supremaţia Papalităţii asupra Imperiului. Actul a fost contestat în numeroase rînduri, dovedindu-se un fals. Ghibelinii demonstrau astfel că trecerea puterii imperiale, întîi către franci, prin Carol cel Mare, şi apoi către germani, a fost consecinţa unor evenimente exclusiv laice. Renaşterea italiană marchează ieşirea din Evul Mediu, caracterizată de ascensiunea oraşului şi a burgheziei urbane, redescoperirea individualităţii, renunţarea la ideea suveranităţii bisericii, umanism şi limbă naţională, afirmarea voinţei împotriva predestinării, exaltarea frumuseţii corpului uman şi a plăcerilor sale, redescoperirea „vechilor discipline hermetice” – alchimie, astrologie – care fac trecerea către ştiinţele experimentale.

Domenico de Michelino - Dante

 Sînt iar în faţa Catedralei Santa Maria del Fiore. Astăzi nu se mai oficiază liturghia, aşa că turiştii pot intra nestingheriţi. Caut cu privirea, în stînga navei, pictura lui Domenico di Michelino, care-l înfăţişeză pe Dante, exilat, în afara zidurilor Florenţei. E mică şi n-am acces la ea, aşa că o reconstitui din memorie. Divinul Poet îşi ţine opera în mîna stîngă, cu dreapta arătînd intrarea în infern. În spatele său se înalţă, impunător, muntele Purgatoriului, vegheat de Îngerul Penitenţei. Peste toate, se învîrt sferele planetare. Scena a fost realizată în 1465 – Dante n-ar fi recunoscut Florenţa pictată de Michelino.

Mă plimb prin interior, cu ochii la mozaicurile podelei de marmură. De aici, desenul e neclar dar, dacă aş urca cele 463 de trepte ale domului lui Brunelleschi, s-ar configura tradiţionalul labirint, de găsit în catedralele Evului Mediu. La Chartres, era mult mai evident – traseu iniţiatic şi cale a penitenţei, el figura, simbolic, drumul omului către Centru, către Sacru. Labirintul catedralei era parcurs, în genunchi, de credincioşi, în imposibilitatea de a face pelerinaj către Ierusalim. De sărbătorile mari, Regele însuşi stătea în Centru şi vindeca, prin punerea mîinilor pe creştetul celor suferinzi. Mă uit în sus – „Judecata de Apoi”, monumentala frescă a lui Vasari, scînteiază minunat. Aş cerceta cupola, cele două domuri suprapuse, ca două coji de ou, cărămizile puse în „schelet de peşte”, dar timpul mă presează. Data viitoare... Acum, vreau să găsesc mormintele Medicilor, la San Lorenzo.

Capela Medici - Aurora și Amurgul

Dacă e să construieşti, fă-o temeinic, să dureze o mie de ani! Acesta era crezul lui Cosimo cel Bătrîn, întemeietorul dinastiei Medici. Cosimo (1389-1464) a fost fiul lui Giovanni di Bicci, un negustor inteligent, care a început să strîngă avere, fondînd, în 1397, Banca Medici. La moartea sa, Giovanni a lăsat o avere de 180 de mii de florini de aur, echivalentul, spun experţii, a 36 de milioane de dolari de azi! La rîndul său, Cosimo a deschis Banca Medici către lumea politică a timpului său, administrînd averile unora dintre cele mai bogate familii regale de pe continent, prin filialele sale de la Roma, Napoli, Veneţia, Milano, Avignon şi Londra. Conducător de fapt al Florenţei, ales gonfalonier în 1434, Cosimo a avut grijă mereu să nu vexeze prin fast şi opulenţă pe susţinătorii săi din partidul „popularilor”. Palatul Medici-Riccardi, prima sa reşedinţă, conceput de Michelozzo, frapează prin masivitate simplă. Alături se găseşte biserica San Lorenzo, creaţie a lui Brunelleschi, care a conceput-o în stil renascentist, clasic.

Ajuns aici, mă uimeşte simplitatea faţadei – pare un zid neterminat, fără decoraţii şi ornamente. În zonă se fac lucrări edilitare – nu mi-e limpede pe unde se intră. În fine, cu chiu, cu vai, ajung în Sacristia Veche şi în Cappella dei Principi. Peste tot sînt schele, se lucrează la restaurarea marmurei care cade de pe pereţi. Ce ironie! Cosimo are o lespede simplă peste mormînt, la care n-am cum să ajung din cauza muncitorilor, în timp ce somptuoasa Cappella dei Principi e pentru stră-nepoţii săi, Marii Duci de Toscana. Nici Lorenzo n-are vreun mormînt bogat.  „Magnificul”, nepotul lui Cosimo, a preluat puterea pe la 1469 şi nu i-a mai dat drumul din mînă. Conducător autoritar şi mecena, înconjurat de marii artişti ai Florenţei şi urmărit din umbră de inamici, Lorenzo a scăpat ca prin minune din conspiraţia pusă la punct de rivalii săi, cei din clanul Pazzi, şi a stîrnit mîna Vaticanului. În plus, în timpul său, Banca Medici a cunoscut pierderi masive, pentru că devenise prea mare şi complexă, astfel încît Lorenzo a vîndut-o statului. În urma acestei manevre, amintind frapant de situaţia de azi a instituţiilor financiare „prea mari ca să dea faliment”, cetăţenii Florenţei s-au trezit cu taxele crescute şi cu o criză a creditului! Nimic nou sub soare...

Capela Medici - Ziua și Noaptea

În Sacristia Nouă, grupurile statuare ale lui Michelangelo atrag toate privirile – „Ziua şi Noaptea”, pe mormîntul lui Giuliano, duce de Nemours, „Aurora şi Amurgul” pe al lui Lorenzo (e Lorenzo, ducele de Urbino, nu Magnificul). Alegorii ale sexelor, alegorii ale vîrstelor, spun criticii de artă. Iar un mare iniţiat, precum Rudolf Steiner, vede în ele şi mai mult – „Ziua” ar reprezenta Psihicul diurn al omului, „Noaptea” ar fi Inconştientul, trupul eteric şi vegetal, „Aurora” ar figura trupul astral iar „Amurgul”, trupul fizic. Discutabil. Michelangelo îşi păstrează secretele.

Necropolă şi Panteon

În civilizaţiile tradiţionale, morţii îi apără pe cei vii. Necropola, Oraşul Morţilor, este plasată la Poarta de Vest, închizînd calea influenţelor malefice. În oraşul modern, tradiţia s-a transformat puţin – locul Necropolei este luat de Panteon. La origine, un templu al tuturor zeilor, Panteonul îi cinsteşte pe concetăţenii de seamă – literaţi, artişti, oameni de stat. Şi ei, tot paznici împotriva auto-desconsiderării şi deznădejdii. La Florenţa, Necropola şi Panteonul se cheamă „Santa Croce”. O magnifică biserică în stil gotic, aproape de Arno. Cîtă deosebire faţă de San Lorenzo! Aici, interiorul este mult mai aerisit şi mai spaţios, iar faţada, grandioasă, pare nouă – a fost placată cu marmură colorată, în secolul al XIX-lea, de un filantrop englez, Francis Sloane. O iau uşor, pe lîngă pereţi, ca să descopăr cenotafurile şi mormintele. Iată-i pe savanţi – Galileo Galilei şi Marconi, iată-i pe artişti – Ghiberti, Michelangelo, iată-i pe umanişti – Bruni şi Dante, iată-l pe marele compozitor Rossini, iată monumentul lui Machiavelli! Mă reculeg în faţa lor,  mă simt recunoscător faţă de aceşti mari binefăcători ai omenirii. Chiar dacă sîntem praf de stele, ce se risipeşte iute-n vînt, isprăvile spiritului durează mult, mult mai mult, binecuvîntată fie memoria umanităţii!

Cenotaful lui Dante din Santa Croce

Nu cumva m-am îmbolnăvit de sindromul Stendhal? În 1817, autorul lui „Roşu şi negru” vizita pentru prima dată Florenţa şi, în Santa Croce, a fost cuprins de un vertij al frumuseţii. „Am fost într-un fel de extaz, de la ideea că mă aflam în Florenţa, aproape de mormintele acestor personalităţi celebre... Am avut senzaţii celeste... Totul vorbea atît de viu sufletului meu. Ah, numai de aş putea uita! Inima mi-a bătut mai repede, am avut nervi, cum li se spune la Berlin. Viaţa s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu mă prăbuşi”, notează francezul. Dar nu! Eu mă simt bine şi îi surîd complice lui Old Nick. Apoi rostesc o scurtă rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să văd toate acestea. Frescele lui Giotto, cu scene din viaţa Sf. Francisc, par vii. Şi au 700 de ani.  Veche mănăstire franciscană, Santa Croce are şi o frumoasă curte interioară. Mă plimb prin ea, refuzînd să intru în Capela Pazzi (din solidaritate cu domnii Medici!). De-a lungul unei galerii, sînt expuse 18 basoreliefuri ale artistului Benedetto Robazza, înfăţişînd călătoria lui Dante în Infern. Mă uită sfîntul în faţa lor!

Călătoria lui Dante în Infern

În Piaţă, lume multă şi relaxată. Peste tot, vînzători ambulanţi de nimicuri, grupuri de turişti strunite de ghizi necruţători, gură-cască. Din cînd în cînd, vezi şi vreun localnic, ieşind grăbit dintr-un palazzo, la costum şi cravată, năpustindu-se, peste drum, la vreun chioşc de fast-food – micul dejun al corporatistului. Mai către prînz, lumea se relaxează – florentinii coboară din birouri către micile pizzerii ce-i aşteaptă cu pastele casei. Merge şi un pahar de vin. E limpede că şi aici viaţa e grea, trebuie să te zbaţi ca-n România, totuşi italianul nu şi-a pierdut pofta de viaţă, nu e încruntat mereu, îşi face timp pentru el şi pentru frumuseţea din jur. Intru şi eu la „Gusta Pizza”, o locantă pe lîngă Palazzo Pitti, pe care o ochisem pe internet. E un local de familie, plin la orice oră din zi şi din noapte, unde lumea nu se formalizează – mese de lemn, bîrne în tavan, cuptorul la vedere, vinuri la alegere, multe condimente şi verdeţuri. E bine!

Palazzo Pitto

Acum vine partea cea mai dură a itinerariului – Palazzo Pitti. O uriaşă colecţie de artă, strînsă de toţi conducătorii florentini, din 1550 încoace, grupată tematic – o galerie a costumelor, un muzeu al bijuteriilor, chiar şi o expoziţie a trăsurilor ducale! Nu e timp pentru toate, aşa că mă rezum la un tur în Galeria Palatină, cu gîndul la picturile lui Rafael. Scări abrupte mă duc la etajul întîi, unde, în 33 de săli, e un delir de grandoare, o risipă de obiecte, o mare de tablouri! De sus pînă jos, de la dreapta la stînga, pînză lîngă pînză! O mie de lucrări – Boticelli, Tizian, Pontormo, Tintoretto, Vernonese, Caravaggio, pînă şi Rubens şi Van Dyck, flamanzi rătăciţi printre italieni... Ca să nu înnebunesc, aplic metoda maestrului Ernst Junger – las ochiul să rătăcească fără metodă, bucurîndu-se să întîlnească, ici-colo, vechi cunoştiinţe, cu care să stea apoi mai mult de vorbă. De exemplu, acel portret al messerului Agnolo Doni, în care Rafael parcă dă o replică Giocondei. Aceeaşi compoziţie, aceeaşi postură a mîinilor personajului. Privire diferită, fundal luminos. Sau frumoasa cu văl, La Velata, buze de coral printre mărgele de chihlimbar... În rest, un vîrtej de forme şi culori, o senzaţie de preaplin şi o straşnică durere de picioare. Au fost cele mai grele trei ore din viaţa mea...

La Velata

Stors de puteri, ignor acum cu neruşinare invitaţia graţioasei (şi neobositei) mele însoţitoare de a vedea şi Grădinile Boboli. Grădini? Pavilioane rococo? Grote, insuliţe, statui de daci? Să le vadă alţii, mai odihniţi. Şi, în timp ce doamna mea pleacă în explorare, eu ma trîntesc pe un scaun, la cafenea, unde rad pe nerăsuflate trei „Peroni”, la doze mici şi preţuri mari, sub privirile atotştiutoare ale chelnerului bătrîior care mă serveşte. Pesemne, mai văzuse el mulţi intelectuali ca mine, însetaţi de cultură...

Fuga prin Armenia...

Mult mai întremat, pot acum să o iau, la pas, către Podul Aurarilor, vechiul pod al Florenţei, de fapt un supermarket cocoţat peste Arno. Aici îşi aveau prăvăliile şi atelierele fierarii, măcelarii şi tăbăcarii, pînă să fie alungaţi de ducele Ferdinand I, pe la 1600, din cauza zgomotului şi mirosurilor, care se ridicau pînă la celebrul coridor Vasari, pasajul secret al conducătorilor Florenţei, de vreun kilometru jumătate, ce leagă Palazzo Vecchio de Palazzo Pitti. Au rămas pe loc numai aurarii. Acum, dacă aveţi portofelul burduşit, aici e de voi! Dacă nu-l aveţi, faceţi ca mine – treceţi cu pas ţanţoş printre ispite, admirînd seniorial ici un medalion cu granate, colo un ceas Panerai, la preţ de garsonieră. Mi-aduc aminte cum, în Luvrul anticarilor, un ovrei bătrîn m-a oprit şi, auzind că vorbesc româneşte, mi s-a adresat în cea mai curată limbă sadoveniană, apoi nu m-a lăsat să plec pînă n-am cumpărat ceva pe măsura pungii mele. Aici, pe Ponte Vecchio, nu se vorbeşte româneşte – auzi tocmeli mai mult în rusă. Globalizare, deh! Printre tarabele scînteietoare, găsesc şi una deosebită – e un magazin care vinde obiecte din hîrtie. Veche artă florentină, un fel de origami renascentist, cu rezultate uimitoare – colile marmorate s-au transformat în cutiuţe, obiecte de birou, bufniţe şi pisici...

Şi iată-mă la Palazzo Vecchio, vechea Primărie florentină, încă funcţională. Se vizitează totuşi sălile de la etaj, ca şi Marea Sală a Celor Cinci Sute, plină acum de chinezi cu Iphoane şi căşti pentru traducere. Le place mai ales prezidiul, unde se fotografiază în draci – noroc, tovarăşi! Cambei! Imensele fresce propagandistice, preamărind victoriile militare ale Florenţei, sînt de Vasari – cele ale lui Leonardo n-au ţinut... La etaj, birourile funcţionărimii renascentiste sînt elegante şi masive – peste tot, se vede piatra. Evident, găsesc masca mortuară a lui Dante, n-a luat-o profesorul Langdon, staţi liniştiţi, e încă acolo, într-un cubicul prăfuit – chipul sever, ca o pasăre de pradă, nu-şi găseşte linişte nici în moarte. Stărui asupra exponatelor din Sala Hărţilor – cu a sa uşă secretă, din spatele panoului cu Armenia, şi gîndul îmi fuge din nou la „Infernul” lui Dan Brown – de altfel, bazîndu-se pe succesul romanului, la Palazzo Vecchio se organizează un tur Langdon, care te poate purta prin coridorul Vasari pînă în grădinile Boboli. Mă încîntă hărţile vechi, cu ale lor ţinuturi necartate, marcate simbolic cu „Hic sunt Leones”! Aici descopăr că şi insuliţele obscure poartă o inscripţie – „Hic sunt Dracones”!

Hic sunt Dracones!

Seara se lasă peste Florenţa – gelateriile îşi aprind luminile, terasele sînt pline, oamenii fac shopping, ascultă vreun artist ambulant, sau pur şi simplu se odihnesc. Cu inima plină, mă îndrept spre gară, uitîndu-mă peste umăr, pentru ultima oară, către domul lui Brunelleschi. Ştiu deja – cine a văzut o dată Florenţa, va reveni. Şi parcă n-a trăit degeaba...

Niciun comentariu: