miercuri, aprilie 15, 2015

Antoni Gaudi şi arhitectura organică

„Am fost întrebat de ce fac coloane înclinate. Am răspuns că din acelaşi motiv care-l face pe călător să se sprijine de un baston înclinat. Dacă ar fi fost vertical, nu s-ar putea odihni, sprijinindu-se în el” – Antoni Gaudi

Ce este arhitectura organică?

Privite din cer, oraşele moderne apar ca nişte pete pe faţa planetei. Geometrice, orgolioase, ele întrerup continuumul natural, modifică peisajul, schimbă clima, tulbură habitatul celorlalte vieţuitoare. Într-o măsură mai mare sau mai mică, aşa a fost mereu. Peste veacuri, ziguratul din Ur şi clădirea Chrysler din New York ilustrează aceeaşi filosofie a locuirii. Dar s-ar putea construi şi altfel? Probabil că da. Însă e nevoie de o schimbare de perspectivă. În secolul trecut, anumiţi arhitecţi, printre care Frank Lloyd Wright, Louis Sullivan sau Le Corbusier, s-au gîndit la asta şi au creat structuri integrate mediului. Conform lor, designul unei astfel de arhitecturi, numită organică, trebuie să se inspire din natură, să fie divers şi sănătos. Clădirea „creşte”, se desfăşoară, ca un organism, din interior spre exterior, „curge” şi se „adaptează” iar oraşul devine o colonie a acestor „fiinţe” vii. Unul din exemplele cele mai cunoscute ale acestei concepţii este „Casa Fallingwater” (fig. 1), ridicată de arhitectul american Frank Lloyd Wright direct deasupra unei cascade. Faţada, construită cu linii verticale, din materiale locale, se confundă cu panta abrupta a rîului. Mult mai cunoscută, Opera din Sidney (fig. 2), proiectată de arhitectul danez Jorn Utzon, pare o corabie cu pînzele umflate sau o cochilie de nautil gigantic, ridicîndu-se din apele portului austral. Şi, pentru că a venit vorba despre celebrul melc, să mai amintim proiectul „Nautilus”, aparţinînd arhitectului mexican Javier Senosiain, o casă cu interioare ovale şi scări în spirală, ca şi cînd ai trăi într-un melc (fig. 3).

Un atent observator al naturii

Totuşi, cel mai cunoscut adept al arhitecturii organice este un catalan – Antoni Gaudi (1852-1926). La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul arhitect ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, Gaudi pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii.



Fig. 1 - „Casa Fallingwater”

Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.




Fig. 2 – Opera din Sidney




Fig. 3 – Casa Nautilus

Misterul Şirului lui Fibonacci

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” (fig. 4) , sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” (fig. 5) e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.


    


Fig 4, 5 – Casa Milla şi Casa Batllo

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci (fig. 6), seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.



Fig. 6 – Spirala lui Fibonacci

Gaudi ştie asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spune: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

Arhitectul lui Dumnezeu

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private (fig 7). Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.



Fig. 7 – Sagrada Familia

Cuvintele lui Gaudi

În încheiere, să-i dăm cuvîntul marelui arhitect catalan, aşa cum le-au notat contemporanii:

# „Arhitectura este punerea în ordine a luminii”

# Clopotele sună mai bine cu cît sînt mai vechi. În amurg, vocea bronzului care moare se întîlneşte cu apropierea sfîrşitului zilei. Asta se cheamă melancolie!

# În natură, nu există coloană verticală – singurul lucru de studiat este gradul de înclinare pe care îl putem pretinde.

# Sagrada Familia este un templu expiator – se hrăneşte din sacrificii (donaţii şi bilete de intrare). Este o operă care stă în mîinile lui Dumnezeu şi în voinţa poporului. Clientul nu se grăbeşte. Providenţa, nu arhitectul, conduce lucrarea.

# Stejarii seculari cresc greu, un an friguros poate întrerupe creşterea. În schimb, trestiile cresc foarte repede, pînă cînd le doboară vîntul.

# Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe (perfecţiune).

# Templul este aşezat în Centru – în mijlocul oraşului, al cîmpiei catalane, la egală distanţă de munte şi de mare.

# Faţada Nativităţii – exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu „Gloria în excelsis Deo”. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa.

# Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm.

# Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului.

# Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere.

# Faţada Gloriei va rămîne pentru generaţiile următoare.


# Interiorul Sagradei Familia sugerează pădurea, o asemănare care s-a impus, fără să o fi căutat neapărat. Decoraţiunea bolţilor se va compune din frunze, printre care se vor zări păsările de pe pămîntul nostru. Pilonii naosului principal vor fi formaţi din palmieri, arbori ai sacrificiului şi ai gloriei.


Niciun comentariu: