miercuri, martie 04, 2015

Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice



În sfertul de veac care a trecut după căderea comunismului, România a avut 20 de miniştri ai Educaţiei. Legile şcolii s-au schimbat de 64 de ori. Dincolo de instabilitatea politică a unei ţări în tranziţie, asta spune ceva despre nesiguranţa care domneşte în domeniul învăţămîntului românesc. Nimeni nu înţelege cum va arăta viitorul. Ce conţinuturi trebuie vehiculate, atunci cînd volumul cunoaşterii creşte exponenţial? Ce metode pedagogice trebuie adoptate, dacă generaţiile se deosebesc atît de mult din punct de vedere psihologic? Şi cine să-i înveţe pe învăţători? Mai mult sau mai puţin, criza domneşte în toată lumea occidentală. Încă de la jumătatea secolului al XX-lea, Universitatea şi-a văzut autoritatea pusă în discuţie, ca să nu mai vorbim despre învăţămîntul public de masă. Dar vesticii încep să se trezească, căutînd soluţii. În perplexitatea generală, românii vin la spartul tîrgului. Complexaţi de diferenţe, tragem cu ochiul către Metropolă, încercînd să înţelegem noile forţe care modelează lumea. La extreme, unii ne „globalizăm” copiii, învăţîndu-i limbi străine, specializîndu-i, pregătindu-i pentru cultura corporatistă.  Alţii ne agăţăm de trecut, transformîndu-ne urmaşii în funcţionari ai unui Stat din ce în ce mai slab. În fine, mai există şi cei care nici nu-şi pun problema progeniturilor – se vor descurca ei cumva, nu? Destul că le-am dat viaţă. Dar educaţia e totuna cu pregătirea pentru muncă?

Unde a greşit modernitatea

În societăţile tradiţionale, chestiunea era mai simplă. Educaţia adecvată era aceea a castei din care făceai parte. Într-un fel erau educaţi brahmanii, în alt fel războinicii, în cu totul alt fel negustorii, meseriaşii sau ţăranii. Ce te plasa într-o castă sau alta? Originea, desigur, era o condiţie necesară. Dar nu suficientă. De fapt, calificările erau cele hotărîtoare. Se pleca de la ideea că fiecare trebuie să urmeze o viaţă  conform aptitudinilor sale. Nu poţi cere unui laş să poarte arme, nici unui ignorant să conducă o cetate. De aici, importanţa observării copilului... Modernitatea pierde această idee, considerînd că oricine poate face orice. Castele se amestecă, în numele „mobilităţii sociale”, învăţămîntul se standardizează şi se masifică. Ceea ce era rezervat educaţiei aristocratice (de exemplu fabulele lui La Fontaine, destinate Delfinului) se extinde progresiv către toate clasele sociale, cu rezultate superficiale. Manualele se tipăresc în milioane de exemplare. Statul organizează sistemul şcolar. Are nevoie de cetăţeni loiali. Revoluţia industrială, cu banda de montaj, propaganda, adresîndu-se mulţimilor nediferenţiate, precum şi războiul mondial, cu milioane de morţi, sînt consecinţele acestui mod de a educa.

Timpul reţelelor

Astăzi, în epoca post-industrială, masificarea pare să facă un pas înapoi, odată cu declinul autorităţii naţionale. În spaţiul lăsat liber cresc reţelele prin care circulă fluxuri financiare, de bunuri, de forţă de muncă. E timpul Tehnocraţilor, al Specialiştilor, al Executivilor. Ca nişte electroni liberi, atraşi de polii magnetici ai companiilor transnaţionale, tinerii intră pe orbita corporatistă. Aici primesc o lecţie nouă, legată de loialitatea faţă de valorile firmei. Şi de profitul acţionarilor. Dar educaţia este totuna cu procedurile corporatiste ?

Regula Celor Zece Mii de Ore de Muncă

Sub presiunea globalizării, lumea vestică îşi pune trei întrebări. Cum ar trebui să ne educăm copiii pentru a le maximiza șansele într-o lume a competiției globale ? Cît efort e necesar ca să atingă performanța? Ce costuri are o astfel de investiție? În inflaţia de metode „blînde”, care menajează psihicul copilului postmodern, cineva regăseşte un ethos spartan. O carte apărută recent în Statele Unite propune cîteva răspunsuri, născînd totodată și mai multe întrebări. Lucrarea se numește “Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice” și a fost scrisă de Amy Chua, o profesoară de Drept la Yale, specializată în afaceri internaționale. Aceasta este o poveste despre o mamă, două fiice și doi cîini și despre cum părinții chinezi își cresc mai bine copiii decît occidentalii, despre ciocnirea civilizațiilor și despre efemerul gust al gloriei, notează autoarea în preambul. Departe de a fi o parabolă călduță de parenting, cartea are o logică necruțătoare. Amy Chua constată că, în Asia, populația tînără este în continuă creștere. Astfel, în state precum China sau India, competiția devine acerbă. În aceste condiții, din ce în ce mai multe familii privesc educația urmașilor ca pe o investiție, de care depinde viitorul întregului grup. Mama Tigroaică își supraveghează cu severitate puiul, mușcîndu-l cîteodată, ca să nu lenevească. Copilul intră într-un program de viață în care temele, meditaţiile și participarea la competiții îi ocupă tot timpul. Ștacheta este ridicată din ce în ce mai sus, pentru depășirea limitelor. Dincolo de specializarea aleasă, elevul își va dezvolta abilitățile de comunicare și socializare, va cînta la un instrument (de preferat pian sau vioară, pentru formarea caracterului) și va abandona orice activitate de genul privit la televizor sau joc pe computer. Mama Tigroaică se va asigura că puiul ei exersează cel puțin trei ore pe zi. Ea nu îi este prietenă ci antrenor de supraviețuire. Iar performanța se atinge conform Regulii celor Zece Mii de Ore de Muncă.

Vae Victis!

În China, mulți copii visează să devină jucători profesioniști de baschet, după ce Yao Ming a semnat un contract cu Houston Rockets. Americanii estimează că Imperiul de Mijloc este cea mai mare piață pentru NBA. Cum baza de selecție este atît de largă, cei aleși sacrifică totul pentru atingerea performanței, știind că mii de candidați mai puțin norocoși așteaptă să le ia locul. Antrenorii chinezi aplică principiile Mamei Tigroaice. În India, milioane de adolescenți concurează anual la Institutul Indian de Tehnologie, omologul MIT-ului, poartă de acces în elita tehnologică mondială. Sînt doar 16.000 de locuri. Mamele Tigroaice au investit în jur de 50 de mii de dolari în meditații și într-o adevărată industrie a auxiliarelor didactice marca IIT. Scapă cine poate! După examen, rata sinuciderilor în rîndul tinerilor indieni crește şi cu zece procente. În jungla globală, supraviețuitorii strîng din dinți și merg mai departe. Cei Vechi foloseau şi ei metode dure de antrenament. În definitiv, copiii spartanilor erau selecţionaţi încă de la naştere, puşi sub controlul total al Cetăţii, învăţaţi să rabde bătăi, foame, frig. Ne-o spune chiar Platon. Educaţia comporta o tehnică, prin care copilul era pregătit şi iniţiat progresiv într-un anumit mod de viaţă, şi o etică, un ideal de existenţă. Tehnica presupunea mînuirea armelor, sporturile, jocurile cavalereşti, arta muzicală şi cea oratorică. Toate concurau la făurirea unui erou, un viteaz, despre a cărui glorie să se vorbească şi peste sute de ani!

O nouă epocă homerică

În asprimea sa, Mama Tigroaică se întîlneşte cu idealul agonistic al omului grec, care nu se simţea fericit decît dacă era primul din categoria sa. Dar Mama Tigroaică vrea cu adevărat gloria puiului ei? Înclin să cred că da. Chiar lumea postmodernă mi se pare că seamănă cu epoca homerică. Atunci, cavalerii liberi se adunau la curţile regilor, oferindu-şi serviciile pentru „task”-uri bine definite – cum a fost Războiul Troian. Astăzi, curţile regale sînt marile companii, care operează fără să ţină seama de graniţe. Către ele aspiră copii de orice naţionalitate. Educaţi prin programele individualiste ale Mamei Tigroaice, dornici de glorie, ei vor pleca în lume, pentru întîlnirea cu marea aventură. Dar educaţia e totuna cu pregătirea pentru glorie?

Concluzii

Competiţia globală şi proliferarea nemaivăzută a cunoştiinţelor, alături de disoluţia autorităţii statului naţional, creează condiţiile „furtunii perfecte” în învăţămînt. Marile corporaţii propun, la rîndul lor, forme specifice de educaţie şi atrag ca un magnet creiere din toată lumea. În timp ce occidentalii caută metode didactice „democratice” şi atractive, Orientul regăseşte un ethos antic de pregătire individuală, „Cîntecul de luptă al Mamei Tigroaice”.  Din toate acestea, românii ar trebui să accepte cîteva adevăruri:


  1. Educaţia se face diferenţiat, funcţie de competenţele copilului.
  2. Educaţia îşi propune formarea unui Om ideal.
  3. Idealul este determinat de un anumit tip de civilizaţie.
  4. Educaţia costă şi trebuie privită ca o investiţie.
  5. Noile conţinuturi ale educaţiei presupun noi metode didactice.
  6. Statul naţional nu mai este unicul educator.
  7. Competiţia globală impune standarde globale.
  8. Performanţa şcolară presupune sacrificiu.
  9. Performanţa echivalează cu supravieţuirea #

Niciun comentariu: